Una dintre chestiunile cheie dezbătute de reformatorul francez Jean Calvin, a fost problema Bisericii. Punctul central al teologiei protestante, predestinația, se răsfrânge și asupra eclesiologiei.
Calvin considera că Biserica este totalitatea celor aleși de Dumnezeu, cunoscuți numai de El, deci invizibilă. Dar socotește că noi trebuie sa-i considerăm ca aleși pe cei ce cred, ce mărturisesc credința creștină, oferă exemplul unei vieți creștine și se împărtășesc de Taine, căci acestea sunt indiciile alegerii după Sfânta Scriptură. Se simte așadar o tendință ușoară de a stabili un raport între Biserica văzută și cea nevăzută, din moment ce e dată posibilitatea de a-i deosebi în oarecare măsură pe cei aleși de cei care în mod evident, nu sunt.
Reformatorul nostru afirmă că există două criterii prin care se afirmă Biserica în dimensiunile ei hristologice și pnevmatologice, și anume: predicarea corectă a Evangheliei și administrarea Tainelor.
În capitolul 8 al Instituției din 1543, Calvin spunea că: „ Acolo unde este predicat Cuvântul - Scriptura și unde sunt administrate Tainele, fără îndoială că există și Biserica”- illic aliqam esse Dei ecclesiam.
Biserica este creată de cuvântul lui Dumnezeu, care naște în suflet credința. Astfel, Biserica invizibilă este un obiect al credinței, prin intermediul ei Dumnezeu ne duce la mântuire, căci în acest scop fiecare om face pe altul să participe la ceea ce a primit el de la Dumnezeu.
Calvin a descris relația dintre Biserică și membrii ei ca fiind asemănătoare cu aceea dintre o mamă și vlăstarele ei. Așa cum o mamă concepe, poartă în pântece, naște și alăptează copiii, la fel și Biserica oferă credincioșilor singura cale spre viața veșnică, le facilitează modul prin care aceștia cresc în credință slujindu-L pe Dumnezeu. Acest aspect al Bisericii poartă numele de: „Ecclesia, Mater ac Schola”. El caracterizează Biserica nevăzută căreia I se conferă titlul de Mamă, datorită purtării de grijă a acesteia fașă de credincioși si de Școală, pentru faptul că sub oblăduirea ei învățăm sub ce chip putem să obținem mântuirea.
Calvin era sigur că cine se desparte de Biserică se desparte de Hristos. El afirmă acestea în desele dispute avute cu anabaptiștii care învățau ca Biserica este o invenție a oamenilor și de aceea nu este o necesitate.
„Potrivit voinței lui Dumnezeu trebuie să păstrăm comuniunea Bisericii Lui, sfătuindu-I pe cei care se îndepărtează de ea, așa cum o facem și între noi, că sunt în mare pericol să piardă comuniunea cu sfinții”1. Reformatorul francez concluzionând acestea afirmă că Biserica este„ paznicul adevărului” și „mireasa lui Hristos” (Apoc. 19,7).
Biserica nevăzută este privită ca nefiind numai rezultatul acțiunii cuvântului, ci prin acțiunea ei noi intrăm și suntem menținuți în comuniunea iubirii eterne a lui Dumnezeu. Din faptul că credincioșii sunt imperfecți și pe cale de perfecționare, Calvin trage concluzia că sfințenia Bisericii constă în aceea că ea „merge zilnic înainte”. Aceasta îi va permite să asimileze la Biserica invizibilă grupările credincioșilor imperfecți, dar aflați pe calea desăvârșirii.
Calvin spunea că Biserica atât cea văzută cât și cea nevăzută este atestată de Sfânta Scriptură. Dacă trebuie să credem în Biserica nevăzută suntem datori să rămânem în comuniunea celei văzute. Reformatorul condamnă separatismul secrarilor, cerând despărțirea numai de o Biserică ce nu posedă semnele specifice adevăratei Biserici. Singurul criteriu veritabil al Bisericii autentic creștine este menținerea sănătoasă și practică a fraternității. Este evidentă și ordinea ce trebuie să domnească în Biserica văzută. Dumnezeu lucrează în această Biserică prin „miniștrii” care însă nu sunt repfezentanți sau locțiitori ci instrumentele Sale. Calvin atribuie Bisericii o indiscutabilă putere de jurisdicție în materie morală. O disciplină exercitată de Biserică e necesară, nici o societate neputând subzista fără disciplină.
