Modul cum înțelege omul să se raporteze la Legea divină îl situează în ordinea cosmică, îi indică locul cuvenit. Spațiul alegerii este și unul al libertății; ori de câte ori vorbim despre libertate pătrundem, inevitabil, pe tărâmul moralei. Problema de ordin moral propusă spre meditație în prima pagină a Bibliei săracilor – colecție de xilogravuri care, la finele veacului de mijloc, a cunoscut o răspândire importantă îndeosebi în Biserica Apuseană, contribuind la formarea unei conștiințe morale comune1 –, se referă tocmai la atitudinile posibile ale omului față de Lege și la implicațiile acestora în istoria mântuirii. Întotdeauna, bunul creștin, omul chemat la mântuire se află în postura celui invitat să aleagă, respectiv să-și asume două modele de urmat: ori pe Eva, ori pe Maria și Ghedeon. Asupra acestui aspect vom încerca să ne concentrăm în rândurile ce urmează.
Astfel, vom recunoaște în prima pagină a Bibliei săracilor trei performări ale cuvântului lui Dumnezeu, însoțite de două demersuri interpretative funciar diferite.
În tabloul din stânga (6), notăm că Legea este simbolizată prin verticalitatea copacului din coroana căruia Dumnezeu domină scena, fiind concentrată în interdicția de a gusta din pomul cunoașterii (Facere 2, 16-17). În acest caz, totul se joacă pe viață și pe moarte. Nu există jumătăți de măsură, nu există derogări, amânări; fiecare gest are greutatea veșniciei. Performarea este, încă, anistorică. Sfinții Părinți interpretează prohibiția divină într-un sens protector, ca nu cumva omul “încetul cu încetul să se lase târât de minte și să creadă-că toate cele văzute s-au făcut de la sine și să-și închipuie lucruri mai presus de vrednicia lui”2 - spune Sf. Ioan Gură de Aur, de pildă.
Tabloul din dreapta (7) reprezintă o performare a Legii vechi. Întâlnirea dintre înger și Ghedeon (Judecători 6, 11-40) ne poate duce cu gândul la episodul în care Avraam insistă pentru salvarea drepților din Sodoma și Gomora (Facere 18, 23-33). Cele două scene au în comun, în primul rând, faptul că personajele se angajează într-un dialog direct cu dumnezeirea și, în al doilea rând, răbdarea neașteptată a lui Dumnezeu și a trimișilor Lui, cu omul. Domnul cedează, plin de tact, la insistențele lui Avraam și ale lui Ghedeon, pentru ca în cele din urmă să-și facă arătată, prin amândoi, dragostea, purtarea de grijă și atotputernicia. Dumnezeul Legii vechi este un Dumnezeu drept și foarte determinat să ridice poporul ales de sub povara păcatului, astfel ca omul să-I poată deveni, de bună voie, “partener de fapt și de drept” întru cele înalte, după cum spune Waldemar Molinski3. Astfel, Torah devine expresia voinței lui Yahwe, pe care iudeii trebuie să și-o însușească și să o respecte. Împlinind Tora, poporul își poate construi o identitate acceptabilă în vederea menținerii relației cu Yahwe4. Se poate spune că iudeii au reușit într-o măsură destul de mare să se particularizeze față de popoarele din jur, de vreme ce un autor din perioada intertestamentară de talia lui Iosif Flaviu va putea stabili un raport de identitate între Legea veche și “religia lui Israel”5. Însă Ghedeon dă seama, aici, inclusiv de neajunsurile perspectivei veterotestamentare asupra Cuvântului lui Dumnezeu: iudeul își ia toate măsurile de precauție, se încorsetează cu acrivie în respectarea regulilor și a prevederilor de tot felul, dar, neacordând destulă importanță libertății, neașteptatului, dinamismului necuantificabil specific dumnezeirii, este pe punctul de a rata Marea Întâlnire. Ghedeon simbolizează această deviere a atitudinii față de Lege în sensul transformării ei într-un corpus de prevederi strict morale. Omul Vechiului Testament și-a pierdut capacitatea de a mai sesiza că, bunăoară, nici unul dintre animalele consemnate în lista de la Levitic 11 nu este necurat sau spurcat în sine, ci starea acestora se maculează doar printr-un comportament ilegitim al omului față de ele (Levitic 11, 12)6. Legea devine, din sprijin pentru pregătirea în vederea Marii Întâlniri - așa cum fusese menită dintru început - instrument de blamare a celuilalt și de narcisică îndreptățire de sine, ca în pilda vameșului și a fariseului (Luca 18, 10-14). Sf. Maxim Mărturisitorul atrage atenția asupra faptului că o asemenea perspectivă față de Lege ne obturează posibilitatea de a ne mai împărtăși de rațiunile duhovnicești: “simbolurile nu sunt același lucru cu firea - spune el. Iar dacă simbolurile nu sunt una cu firea, e limpede că cel ce se lipsește de simbolurile legii, ca de prototipuri, nu poate nicicând să vadă ce sunt lucrurile după firea lor.”7 Este tocmai punctul mort din care nu se mai poate ieși fără intervenția directă a lui Dumnezeu.
