Retorica amvonului

Se manifestă în prezent un interes special pentru textul de factură religioasă, o atitudine de recuperare, de valorificare a acestuia, din perspectiva unor sfere disciplinare diferite. O abordare pertinentă și interesantă a textului religios se realizează prin prisma stilisticii funcționale¹, acceptarea existenței stilului religios oferind o zonă de investigație complexă pentru studiul specificului acestuia.

O primă interpretare de natură stilistică a textului religios, în varianta biblică a acestuia, îi aparține Lidiei Sfîrlea. Cercetătoarea delimitează stilurile literare românești, analizând o serie de texte și diferențiind cinci niveluri de organizare stilistică literară (fiecare nivel conținând un ansamblu sau mai multe, de trăsături lexicale, morfologice, sintactice, fonetice și prozodice). În opinia sa, varianta biblică se situează la nivelul variantei neoficiale a diasistemului stilistic literar, mai exact în zona structurii non-artistice a acestei variante libere.

O orientare specială înspre domeniul religiosului, marcându-se astfel sfârșitul unei perioade de tabuizare, s-a produs după 1989. Textul de factură religioasă a fost supus unor ample și prolifice investigații, într-un intens proces de recuperare a acestei sfere de cercetare.

Se remarcă, în acest sens, contribuția lui Marcu Mihail Deleanu la o analiză din perspectiva stilisticii funcționale, a textului religios. Cercetătorul susține existența unui stil religios în limba română literară, aducând argumente de natură lexicală, sintactică și stilistică. Studiind stilul religios, Deleanu acceptă diversificarea acestuia în variante specifice de realizare. “Ca orice stil fundamental, stilul religios are variante în textele teologice fundamentale (Biblia și scrierile Sfinților Părinți), în cărțile de strană, cărțile pentru preot, în pravile, canoane, în vorbirea preoților, în limbajul revistelor bisericești, în lucrările didactice, de exegeză religioasă și de istorie bisericească.”²

Semnificativă este cercetarea instituită de Gheorghe Chivu, la nivelul limbajului bisericesc actual. Specialistul analizează fenomenele lingvistice de natură grafică, moorfologică, sintactică și lexicală, care caracterizează acest limbaj. În urma examinării textului biblic și a altor scrieri de cult contemporane, Chivu insistă asupra ideii existenței în limba literară modernă a unei variante funcționale, specifică limbajului bisericesc, individualizată prin numeroase particularități de tip arhaic. În concepția sa, limbajul religios (prima variantă cultă a limbii române) reprezintă o variantă paralelă a limbii române literare. “Departe de a fi un simplu stil al românei literare actuale (prin definiție laică), limbajul bisericesc reprezintă, în această perspectivă, o variantă funcțională paralelă și echivalentă cu ceea ce am putea numi limbajul laic. La fel ca acesta, dar în modalități de exprimare mai puțin diverse și evident conservatoare, limbajul bisericesc se ilustrează prin scrieri beletristice, de tip tehnic, și științific sau juridico-administrativ și tot asemenea lui și-a creat, chiar dacă mai târziu, o variantă vorbită.”³

Realizând o introducere în stilistică, Dumitru Irimia definește și investighează stilul religios ca stil funcțional al limbii române literare (conceput ca variantă de utilizare a limbii corespunzătoare specificului unui domeniu de cunoaștere, adică bazat pe mesaje specializate în legătură cu un anumit tip de cunoaștere și de comunicare). Stilul religios reprezintă stilul corespunzător cunoașterii și comunicării de tip religios. În concepția lui Irimia, stilul religios se dezvoltă în două variante, relativ diferite, relaționate celor două moduri de a fi ale textului religios și de realizare a comunicării: varianta cărților sacre fixate în scris, neschimbate, indiferent de spațio-temporalitatea intrării (introducerii) lor în procesul de cunoaștere și varianta textului liturgic și al rugăciunii de natură orală (dar care au ca punct de plecare texte scrise. “În amândouă variantele, stilul religios se situează în interiorul limbii literare, care păstrează însă, în legătură cu o solemnitate stilistică specifică, un fond de modele sintactice care se sustrag evoluției limbii.”⁴