Din cele de mai sus se desprinde faptul că reformatorul francez acordă un prestigiu mult mai mare Bisericii nevazute. El n-a identificat real Biserica nevăzută cu cea văzută, dar a recunoscut tot mai mult legăturile de comuniune și spirit care le unesc.
Biserica nevăzută nu mai apare decât pe planul al doilea. Ea coboară mult în Biserica văzută care e mijlocul exterior și ajutătorul de care se servește Dumnezeu pentru a crea în noi credința și a spori treaptă cu treaptă în planul soteriologic particular.
De data aceasta titlul de „Mamă și Școală” i se dă Bisericii văzute.
„Favoarea părintească fiind restrânsă la turma lui Dumnezeu, e un lucru mortal de a se separa cineva de Biserică”2.
Respingând conceptul de adunare ca întâlnire secretă, izolată de contextul cultural în care există, Calvin își înrădăcinează reforma în creștinătatea de vârf a medievalului Corpus Christianum. Elementul progresiv din conceptul reformat despre stat, poate fi găsit în doctrina lui Calvin despre Dumnezeu, ca Legislator și Rege, și că legea lui Dumnezeu nu este limitată la adunare, ci este extinsă la-Etiam extra Ecclesiam-dincolo de granițele Bisericii.
Comentariile lui Calvin la epistolele pastorale ale Sfântului apostol Pavel, oferă un model de interacțiune, dar și de tensiune între Biserică și lume. O relație sinceră cu Dumnezeu este necesară și pentru obținerea darurilor naturale. Fiecare dar care trebuie însușit „este murdărit de păcatele noastre și necurat până când, plin de har, Dumnezeu ne ajută, inluzându-ne în Trupul Fiului Său, și ne face din nou stăpâni ai pământului pentru a ne bucura în mod legitim de toate bogățiile Lui, ca și când ar fi ale noastre”3.
Cei necredincioși sunt considerati de Calvin drept „ uzurpatori și hoți”, ei bucurându-se prin intermediul diavolului de binecuvântările celor drepți. Intenția sa de a-i critica pe cei necreștini a fost legată de doctrina unității creației și mântuirii și de a proclama suveranitatea lui Hristos peste întreaga lume creată. Departe de a apăra retragerea din lume, Calvin îi îndeamnă pe creștini să se implice în ea. Rugăciunile lor trebuie să aibă un scop universal; ei trebuie să pomenescă în rugăciune pe toți oamenii și să nu se limiteze doar la cei care constituie trupul Bisericii. Creștinii nu trebuie să se ridice cu mândrie asupra celorlalți, ci să-i trateze cu un sentiment de prietenie, pe cei care sunt în „extra Ecclesiam”, în speranța că și ei vor fi adăugați la cei „care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus”(Apoc. 14,12).
Aspectul conducător al lui Hristos este evidențiat la modul ideal prin instituirea unei magistraturi evlavioase. Calvin enumeră trei calificative ale unei conduceri bine alese: calmul, modestia și evlavia.
Folosind cuvintele proorocului Isaia, el îi îndeamnă pe magistrați să fie „părinți grijulii” ai Reformei. Datoria lor nu este doar să mențină ordinea publică, ci și uniformitatea religioasă. Totuși „jus reformandi” nu este o autoritate pe care magistrații o pot exercita în afara comunității.
Cu privire la problema ereticilor, Calvin îi avertizează pe creștini să nu se grăbească să-l eticheteze drept eretic pe oricine nu este de acord cu ei, ci abia după o examinare completă și după o dojană plină de răbdare, ereticul încăpățânat ar trebui exclus din comunitate prin excomunicare. Peste acest lucru Biserica nu poate trece.
Totuși magistratul trebuie să știe că Biserica poate triumfa printr-o slujire definitivă și totală.