Scena reprezentată în tabloul central (5) ilustrează tocmai acest eveniment: aici se întrunesc semnificațiile relatărilor anterioare, de-abia acum dobândește sens, totul. Zămislirea și Întruparea au loc la plinirea vremii și spre împlinirea Torei. Spre deosebire de Ghedeon, de Avraam sau de Sarra, Maica Domnului nu se arată neîncrezătoare în cuvintele Arhanghelului. Fără a mai ispiti, fără a mai cere semn, ea se mulțumește să întrebe. După ce trimisul Domnului îi interpretează, de fapt, Legea, ea acceptă pur și simplu. Chiar acesta este duhul în care se încheie textura de semnificații a paginii (12): “Virgo salutatur: innupta manens gravidatur. (Fecioara a încuviințat: nenuntită însărcinată a rămas).” Am putea spune, dacă ni se permite, că relatarea Buneivestiri se desfășoară după aceeași schemă cu relatarea botezării eunucului etiopian (vezi Faptele Apostolilor 8, 26-39): trimisul Domnului iese înaintea omului preocupat de cele sfinte, îi “binevestește pe Iisus” (Faptele Apostolilor 8, 35) iar el, prin credință, se botează. Să observăm încă o analogie importantă aici: este vorba despre un famen, i.e. un om aflat, teoretic, în imposibilitatea de a da vreun rod, asemenea Fecioarei, Elisabetei, Sarrei, toiagului lui Aaron, pietrelor din care se ridică fii lui Avraam sau pământului uscat din relatarea minunii înfăptuită cu Ghedeon, etc. Desigur, rodirea trebuie înțeleasă ca semnificând înaintarea întru cele sfinte care, din punctul de vedere al Legii iudaice, i-ar fi fost pur și simplu interzisă etiopianului. Dar, o dată cu acceptul Maicii Domnului, intră în istorie o cu totul altă perspectivă asupra Legii: creștinii sunt liberi, prin har, atât de Lege, cât și de păcatul care vine prin aceasta. Noua Lege este harul Duhului Sfânt dăruit credincioșilor prin credința în Hristos. Omul are două aripi - va spune Sf. Maxim Mărturisitorul: harul și libertatea. Chipul originar al omului nu se mai restabilește de-acum prin observarea încrâncenată a prevederilor legale, ci prin eliberarea voinței de tot ce i-ar putea mărgini sau împiedica desăvârșirea8.
Cele trei performări ale Cuvântului divin prezente în această primă icoană din Biblia Pauperum sunt, așadar, următoarele: una, specifică perioadei dinaintea păcatului originar, cu intenționalitate protectivă; o a doua, specifică perioadei veterotestamentare, cu valențe educative; și, în fine, o a treia, specifică creștinismului, izvorâtă din iubire și întemeiată pe har și pe libertate. Toate trei sunt, în fond, expresii ale aceleiași voințe divine: desăvârșirea omului. Dar pentru a-și lucra desăvârșirea, ființa creată trebuie să acceadă mai întâi la statutul de persoană, să-și lucreze, adică, chipul divin, întru asemănarea dumnezeiască, ceea ce este cu neputință în afara spațiului iubirii și al libertății. Credem că elementul esențial care deosebește performările de mai sus ale Cuvântului rezidă în modul cum percepe și își asumă fiecare dintre cele trei personaje această intenție a dumnezeirii cu el: libertatea.