În secolul al XIX-lea, dominat și de o paradigmă de tip retoric, s-a dezvoltat preocuparea pentru modul în care retorica ar putea fi aplicată la necesitățile speciale ale diverselor ipostaze ale stilului religios. Acest secol, continuator al unei tradiții retorice, instituită în secolul precedent, provenită din mediul școlii - principalul centru de suport și de propagare, inițial de amvon și ulterior profană- și din alte tipuri de manifestare a elocvenței, este fundamental pentru dezvoltarea retoricii amvonului. Sfârșitul secolului al XVIII-lea se situează în centrul orientării de tip retoric prin Retorica, adică învățătura și întocmirea frumoasei cuvântări (Buda, 1798). „Prima manifestare a retoricii în cultura română este, ca și în Romania occidentală, tot textuală, fenomen important pentru formarea unui aspect "monumentar„ al limbii literare românești. Este vorba, ca și acolo, de direcția lor savantă, erudită, stând încă din epoca veche sub puternică influență retorică. Această etapă este urmată și, uneori, dublată de apariția de texte teoretice care pot fi și ele subsumate direct sau indirect acestui filon retoric. Avem de-a face cu o dimensiune retorică a culturii și a limbii literare, pe care o putem descoperi încă înainte de seculul al XVIII- lea și care devine tot mai explicită atât ca teorie, cât și ca practică a srisului românesc în cursul secolului al XIX-lea."⁵

Mircea Frânculescu a reconstituit istoric imaginea retoricii românești în secolul trecut, realizând și punând astfel în circuitul culturii, o antologie a tratatelor de retorică din acea perioadă (Cărți românești de artă oratorică).

Trebuie subliniată importanța Cursului de retorică al lui Simeon Marcovici, în instituirea unei preocupări teoretice de natură retorică în zona religiosului. Abordarea lui Marcovici trimite, prin cofigurația retoricii sale: izvodirea, așezarea, acția, unimea, la retorica antichității. Tratând aceste componente ale retoricii antice, Simeon Marcovici, le studiază și la nivelul retoricii amvonului. „Elocuența amvonului sau bisericească este a trata un sujet al credinței sau de moral. În sfântul jertfelnic al dumnezeirei trebuie să cuvântăm cu mare smerenie, cu cea mai apăsată seriozitate, umilință și cucernicie. Stilul oratorului bisericesc urmează a fi înflorit greu și plin de mare cuviință. Aci este trebuință neapărată a interesa auzul ascultătorilor prin dulceață și armonie; ochii lor prin închipuiri și descrieri vioaie și pătrunzătoare; duhul lor prin deslușirea, lămurirea și mărimea ideilor și, în sfârșit, inima și sufletul lor prin repeziciunea, înfocarea și întărâtarea mișcărilor celor mai iuți."⁶

O altă cercetare situată la nivelul retoricii amvonului, îi aparține lui Ilie Benescu, autorul unei retorici practice pentru seminarii, Practica pe scurt în esplicațiile retorice. Benescu adoptă sistemul tradițional de organizare a materiei (exordul, narația, confirmația și perorația), dezvoltat în momentul tratării prin invenție, așezarea dovezilor, propoziție și împărțirea ei în cuvântare, întinderea propoziției în period și prin adăugare, creșterea în felul doveditor, creșterea întreprinderii și mișcarea patimilor. Autorul insistă asupra componentelor: dispositie, invențiune și elocuțiune, ilustrând problemele teoretice cu citate din dominicalele și panegiricele lui Ilie Minat. „Noi vom vorbi numai despre felul sfătuitor și doveditor: cel dintâi pentru că tratează cum trebuie să sfătuim și să îndemnăm spre cele bune; cel de-al doilea despre laudele sfinților și deespre pricini în care se esersează un predicator."⁷

Un interes special pentru retorica amvonului a manifestat arhimandritul Dionisie. În lucrarea sa, Principii de retorică și elocuența amvonului, retorica este știința de a elabora discursuri pentru a convinge un auditoiu. În acest sens, nu este suficient ca autorul discursului să formuleze un plan bun și argumente puternice, ci să utilizeze în discursul său și figuri (loc comun al retoricilor românesti din acea perioadă).⁸

Aceste preocupări care marchează instituirea retoricii în cultura română („Retorica în sensul cel mai vechi apare la noi și faptul e și firesc într-un domeniu în care ea mai poate păstra ceva din semnificația originară de artă a discurului și anume în domeniul elocvenței bisericești."⁹), trebuie continuate printr-o reconsiderare actuală a retoricii, aptă să elucideze problemele relaționate unui discurs de tip persuasiv.