Reformatorul francez considera că există o diferență sesizabilă între datoria unui episcop și cea a unui magistrat. Calvin a îndemnat la supunere față de conducători, așa cum făcuse și Sfântul apostol Pavel în privința magistraților din vremea sa, care erau cu toții dușmanii lui Hristos. În fața opoziției și a persecuției, îndeamnă la perseverență și rugăciune. Instituția magistraturii a fost poruncită de Dumnezeu, indiferent cât poate fi de abuzată de către un ocupant. „Iată de ce credincioșii, în orice țară ar trăi, trebuie nu numai să se supună legilor și magistraților, ci și să se roage pentru binele lor”4
Doctrina lui Calvin despre supunere pasivă a fost împinsă la limită. În 1561, el îl sfătuiește pe amiralul Colignz să nu recurgă la revolta armată.
În ciuda dezvoltării Reformei în Geneva, Calvin a scris unei adunări asaltate atât de dușmani fizici cât și spirituali. Copleșitoarea impresie care reiese din aceste comentarii, este cea a unei Biserici aflată în război, în plină luptă și a cărei supraviețuire este o chestiune de frământări intense: „Satana de o mie de ori pe zi ne îndepărtează de pe calea cea dreaptă. Nu spun nimic despre focul, sabia, exilul și despre toate celelalte atacuri pline de furie ale dușmanilor noștrii. Nu spun nimic despre calomnii și despre tot felul de blesteme. Mult mai multe lucruri sunt în joc și sunt mult mai rele. Oamenii plini de ambiție ne atacă fățiș, epicurieni și lucianiști își bat joc de noi, netrebnicii ne insultă, ipocriții urlă de mânie împotriva noastră, cei care sunt înțelepți în felul lumii acesteia ne fac rău și suntem hărțuiți în toate felurile. Singura soluție în toate aceste dificultăți este să așteptăm cu nerăbdare venirea lui Hristos și să ne încredem totdeauna în El”5
Desăvârșirea adunării, instaurarea finală a legii, a ordinii și nu în ultimul rând, a Reformei protestante, trebuie așteptată cu nerăbdare de cei credincioși ca lucrare eshatologică a lui Dumnezeu.
În ceea ce privește ierarhia bisericească, Calvin face deosebire între preoție-sacerdotium și slujire preoțească-ministerium, în sensul că preoția aparține de drept divin-jure divino tuturor credincioșilor, fiind primită prin Taina Botezului, iar slujirea preoțească se încredințează după drept uman-jure humano celor aleși se comunitatea credincioșilor pentru a predica Evanghelia și a administra corect Tainele, această încredințare fiind revocabilă.
Calvin respinge ierarhia harică tradițională a Bisericii, instituită pe temeiul succesiunii apostolice și mizează pe conceptul de preoție universală, conform textului de le 1Petru 2,9: „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” și a textului de la Apocalipsa 1,6: „Și ne-a făcut pe noi împărăție, preoți ai lui Dumnezeu și Tatăl Său”.
După părerea lui Calvin sunt patru categorii de oficii sau slujiri, pe care Duhul Sfânt le încredințează pentru conducerea Bisericii: pastorii, doctorii, bătrânii și diaconii.
a) Pastorii - Calvin credea că slujba de pastor, apostol sau evanghelist, atât de proeminente în Noul Testament, au fost temporare și au încetat să existe către sfârșitul perioadei apostolice. Dintre toate aceste slujbe, cea de pastor este în mod clar cea mai înaltă și cea care poate lipsi cel mai puțin, pentru ca toate lucrurile să meargă bine în Biserică. În zidirea sufletească a comunității creștine, numirea în slujbă a pastorilor era a doua ca prioritate după acceptarea doctrinei adevărate. Aceste două caracteristici erau îbinate atât de bine în gândirea lui Calvin, încât cu greu puteau fi separate. Termenii din Noul Testament, episcop, bătrân (prezbiter), lucrător, pastor și uneori învățător, se referă la aceași slujbă.