Cea mai la îndemână accepțiune a libertății este, îndeobște, aceea a libertății de alegere. Fiecare dintre cele trei personaje ale icoanei în discuție au câte o alternativă: Eva este liberă să nu mănânce, Maica Domnului este liberă să refuze conlucrarea cu harul divin, iar Ghedeon poate oricând întrerupe dialogul cu îngerul. Afirmația conclusivă (12), “Cristum temptavit Sathanas ut eum superaret. (Satana îl ispitește pe Hristos, cu gând să-l înfrângă.)”, accentuează și hotărârea liberă a Prea Sfintei Fecioare. Problema de ordin moral implicată de această stare de fapt, și foarte bine sesizată de Karl Rahner9, se pune în termenii următori: cum se împacă, în armonia ființei dumnezeiești, realitatea că Dumnezeu își înzestrează creatura cu libertatea de opțiune dar, totodată, cere să fie ascultat? Întrebarea i-a preocupat și pe teologii Evului Mediu latin, care s-au grupat în două curente de opinie: tomiști și moliniști. Sintetic vorbind, discipolii Sfântului Thoma d’Aquino susțineau, pe urmele dominicanului Domingo Bańez, simplificând poate nepermis de mult teoria maestrului, că omul este un simplu instrument, pe care Dumnezeu îl dirijează după propria-I voință. Opozanții lor, conducându-se după ideile iezuitului spaniol Louis de Molina, considerau că grația nu impune nimic, ci numai propune, urmând ca omul să hotărască liber dacă are sau nu intenția de a coopera cu darul divin. Calea de mijloc o va adopta augustinianismul secolului al XVII-lea, ai cărui reprezentanți vor încerca să împace direcțiile menționate, demonstrând că voința omului consimte cu grația, fiind ajutată de așa-numita grație excitantă. Opinia noastră este că icoana din Biblia Pauperum, prin selecția detaliilor și a referințelor biblice, oferă un foarte bun suport și pentru acest tip de dezbateri.
În orice caz, este limpede că avem de a face cu un concept de libertate ale cărui semnificații le depășesc cu mult pe cele ale unui simplu act de alegere. Ar fi eronat să credem că în cazul Evei, bunăoară, este vorba despre o alegere, simplu spus, între a mânca sau a nu mânca. Dacă la mâncare s-ar fi gândit autorul Cărții Sfinte, atunci da, ar fi corect să vorbim despre alegere. Însă un Origen, de pildă, ne atrage atenția că nu suntem oameni cuminți dacă gândim așa10 și tot el spune, într-alt loc, că omul își atinge punctul maxim de independență tocmai în ispită: ispita este, pentru el, prilejul prin excelență de manifestare a libertății11; și Pr. Dumitru Stăniloae sesizează caracterul eliberator al poruncii: “Poruncindu-i [lui Adam] să nu mănânce din pomul simțirii fără să fie călăuzit de libertatea spiritului - spune el, Dumnezeu i-a poruncit de fapt să fie tare, să rămână liber și să crească în spirit sau în libertate. Porunca aceasta apela ea însăși la libertatea omului.”12
Vladimir Jankélévitch, fin analist al timpurilor moderne, definește ispita ca pe o încercare morală foarte concretă, cotidiană, dar care se adresează spiritului. “Nu avem de a face cu o problemă gnostică - spune el, ci cu una drastică. [...] Omul este liber să aleagă la început; după ce a ales, trebuie să suporte consecințele propriei alegeri.”13 Considerând reacțiile Evei, Jankélévitch observă că ea percepe voluptatea fructului abia după ce își pleacă urechea la discursul Șarpelui; atunci îl apucă printr-un singur gest “rapid, vertiginos, subit”. Jankélévitch observă în continuare că gestul vine ca un răspuns la ademenirile atribuite în Pildele lui Solomon celor păcătoși, care îi cheamă pe drepți în calea pierzaniei: “Veniți cu noi, faceți ca noi” - toate aceste îndemnuri fiind exprimate prin verbe violente, ce desemnează trecerea violentă a omului din registrul benefic în cel malefic14. Primul lucru pe care-l pierde ființa creată, după ce a căzut în registrul maleficului, este tocmai libertatea. Adam și Eva nu mai sunt stăpâni pe nimic ci, parcă, robi ai celorlalte făpturi. În plus, știm de la Sf. Ioan Damaschinul, “alegerea celor ce trebuiesc făcute” stă, oarecum, în puterea noastră. Dar “ducerea până la capăt a faptelor bune se îndeplinește cu ajutorul lui Dumnezeu [...]. Ducerea până la capăt a faptelor rele, însă, se îndeplinește prin părăsirea lui Dumnezeu...”15 Dacă Adam și Eva sunt izgoniți din Eden, iată că Ghedeon conlucrează cu îngerul la izbăvirea lui Israel, iar Maica Domnului se face lăcaș dumnezeirii, spre mântuirea neamului creștinesc.