Cercetarea de față își propune prezentarea, într-o manieră generală, a aspectelor caracteristice retoricii amvonului. Pentru o analiză din perspectivă retorică a predicii (lat. praedicae) sau omiliei¹⁰ (gr.omilìa), termenul de retorică trebuie utilizat lato sensu, depășind sfera lui elocutio (ca teorie a figurilor), care instituie axa paradigmatică a retoricii, prin introducerea dimensiunii sintagmatice a acesteia: inventio și dispositio.

Se poate realiza astfel un studiu al nivelurilor inventio și dispositio, prin prisma argumentării (selectarea argumentelor și realizarea unui plan al discursului care implică ordonarea argumentelor), studiu al macrounităților discursive (unități transfrastice), legate de o receptare lingvistică și pragmatică a textului, precum și o interpretare a elementelor specifice zonei elocutio, elemente concepute ca strategii argumentative.

Predica reprezintă un discurs cu funcționalitate multiplă¹¹, aparținând cultului divin public. Retorica tradițională a diferenționat trei genuri retorice sau situații discursive (definite prin operarea unor criterii tematice, textuale, emoționale, temporale): judiciar, deliberativ și epidictic. Aceste genuri discursive trimit la modele funcționale specifice, predica aparținând, precum discursul politic, textul publicitar, utopia, genului deliberativ. “În cel de-al doilea gen, deliberativul sau discursul persuasiv prin excelență, autorul încearcă să determine publicul să gândească sau să acționeze ca el, să-i inculce o anumită opinie sau decizie; este cazul marilor discursuri ideologice de natură politică sau religioasă.”¹²

Predica (discurs persuasiv, prin excelență) se situează astfel (alături de discursul politic și de cel publicitar) în centrul macroretoricii, reabilitată de Chaim Perelman și Lucie Olbrechts-Tyteca.¹³ Noua retorică nu este arta vorbirii elegante (ars bene dicendi), ci teoria comunicării persuasive. “Astăzi, când am pierdut iluziile raționalismului și ale pozitivismului și cînd ne dăm seama de existența noțiunilor confuze și de importanța judecăților de valoare, retorica trebuie să devină iar un studiu viu, o tehnică a argumentației în problemele umane și o logică a judecăților de valoare.”¹⁴ Argumentarea constituie din această perspectivă axa fundamentală a discursului. În viziunea lui Perelman și Olbrechts-Tyteca, argumentarea este definită drept “studiu al tehnicilor discursive permițând producerea sau argumentarea adeziunilor la tezele prezentate”¹⁵.

În discursul religios de tipul predicii, discurs a cărui infrastructură este retorică, argumentarea este fundamentală. “Contrar opiniei lui Platon, ba chiar a lui Aristotel și a lui Quintilian, care se străduiesc să găsească în retorică raționamente de tipul celor ale logicii, noi nu credem că retorica ar fi doar un expediment mai puțin sigur, care să se adreseze naivilor și ignoranților. Există domenii, cum este cel al argumentațtiei religioase, al educației morale și artistice, al filosofiei, al dreptului, în care argumentația nu poate fi decât retorică.”¹⁶

Argumentarea, care promovează adeziunea epistemică, în varianta teoriei moderne a limbii și a discursului, implică atât componenta elocutio (figuri), cât și inventio, disposito (care presupun selectarea și sistematizarea /ordonarea argumentelor).

La nivelul lui inventio (euresis)/ invenire quid dicas, predicatorul realizează selecția argumentelor, luând în considerare loci communi, utile oricărui tip de subiect tratat, topoi konoi care reprezintă infrastructura argumentării.