Rolul unui pastor este să-L reprezinte pe Fiul lui Dumnezeu, să extindă Împărăția cerurilor, să se îngrijească de mântuirea oamenilor, să conducă Biserica, care este moștenirea lui Dumnezeu. Calvin susține că ar trebui să existe cel puțin un pastor în fiecare oraș. El s-a gândit dacă este bine ca cineva să încerce în mod deliberat să obțină această slujbă. Deși este în mod evident greșit ca cineva să facă demersuri pentru obținerea ei, doar din ambiții personale, se cuvine ca un om, mișcat de o dorință plină de evlavie să se pregătească pentru o această slujbă. Totuși, cine dorea această slujbă, trebuia să fie chemat în mod public, în conformitate cu regulamentele Bisericii. Acest lucru cerea o examinare preliminară de către o comisie de pastori, prezentarea în fața consiliului orășenesc și aprobarea dată de către Biserică. Acest proces era urmat de ordinare (hirotonie), pe care Calvin o descrie ca „un ritual solemn de instituire” în slujba pastorală6. Într-un alt loc, Calvin se referea la ordinare ca la o Taină, recunoscând că harul Duhului Sfânt poate fi acordat prin acest semn exterior. În acest sens, reformatorul francez folosește un limbaj foarte asemănător cu descrierea făcută Tainei Botezului.
Hirotonia sau ordinarea, nu este un semn zadarnic și inutil, ci o dovadă plină de credință a harului primit chiar din mâna lui Dumnezeu. Ea este „un act legitim de consacrare înaintea lui Dumnezeu, un lucru care poate să fie făcut doar prin puterea Duhului Sfânt”7.
Totuși, lui Calvin nu i se impută o viziune absolutistă asupra politicii eclesiale, el nefiind atât de riguros în alegerea lucrătorilor. Slujba de pastor nu este niciodată o problemă indiferentă, dar detaliile numirii pot fi. În mod sigur, acest gen de flexibilitate i-a oferit lui Calvin posibilitatea de a influența un curent reformator internațional.
„Dar de ce sunt pastorii atât de importanți pentru biserică? Oare nu are fiecare șansa de a citi Scripturile pentru sine?”8 se întreba Calvin. Pastorii trebuie să modeleze, să sculpteze și să împartă Cuvântul „așa cum un tată frânge pâinea în bucăți mai mici și o dă copiilor lui”9. Ei trebuie să cunoască bine Sfintele Scripturi, pentru ca să poată instrui biserica în mod corect, privitor la datoria cerească. Importanța predicării în teologia lui Calvin cu greu poate fi exagerată. Calvin nu avea nimic de a face cu cei care își arogau titlul de episcop, care se plimbau pe stradă în haine „teatrale", dar care de fapt nu erau decât niște „marionete care nu predică niciodată". Învățătura profundă a unui pastor trebuie să fie însoțită de talentul pentru predicare: "Există mulți care, fie din cauza pronunției defectuoase, fie din cauza capacității mentale scăzute, sau din cauză că nu păstrează destul de mult legătura cu oamenii de rând, își țin toate cunoștințele închise în ei. Unii ar trebui așa cum spune zicala să-și cânte lor înșiși și muzelor și să se apuce de altceva. Ceea ce se cere nu este o limbă ascuțită, pentru că vedem mulți oameni care vorbesc fluent, dar a căror vorbire nu zidește pe nimeni. Pavel recomandă mai degrabă înțelepciune în a cunoaște cum să se explice Cuvântul lui Dumnezeu pentru binele poporului său”10. Scopul predicării sale este edificarea spirituală. Pastorul nu trebuie „să zboare de colo-colo prin tot felul de subtilități izvorâte dintr-o curiozitate ușuratică”11; el nu trebuie să fie un „întrebăreț”. Predicarea nu numai trebuie să fie curată din punct de vedere doctrinar, ci trebuie și să caute avantajul solid pentru biserică, adică, trebuie să fie practică, aplicabilă și plină de de subtilitate. Datoria pastorului este să predice și să conducă Biserica. Calvin spunea: „Un pastor are nevoie de două voci: una pentru a aduna oile și una pentru a alunga lupii și hoții!”12 Rolul disciplinar al pastorului cere din partea lui o conduită ireproșabilă. Calvin nu a ezitat să apere un dublu standard pentru Biserică: unul pentru clerici și unul pentru laici. Discutând interzicerea poligamiei de către Pavel în cazul pastorilor, Calvin observă: „Într-o oarecare măsură, trebuie să îngăduim altora ceea ce episcopilor le este de neîngăduit”13 Aici Calvin nu se întoarce la moralitatea creștinismului medieval, ci este preocupat de caracterul vizibil al Bisericii, de „fața Bisericii”. Un lucrător nevrednic poate să cauzeze adunării un rău ireparabil și din acel motiv el trebuie să se supună unei stricte dări de seamă.