Interesant este că nici Ghedeon, nici Prea Sfânta Fecioară nu se simt lezați în libertatea lor, după consumarea alegerii. Spre deosebire de păcat, care apasă cu greumânt, harul divin nu presupune nici un determinism, nu îngrădește libertatea ci, din contră, conferă demnitate creaturii. “Libertatea este semnul demnității persoanei create, dar și al puterii lui Dumnezeu” - arată Pr. Stăniloae16. Suntem, așadar, liberi, în măsura în care purtăm chipul lui Dumnezeu în noi; și în măsura în care suntem liberi, suntem oameni. Prezența lui Dumnezeu în noi presupune absența păcatului. Mă simt liber în măsura în care izbutesc să-mi unific voința cu voia divină. Prin urmare nu poate fi vorba, în cazul Evei, de o simplă alegere între a mânca sau a nu mânca, ci mai degrabă de luarea unei decizii între a fi sau a nu fi. Așadar, actul prin care se ia hotărârea ține mai degrabă de paradigma electivului. “Omul a căzut din imprudență și din lenea de a face un efort, de a-și folosi libertatea” - mărturisește Pr. Stăniloae17. Eva reacționează în urma unei simpatii, a unei afinități pe care i-o stârnește șarpele. Maria și Ghedeon acționează în virtutea unei afinități plămădită prin lucrarea dreptății și prin exercitarea libertății. În ultimă instanță, fiecare decide cu cine anume vrea să conlucreze.
Iar problema este cât se poate de importantă, pentru că de ea depinde, până la urmă, chiar izbăvirea lumii. Nu este întâmplător faptul că Biserica nu permite nici unui preot să săvârșească Sfânta Liturghie fără ca vreun alt credincios să fie de față. Refacerea lumii trebuie să fie o lucrare teandrică, așa după cum teandrică a fost izbăvirea lui Israel de sub teroarea madianită (Judecători 6 ss.) și întruparea Mântuitorului Hristos din Prea Sfânta Fecioară Maria. Perspectiva creștinismului medieval, ilustrată aici, arată că actul regenerării umane presupune două acțiuni directe - una divină și o alta omenească - care se combină în așa fel încât actul regenerator ajunge să fie un act divin și uman în același timp. Pr. I. Mihălcescu, sintetizând acest punct de vedere întâlnit în teologia catolică, spune că “puterea lui Dumnezeu stimulează, deșteaptă și capacitează omul. Acceptând ajutorul, omul intră sub protecția Duhului Sfânt. Acesta nu constrânge prin nimic voința omului, care nu poate fi abolită, pentru că aceasta ar aduce după sine abolirea ordinii morale care a fost întemeiată de către înțelepciunea divină tocmai pe libertate. Deci, Duhul deșteaptă forțele spirituale ale omului căzut și îl împinge să intre în legătură cu puterile cerești, pentru a începe o nouă viață, într-o nouă comuniune cu Dumnezeu.”18
Se tratează, așadar, două dintre cele mai grave probleme de ordin teologic și moral în această primă a icoană a Bibliei săracilor: a legii și a raportării la lege; a harului și a raportului dintre har și libertate. Legea veterotestamentară impune o ascultare necondiționată, preconizând antrenarea spiritului spre dobândirea libertății; legea creștină izvorăște din iubire, se întemeiază pe har și eliberează realmente. Fiecare dintre cele trei personaje este, de fapt și de drept, liber, dar își asumă libertatea în mod diferit: Eva nu-și realizează starea, ea percepe Edenul ca pe o recluziune din care crede că se poate elibera transgresând Legea, iar prin aceasta își vădește