Predica, precum orice discurs argumentativ, se bazează pe premise argumentative: fapte, adevăruri, prezumții, valori, ierarhii, toposuri.¹⁷ Predicatorul transferă asupra concluziilor, adeziunea acordată premiselor. Tipurile de argumente susceptibile de a genera adeziunea la teza predicatorului aparțin sferei realului: fapte, adevăruri, prezumții și preferabilului: valori, ierarhii, toposuri. Elementele care prezintă un grad mare de credibilitate sunt reprezentate de fapte (acțiunile lui Iisus, faptele Sfinților Apostoli) și de adevăruri (reprezentate de dogma creștină).

Patternurile comunicative existente la nivelul conținutului, din sfera preferabilului, sunt valorile, ierarhiile, toposurile. Valorile la care trimite în permanență predicatorul sunt valorile creștine (binele- valoare universală; virtuțile creștine: iubirea, credința și speranța) dotate cu maximă eficiență persuasivă. Divinitatea se instituie ca fundament al valorilor (și este recunoscută astfel în majoritatea ideologiilor ). “Spre deosebire de valori, ierarhia analizează două paradigme între care se stabilesc priorități valorice.”¹⁸ Ierarhia actualizată în discurs de către predicator, este superioritatea lui Dumnezeu în raport cu omul.

Prin urmare, punctul de plecare al argumentării în predică este conceptul de consens/ acord/ adeziune, obținut pe baza faptelor, adevărurilor, prezumțiilor, valorilor, ierarhiilor și toposurilor.

Setul de argumente formulate de predicator reprezintă un suport în prezentarea unei teze. Un argument conține, într-un mod subtil sau nu, o teză secundară. Teza finală, vizată de predicator, este numită doxă. “Tezele admise sunt fie cele ale simțului comun, fie cele ale reprezentanților unui discurs determinat: științific, juridic, filosofic sau teologic. Statutul epistemologic al tezelor este variabil: fie afirmații elaborate în cadrul unui discurs științific, fie dogme, fie credințe ale simțului comun, fie pur și simplu propoziții care au fost admise de interlocutori într-o etapă anterioară a discuției”.¹⁹

Predica (ortodoxă) care actualizează Predica de pe munte a Mântuitorului Iisus Christos, care a separat în acel moment Noul Testament de Vechiul Testament, instituind originea creștinismului, este, în general, dogmatică, indiferent de subiectul tratat. Explicând pericopele evangelice și apostolice, citite în timpul Sfintei Liturghii, predica este și exegetică.

Argumentele utilizate de predicator în discursul său, a cărui finalitate este provocarea adeziunii și modificarea comportamentului publicului prezent, în sensul practicării credinței, a virtuților, sunt multiple. În sfera acestor argumente se situează următoarele tipuri de silogisme: entimema, epicherema și soritul. Pentru a exemplifica aceste argumente, dar și elementele caracterizate prin figuralitate (figuri) existente la nivelul predicii, vom utiliza predicile Înalt Prea Sfințitului Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, rostite în Catedrala din Sibiu, în perioada 1982- 1989 și publicate în volumul Tâlcuri noi la texte vechi.²⁰

Soritul, un tip de argumentare instituită prin acumulare de probe, de argumente, este frecvent utilizat de predicator, fapt care asigură coerență discursului. “Dumnezeu vrea de la noi iubire, unitate. Vrea ca Biserica lui să fie una. Sfântul Pavel spune în Epistola către Romani (16, 17): Vă rog fraților să vă feriți de cei care fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii pe care ați primit-o și să vă feriți de ei. Și tot el, în Epistola către Corinteni (1, 10): Rogu-vă pe voi, fraților, în numele Domnului nostru Iisus Christos, ca toți aceeași să vorbească și să nu fie între voi dezbinări, ci să fiți uniți în duh și cuget. În marea rugăciune din Evanghelia după Ioan, Mântuitorul s-a rugat ca toți să fie una. S-a rugat pentru unitatea tuturor creștinilor din lume, ceea ce implicit înseamnă și condamnarea gravă a tuturor dezbinărilor și a dezbinătorilor. Spunea în acestă rugăciune: Toți să fie una, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis.”²¹

