O succintă retrospectivă asupra catehezei ne permite să datăm originea ei deodată cu începuturile Bisericii creștine. Cateheza se naște și crește simultan cu dezvoltarea creștinismului. Ba mai mult, am putea considera primele secole creștine o adevărată “perioadă de aur” a catehezei, în special în contextul catehumenatului, după care, deodată cu generalizarea botezului copiilor (sec. al V-lea), va intra în declin, până în sec. al XVI-lea, când va cunoaște o revigorare în climatul “contra–reformei” posttridentine1. Practic, istoria catehezei medievale (sfârșitul secolului al V-lea și începuturile sec. al XVI-lea) se identifică cu cea a predicării; în acest interval catehumenat nu mai există; botezul copiilor devine universal; instruirea poporului creștin se limitează la diverse forme de predicare; procesul de inițiere a copiilor botezați se restrânge în cadrul familiei, eventual în cel a comunității creștine2.
Cu alte cuvinte – de ce să nu o recunoaștem – în acel răstimp, cateheza era ca și inexistentă. N-am vrea să minimizăm rolul unor Părinți răsăriteni sau al unor scrieri teologice din intervalul respectiv – sau chiar eforturile familiilor de a se ocupa de educarea religioasă a propriilor copii – dar cateheza propriu-zisă se afla într-o profundă criză, atât în Răsărit, cât și în Apus. Chiar dacă la reproșurile reformatorilor că evul mediu a ignorat cateheza copiilor3 se contraargumenta cu încredințarea acesteia mediului familial și cu insistența Bisericii pe lângă părinți de a se face acest tip de instrucție religioasă, trebuie să recunoaștem că de fapt epoca (post)luterană (deodată cu apariția primelor catehisme protestante4 și catolice5) a constituit un imbold semnificativ în promovarea unei noi mentalități catehetice și, de ce nu, al unei adevărate mișcări de înnoire în această zonă a vieții religioase, până în zilele noastre.
Motivația reînnoirii catehezei, în contextul actual
În ciuda faptului că astăzi asistăm la o adevărată “revoluție mondială” pe plan catehetic (și nu numai!): prin extinderea ei la toate nivelele (grupuri de copii, adolescenți, adulți), în toate țările, prin apariția unor catehisme naționale elaborate foarte atent și competent, de comisii de specialitate sub patronajul Conferințelor Episcopale locale, prin apariția marelui Catehism al Bisericii Catolice (1992), prin înființarea unor Centre Catehetice puternice, cu o producție masivă de materiale catehetice audio-video (pentru toate vârstele), manuale, reviste de specialitate, prin tehnici de comunicare moderne etc., la noi de-abia înregistrăm, pe alocuri, tentative firave de implementare a unor progrămele tematice de duminica seara la vecernie.
Nu de puține ori chiar temele sunt suficient de “colbuite” și anoste pentru a putea stârni interesul unui “public mai acătării”. Limbajul, încă suficient încremenit în tiparul “vechilor cazanii”, se desprinde greu de metehnele și artificiile stilistice omiletice. Insistențele “pedagogilor de școală veche” de a formula aceste “cateheze” (în realitate niște predici vesperale tipizate!) pe desueta structură a “treptelor formale” herbartiene, nu se justifică nici din punct de vedere logic, nici psiho–logic, nici măcar metodo–logic. Nu fac altceva decât să încorseteze spontaneitatea (dezinhibarea) unui dialog între altar și naosul bisericii, înăbușă posibilitatea constituirii unui grup de dialog catehetic deschis și destins, a unei atmosfere vii, interactive, creative.
Ba mai mult, sunt încă destule locuri unde nici măcar nu se face distincția între cateheză și ora de religie în școală. Nu e cazul să intrăm în amănunte, dar ora de religie (cel puțin la modul în care e practicată actualmente!) aparține de inspectoratul școlar, de planul de învățământ, de programa școlară etc., câtă vreme cateheza ține de Biserică, se desfășoară în “preajma” ei și e de datoria Bisericii s-o promoveze la modul cel mai serios și responsabil.6 Din cele trei dimensiuni (slujiri) ale Bisericii: sacramentală (sfințitoare, harismatică), pimenică (pastorală, călăuzitoare) și didactică (educativă, culturală), catehizarea este, fără îndoială, modalitatea cea mai operativă și complexă de îndeplinire a mandatului și responsabilității educațional–creștine.