b) Doctorii – Preluând exemplul Bisericii Catolice, care pentru a fi permanent trează și receptivă la diferite controverse teologice, a înființat o categorie specială de teologi, foarte bine pregătiți în materie de doctrină. Să ne amintim de cazul reformatorului german Martin Luther, care pentru a fi readus la credința Bisericii Romei, I-a fost trimis Dr. Iohann Eck; Calvin înființează această parte indispensabilă a teologilor, care erau permanent pregătiți să răspundă oricui afirma că noua Biserică întemeiată de Calvin, nu posedă caracterul adevăratei Biserici.
În nenumărate ocazii, putem afirma că acești doctori ai Bisericii și-au făcut datoria pe deplin.
c) Bătânii - privitor la slujba de bătrân, Calvin scria că termenul presbiteros nu descrie o anumită vârstă, ci o slujbă. Aplicat la Calvin, cuvântul presbiteros este sinonim cu episcopus sau pastor. Calvin a descoperit că există de fapt două feluri de presbiteri în Noul Testament. Baza textuală este versetul scripturistic: „presbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciți de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu propovăduirea și cu învățătura” (1Timotei 5,17). Calvin explică: „înțelesul acestor cuvinte este că existau unii care conduceau bine și în mod onorabil, dar care nu dețineau slujba de a da învățătură. Oamenii alegeau bărbați serioși și bine pregătiți care împreună cu pastorii într-un consiliu comun și cu autoritatea Bisericii, administrează disciplina și acționează ca cenzori pentru corectarea moralei”14
d) Diaconii – erau slujbași publici în Biserică, cărora li se încredința grija pentru săraci. Calvin îndeamnă să fie bine pregătiți in credința creștină, deoarece în timpul lucrărilor va trebui să dea sfaturi, și să-i mângâie pe cei aflați în necaz. Ei trebuiau să fie experți în ceea ce numim azi asistență socială, precum și în grija pastorală. Calvin a considerat că diaconatul poate uneori servi ca „pepinieră din care se aleg presbiterii”15, opunându-se astfel obiceiului din Biserica romană de a face din diaconat primul pas către preoție. În încercarea sa de a explica fenomenul eclesiologic și importanța acestuia pe plan social, reformatorul francez Jean Calvin anulează Bisericii caracterul sacru imprimat de jertja și învierea lui Hristos și de opera permanentă de sfințire a Duhului Sfânt, transformând Biserica lui Hristos, într-o simplă adunare de creștini, cărora nu li se împărtășește harul lui Dumnezeu prin Taine în mijlocirea ierarhiei apostolice, ființa Bisericii, manifestată prin unitate, sfințenie, universalitate și apostolicitate fiind așadar redusă la o credință particulară și individuală dublată de o cunoaștere formală a Sfintei Scripturi, ajungându-se astfel, la o degradare vizibilă a Trupului tainic al lui Iisus Hristos.
Resume
Dans la partie lutherane, la thése de l'Eglise, se remarque à Calvin sous deux aspects: ce visible et invisible, regardé dans un erroné angle. Parlont ontologique, seulement le Dieu connaît réellement les membres de l'Eglise, les vrais fidèles étant élus et rédemté de Lui. Les pécheurs ne sont pas inclus du Corps mistique du Seigneur, ils étant dijá contrôlé. En centre des manifestations éclesiale reste la Scripture, offert du fidèle à travers l'entre mise du sermon par le berger. La doctrine ortodoxe combat sévèrement cette fausse modalité de regarder l'Église, exprimé de Calvin, affirmant que l'Eglise a l'origine sous raport invisible du Sacrifice de Christos sur Golgota ; et en manière vus, à Cincisécime, alons quand les disciples de Jésus les ont fait part en maniére réel avec l'Esprit de la Vérité. Ce parmi directement assistence imprinant de l'Èglise un quadruplé caractère: l'unité, la sainteté, l'universalité et la continuité apostolique.