Argumentarea predicatorului, se instituie în mod repetat ca o suită de întrebări și răspunsuri. Punctarea/ precizarea întrebării atrage atenția asupra răspunsului, acționând direct asupra publicului. “Ce înseamnă mărturisirea credinței? Ce înseamnă a mărturisi pe Iisus în fața oamenilor? Aici răspunsul e mai simplu: înseamnă a recunoaște în Dumnezeu pe creatorul universului și al oamenilor. Înseamnă a-L recunoaște pe Iisus Hristos drept fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu. Înseamnă, prin urmare, a intra într-o ordine de gândire religioasă. Înseamnă a nu ne considera autonomi, ci dependenți de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cât și la sfârșitul nostru.”²²

Acumularea de interogații (figură numită cuoacersatio) reprezintă o altă modalitate utilizată de predicator pentru a argumenta necesitatea practicării credinței, pentru a îndupleca voința. “Cine este această Samariteancă? Cum de a ajuns atât de celebră, când nici măcar numele nu i se cunoaște? Cine este această anonimă contemporană cu Mântuitorul, ca din zecile, sutele de mii de contemporane anonime, să fie amintită tocmai ea? Ce a făcut ea ca să merite să intre în istorie, să fie pomenită de-a lungul veacurilor și să i se consacre o zi din calendarul bisericesc? Cine este această femeie care concurează pe Alexandru Macedon și pe Cezar? Cine este această samariteancă despre care se scriu cărți și se vorbește în biserici?”²³

Alt tip de interogații, exploatate de predicator pentru realizarea unui act de argumentare, este constituit de interogațiile în cazul cărora valoarea argumentativă este intrinsecă întrebării. Întrebarea nu este prezentă decât pentru a actualiza răspunsul, rolul acesteia fiind de a aserta în mod indirect acest răspuns, prezentat ca opinie admisă. Interogația aceasta este retorică. “Câți dintre noi, odată cu Învierea, n-am trăit, ca și ucenicii Mântuitorului, îndoiala cu privire la Înviere?”²⁴

În viziunea lui J.B.Grize²⁵, discursul instituie trei tipuri fundamentale de strategii: funcția de sistematizare (prin intermediul căreia se construiește schematizarea ca model al situației în care este generat discursul); funcția de justificare, funcție care introduce problematica retorică a argumentelor și a strategiilor disursive; și funcția de organizare prin care se asigură coerență discursului).

La nivelul acestui tip de discurs (predica), este interesant de urmărit funcția de organizare, care consituie axa sintagmatică a discursului. “În sfârșit, functia de organizare corelează între ele propozițiile și obiectele conform principiului coerenței textuale (regulile de repetiție, progresie, non-contradicție și relație) și al ordinii macrounităților discursive (exordium, propositio, narratio, confirmatio, refutatio, peroratio).”²⁶

Specifică cercetării moderne îi este abordarea discursului ca totalitate, fără a diferenția componentele acestuia, teoretizate în retorica clasică, impunâmndu-se, în acest caz, conceptul de coerență a discursului. Coerența discursului²⁷ (noțiune care operează în domeniul conexiunii implicite, adesea transfrastice) argumentativ este determinată de morfeme argumentative (“Așadar, mărturisind credința în Fiul, mărturisim credința în viață.”²⁸ “Iată deci cum această Evanghelie este și o învățătură pentru noi toți ca să fim mai buni.”²⁹); iar la nivel macrolingvistic, de existența unei paradigme argumentative, care este constituită din argumente puternice și argumente slabe (ordinea argumentativă variază în predică).

În sfera articulațiilor discursului se pot distinge articulatori (conectori, relatori) propriu-ziși (“Așadar simpla recunoaștere a lui Iisus ca Dumnezeu, nu e suficientă pentru mântuire.”³⁰; “Dar să ne întoarcenm la întrebarea: De ce fericește Mântuitorul pe cei care suferă.”³¹; “Iată, așadar, pentru care motive samariteanca a intrat în istorie.”³²) și articulatori retorici (cu funcționaliate diferită): articulatori cu funcționalitate fatică (care asigură oralitate discursului): “Să ne amintim: vorbea cu Nicodim”³³; “Să ne aducem aminte. Cărturarii au gândit în sinea lor: cum poate acesta să săvârșească o astfel de blasfemie, încât să zică: Fiule, iertate îți sunt păcatele, când nimeni nu putea ierta păcatele, decât numai Dumnezeu”³⁴; “Dar să ne întoarcem la Gadara.”³⁵ , articulatori cu funcție temporală “Dar să ne oprim mai întâi la convorbirea, care nu este încă o convorbire de taină, cu Petru.”³⁶; “În primul rând să observăm cum s-a introdus Mântuitorul când s-a adresat cărturarilor: Ca să știți că Fiul Omului are putere pe pământ a ierta păcatele.”³⁷