Ca să nu ne disipăm în lamentații și critici nonconstructive, vom enumera câteva din motivele fundamentale care pledează nu doar pentru o simplă înnoire (respectiv o “cosmetizare” timidă) a catehezei, ci efectiv pentru o “mutație” (a mentalității catehetice, a interesului, problematicii, limbajului și “strategiilor” metodologice) într-o zonă prea puțin explorată și exploatată din domeniul teologiei practice:
Motive de natură socio–culturală
Acestea vizează transformările continue ale societății actuale: un dinamism socio–cultural accelerat, multiplicarea și diversificarea (specializarea) cunoștințelor (în “era informației” și informaticii)7, pluralismul cultural, religios și ideologic, mobilitatea socială, conflictualitatea, noi forme de opresiune și manipulare8, noi forme de comunicare etc. Nu putem ignora fenomene ca: globalizarea (pe scurt, “lumea redusă la o unică aulă”9) secularizarea (o consecință a procesului de raționalizare excesivă, ce a dus la o periferizare socială a religiei și desacralizare10), relativismul moral, consumismul (inclusiv cel “cultural” printr-o “îngurgitare” masivă de cunoștințe, fără discernământ, ce provoacă deseori o mai mare confuzie și insecuritate existențială), apariția unor noi mișcări religioase, prozelitismul mai mult sau mai puțin agresiv al unor grupări și denominațiuni religioase, ignoranța (există persoane, de o calitate și capacitate excepțională în domeniul lor de competență, în schimb pe plan religios sunt complet “în afară”!) și indiferentismul religios etc..
În fața atâtor provocări ale societății (post)moderne, Biserica nu poate rămâne impasibilă, încremenită în “turnul de fildeș” al unei “origini sănătoase” apostolice sau al unui ascendent moral de natură statistică. Imperativul “Dați-le voi să mănânce!” devine o exigență de mare forță și actualitate.
Motive de ordin psihologic și antropologic
Sunt cele cu referire la caracterul dinamic și deschis al procesului de maturizare umană, care comportă necesitatea unei continue formări și învățări.11 O caracteristică esențială a reflecției (psihopedagogice) actuale constă în depășirea distincției rigide dintre subiectul de educat și educator, dintre persoane în formare și persoane gata formate.12 Din ambele perspective se impune un ritm permanent deschis pentru creștere și maturizare, întrucât ne aflăm continuu pe “cale” în dinamica urcușului duhovnicesc în(spre) Dumnezeul Cel viu și infinit. Centrul de gravitație cade nu atât pe informare, cât pe formarea și asistarea (însoțirea) celui educat (catehizat, în cazul nostru!) și, deopotrivă, creșterea și maturizarea formatorului (educatorului) pe măsura parcurgerii itinerarului formativ în cadrul grupului catehetic și pe baza experiențelor comune împărtășite.
Sunt depășite concepții pedagogice de tip: “înainte” (ca model; magistrul, păstorul merg înainte, discipolul, turma după ei!), “din urmă” (pedagogul ne mână din spate “cu toiagul”!) sau “de sus” (distanța ex–cathedra sau de la amvonul “cocoțat” deasupra candelabrelor!). Din fericire psihopedagogia și cateheza actuală au câștigat mult în orizontalitate și profunzime, tocmai prin accesibilitate și “umanizarea” procedurilor educative, prin promovarea persoanei umane ca centru de referință (bineînțeles fără a impieta cu nimic asupra Centralității absolute de Sus!).
O cateheză pe grupe de vârstă (copii, adolescenți, adulți), ce ține seama de particularitățile psihologice specifice stadiilor dezvoltării (personalității), va fi un “însoțitor” de încredere în dinamica procesului de formarea și maturizare psihologică și religioasă a persoanei.
Rațiuni teologic–pastorale și duhovnicești
O altă categorie de motive care suscită un viu interes pentru cateheză îl constituie exigențele de natură pastorală13 și duhovnicească, cateheza punând, în ultimă instanță, bazele unei vieți (formări) duhovnicești. Cateheza, într-un anumit fel, face parte din practica pastorală, cultivând raportul personal sau comunitar în cadrul parohiei și consolidează raportul duhovnicesc între membrii comunității și preot (catehet). Este chiar un mijloc excelent de pastorație, care în afara faptului de a explica practicile și simbolistica liturgică, de a iniția în doctrina și practica religioasă etc., dezvoltă relația de la persoană la persoană, abordând teme de prim interes pastoral–spiritual: crizele de credință și căutarea/pierderea identității (de sine și confesională) a multor creștini, rezistența la schimbare în câmp religios, diferențele de mentalitate între categoriile de vârstă (“generații”), raportul educativ și duhovnicesc părinți/copii, comunicarea în familie și în Biserică, predominanța clericală în viața eclezială, marginalizarea laicatului și discriminarea femeii în Biserică14, precum și alte aspecte ale vieții religioase, sociale, familiale etc. de actualitate.