afinitate electivă pentru starea de înrobire; Ghedeon, respectând Legea, are nevoie de semne de recunoaștere, simțul lui comun s-a tocit, nu mai tresaltă atunci când intră în contact cu acel das ganz Andere - cum îl numește Rudolf Otto -, ezită, dar în cele din urmă își alege “partea cea bună” (Luca 10, 42) dovedind astfel puterea omului de conlucra liber cu harul divin la propria mântuire; pe Maica Domnului, Arhanghelul o află pregătită și parcă în așteptare: revers al Evei, ea este conștientă de poziția ei de roabă (Luca 1, 38), jinduiește să fie izbăvită și e deplin încredințată de puterea Celui Prea Înalt (Luca 1, 35). Afinitatea ei este evidentă și, de aceea, nu mai are nevoie să aleagă: ea împlinește, co-liturghisind cu Gavriil, Legea.
Prima icoană a Bibliei săracilor ne cheamă, așadar, să ieșim din robia păcatului adamic, să lăsăm de-o parte sentimentul înșelător de libertate plăsmuit fie prin exercitarea patimilor19, fie prin observarea rigidă a unor prevederi legaliste și să ne încredințăm viața Domnului, urmând pilda Prea Sfintei Fecioare Maria. O dată ce Hristos S-a născut în trup, a propovăduit, a pătimit, a murit și a înviat, chipul originar al omului se restabilește prin eliberarea voinței de tot ceea ce i-ar putea mărgini sau împiedica desăvârșirea. Drept este că asumarea acestei stări necesită curaj și pune la încercare “voinicia” (Judecători 6, 12) creștină a fiecăruia dintre noi. Nu întâmplător, Sfinții Părinți ai Bisericii au comparat rostirea simbolului de credință cu jurământul pe care îl depuneau soldații înainte de a pleca la luptă: “Trebuie să rostim simbolul zilnic - spunea Sf. Ambrozie, în ceasurile care preced răsăritul soarelui, ca pe un talisman al inimilor noastre. În el aflăm sprijin pentru suflet, atunci când ne cuprinde întristarea. În fond, pleacă oare soldatul la luptă fără a depune, mai întâi, sacramentum militiae?”20 În același sens, dar accentuând pe ideea că puterea de a birui ne vine din mărturisirea prin care ne menținem întru cele ale lui Dumnezeu, descrie Sfântul Niceta din Remesiana virtuțile simbolului de credință: “Mereu să ții pactul pe care l-ai încheiat cu Domnul, căci acesta este simbolul pe care inimile îngerilor și ale oamenilor îl mărturisesc: puține sunt cuvintele care îl alcătuiesc, dar toate cuprind Sfinte Taine.”21
Abstract
The present essay is examining the ways in which human’s perspectives towards the Law of God and their implications for the salvation history, are expressed in the first page of the Biblia Pauperum. The graphical details of the page in discussion are suggesting that the human being called to salvation is invited to chose between two models: either Eve (as a symbol of the old attitude with respect to the Law), or Gedeon and the Blessed Virgin Mary (as symbols of the Christian perspective). The Old Law requires unconditioned obedience, assuming that this way the spirit would move towards inner freedom; on the other had, the New Law is emerging out of love and is truly setting us free. Therefore, the first page of the Biblia Pauperum is to be read as a call addressed to the human being to abandon a way of life bound to the original sin and to offer its life to God entirely, just as Gedeon and the Blessed Virgin Mary did. Biblia Pauperum is to be read, here, as a parenetical text.