Discursul argumentativ, discurs cu o finalitate bine determinată, are o structură complexă care implică diferite strategii argumentative. Am precizat, luând în considerare concepția lui J.B.Grize, câteva dintre aceste strategii, la nivelul predicii.

Un număr important de strategii argumentative funcționează în sfera lui elocutio, instituindu-se ca figuri. Sfântul Augustin care a reabilitat în De doctrina crhristiana, retorica în domeniul ecclesiei (realizând astfel o introducere la retorica creștină), a recomandat insistent vorbirea simplă (sublimitatea umilului).

Existența figurilor în discursul argumentativ de tipul predicii, este incontestabilă. Repetiția intensivă, metalogism (precum parabola, utilizată prin citare din Biblie, în acest tip de discurs) apare frecvent în predică, asigurând eficiența argumentării. “Fiecare vine la biserică să se roage pentru sine , dar în ectenii ne rugăm și pentru unitatea bisericilor, ne rugăm pentru recolte bune, ne rugăm pentru vremuri pașnice, ne rugăm unii pentru alții.”³⁸; “Aceasta este marea taină a lui Dumnezeu. A venit să pătimească răstignire și moarte pentru păcatele noastre. Este marea taină a lui Dumnezeu cu lumea. Această mare taină își va găsi dezlegarea în momentul Învierii, atunci când viața va birui moartea.”³⁹

O altă strategie argumentativă prezentă în predică este metafora (figură a deviației semantice, mai exact a substituției semantice, trop de similaritate⁴⁰). Speciliștii au semnalat prezența metaforei în orice tip discursiv, această figură fiind consubstanțială limbajului, atât ontogenetic, cât și filogenetic. “Rugăciunea e ieșire din singurătate”⁴¹; “Rugăciunea ne salvează din orice naufragiu.”⁴²

Arhaismul (metaplasm, figură care implică un tip de deviație morfologică istorică/ diacronică)⁴³, de origine slavă, neogreacă sau latină, apare frecvent în discursul omiletic. În ideea existenței unui stil religios, trebuie specificată continuitatea în reproducerea lingvistică a unor concepte religioase în Biblie și în alte texte religioase (tendință manifestată și în discursul predicatorului), continuitate legată de o arteră autarhică a acestui stil. “Arhaismele au funcția pragmatică de a eleva poetic contextul lor. Din acest motiv, ele sunt considerate cuvinte poetice prin excelență, nu în cele din urmă și pentru că ele poartă caracter de vechi, demn și sfințit prin tradiție.”⁴⁴ “Dar ce înseamnă a fi sfânt în viața obișnuită? A fi sfânt, după cea mai simplă definiție, înseamnă a fi liber față de păcat, a birui orice tentație de a rămâne curat.”⁴⁵; “Tâlcuirea Sfintei Scripturi s-a făcut în sute de ani, de mii de cercetări și Biserica i-a stabilit sensurile și înțelesurile cele adevărate.”⁴⁶

Interpretarea predicii, concepută ca discurs argumentativ, orientează cercetarea înspre lingvistica discursului și pragmatică. Astfel, abordarea retoricii amvonului oferă perspective noi și multiple de investigație.

Résumé

L'auteur se propose la présentation des aspects qui caractérisent la rhétorique de la chaire. L'étude continue les préoccupations initiées dans le XIXe siècle dans le domaine de la rhétorique de la chaire, mais réalise une considération actuelle de la rhétorique capable d'élucider les problèmes reliés à un discours persuasif. Le sermon (la prédication) est interprété à travers le prisme de la théorie de l'argumentation. L'approche respective oriente la recherche vers la linguistique du discours et la pragmatique (la rhétorique moderne).