Catehetica, disciplină a teologiei practice
După cum știm, învățământul nostru teologic universitar este împărțit în patru secții: biblică (cuprinzând discipline ca: studiul (isagogie = introducere) Vechiului și Noului Testament, exegeză biblică etc.), istorică (istoria Bisericii Române, istoria Bisericii Universale, patrologie etc.), sistematică (teologie fundamentală (apologetică), dogmatică, îndrumări misionare etc.) și practică (liturgică, (psihologie) pastorală, formare duhovnicească, catehetică, omiletică, drept bisericesc, muzică etc.).
Ca orice disciplină practică, ea nu insistă în prezent atât pe fundamentele teoretice (normele de predare ale învățământului religios-educativ15) – deși nu le ignoră –, cât mai ales pe metodologia și strategiile didactice și misionare ale Bisericii, menite să facă accesibilă azi învățătura creștină și să contribuie la formarea moral-spirituală, creșterea și maturizarea în credință a celor catehizați. Pe scurt, poate fi considerată o “teologie pe teren”, o teologie aplicată, ce coboară de la catedră (din manual) în realitatea cotidiană concretă, cu toate provocările ei.
În vechime (și nu numai!) se confunda cu omiletica și cu pastorala. Azi și-a delimitat o arie precisă în raport cu alte discipline teologice și educative. Nu se mai confundă (sau cel puțin așa ar fi de dorit!) nici cu predica, deși poate păstra – cel puțin în zona ei expozitivă – elemente retoric–omiletice. Nu se confundă nici cu ora de religie în școală, nici cu pedagogia creștină. Există o metodologie catehetică specifică (adecvată îndeosebi muncii în grup catehetic), fundamentată pe cercetările altor discipline umaniste și didactice, care tinde să insiste nu atât pe latura informațională, cât pe cea formativă a participanților la demersul educativ–catehetic.
Discipline “surori”
Am optat pentru termenul de “surori”, pentru a nu considera alte discipline drept simple “auxiliare”, mai mult sau mai puțin (in)dispensabile scopului didactic-educativ al cateheticii. Disciplina noastră nu numai că se folosește de experiența unor asemenea științe, dar e necesar a se afla într-un continuu dialog cu ele pentru a putea utiliza date de ultimă oră în domeniu. Ea însăși face parte din rândul științelor educației, așa încât cele mai adecvate raporturi cu asemenea discipline sunt cele de interferență și conlucrare, nu cele de “auxiliaritate”, de “paralelism” sau chiar de “competiție”.
În primul rând dacă e sa facem distincția între pastorație (pastorală), cateheză (catehetică) și educație (pedagogie, didactică), fiecare din aceste discipline are un câmp bine definit, dar converg pe același plan, al formării și creșterii persoanei. Catehetica utilizează date, achiziții recente (și nu numai), din domenii ca: psihologia copilului (a vârstelor sau a dezvoltării, uneori întâlnită sub denumirea de psihologie evolutivă – pentru a cunoaște trăsăturile, particularitățile specifice etapelor de dezvoltare a persoanei/alității), pedagogie (creștină), didactică (cu accent pe latura metodologică), psihologie și pedagogie experimentală, psihologia personalității, sociologie, psihologie socială, științele comunicării, chiar și noțiuni de psihologie clinică, psihologie (și psihiatrie) pastorală, teologie spirituală (formare duhovnicească, mistică) etc.
Nu este mai puțin adevărat că ea trebuie să facă accesibile cunoștințe din teologia biblică, istorie (bisericească), teologie sistematică, teologie spirituală etc. Chiar dacă multă vreme – cel puțin în ultimii 50 de ani la noi – a fost ignorată complet (drept a “cincia roată la căruța” teologiei “academice”!), cateheza, ca un fel de “portavoce” a celorlalte discipline religioase, pretinde o preocupare specială pentru recuperarea dimensiunii didactice, misionare și evanghelice a Bisericii.
Resume
La nécessité d'un rafraîchissement de la catéchèse orthodoxe représente un impératif de nos jours, comme le suggère, d'ailleurs, le titre de notre recherche/étude : La catéchèse entre abandon et ressuscitation. Les exigences d'une société soumise à une perpétuelle dynamique et transformation – qui visent néanmoins un renouvellement du discours et de la méthodologie catéchétiques – se reflètent soit dans des raisons d'origine socio-culturelle, soit dans des rations théologique-pastorales, signalées par la présente démarche. En tant que discipline de la théologie pratique, la catéchèse, jointe à d'autres (soi-disant) disciplines humanistes et théologiques « sœurs », s'assume un rôle essentiel dans la recherche des réponses adéquates à la problématique existentielle et soteriologique complexe de l'homme moderne. Conséquemment, nos démarches deviennent un appel orienté vers/visant l'encouragement de certaines préoccupations et la création d'une mentalité catéchétique qui apportera un souffle tout nouveau dans le périmètre culturel et didactique de la vie ecclésiastique.