(I) În limba greacă veche, de origine, cuvântul parabole însemna literal „juxtapunere, așezare în paralel” (para + ballo), curând fixându-se la înțelesurile de „comparare, apropiere, asemănare”. De aici nu e fost decât un pas până la termenul tehnic de „parabolă” folosit în retorica elină. Ca figură de stil propriu-zisă, ea constă în citarea unor exemple reale sau pilde imaginate grație cărora — printr-o analogie sau o comparație — se susține și se justifică o afirmație, o teză în contextul mai larg al unui mesaj discursiv, rostit sau scris1.
Pentru Aristotel2, cel mai potrivit model de parabolă este discursul socratic: astfel, când vrea să demonstreze că funcțiile publice nu trebuie nicidecum trase la sorți, el ne amintește că asemenea alegere ar fi la fel de nepotrivită precum o competiție sportivă unde atleții ar fi desemnați de zaruri, fiind aleși nu după capacități ori performanțe ci potrivit hazardului; sau, mult mai grav, mânuirea cârmei unei corăbii i s-ar încredința nu celui mai priceput marinar, ci unui oarecare, pe care au căzut absolut întâmplător sorții.
Esența „parabolei” este însă pe deplin revelatoare în ipoteza ei de figură compozițională — adică o narațiune aproape independentă de context, prefațată de un scurt îndemn sau având o concluzie morală în final. Iar sub această înfățișare ea încetează de a mai rămâne sub monopolul vreunei culturi aparte, fie și cea grecească: realitatea ei poate fi întâlnită în toate marile spiritualități, parabolele indiene, chineze, persane, arabe și iudaice dovedindu-se, pe drept cuvânt, celebre, printre nenumărate altele. De aceea nici nu este necesară stabilirea unor influențe reciproce sau priorități istorice, de vreme ce cu toții ne bucurăm de „manifestarea unui procedeu firesc pentru spiritul uman, atunci când adevărul ce trebuie exprimat este arzător, iar auditorii sunt neinițiați”3.
Astfel, de dragul exemplificării, Khalila și Dimna — o versiune arabă după intermediarul persan al vestitei cărți de înțelepciune indiană Panciatantra, circulând foarte intens și în variante siriene, turce, ebraice, grecești, tradusă chiar și în latină pe la 1270 de Giovanni di Capua — își îndeamnă insistent cititorul „să înțeleagă țelul acestei cărți nu în podoabe [ale scrisului și ale vorbirii] — ci în înțelesul pildelor, la care trebuie să se oprească pe rând, dându-și toată strădania (...) să-și cufunde privirile în adâncurile ei și să-i dobândească nestematele înțelesurilor — să nu se lase îndepărtat de ceea ce urmărește [urmează parabola grăitoare], fiind precum pescarul care pescuia într-un golf și care văzu într-o zi o cochilie de sidef strălucind. Socotind că adăpostește o nestemată, aruncă peștele, care ar fi fost hrana sa de o zi, pentru a elibera plasa; apoi se aruncă el însuși în apă, luă scoica – dar când o deschise văzu că e goală, că nu cuprinde nimic! Se căi că lăsase ceea ce avea în mână pentru o poftă și se întristă. În altă zi, aflându-se în același loc și prinzând un biet peștișor, dădu peste altă cochilie — dar nici nu se mai uită la ea și întoarse spatele. În schimb trecu pe acolo un alt pescar, care o luă și găsi în ea o perlă de mare valoare! La fel vor păți proștii care nu iau în seamă lucrurile la care trebuie să cugete, care vor părăsi secretele înțelesurilor pentru a păstra aparențele în loc de profunzimi”4.
În opinia autorului oriental, pildele îndeplinesc patru scopuri: atrag și înveselesc inimile tinerilor, sunt plăcute pentru cugetele regilor (ce nu-și recunosc propriile defecte sub vălul alegoric), se vădesc pe înțelesul nu doar al mărimilor ci și al oamenilor de rând „fiind de toți repovestite și dăinuind de-a lungul vremilor — pentru ca toți, de la mic la mare, să folosească de pe urma celor sfătuite și zugrăvite” și, în fine, limbajul lor este cel preferat de Filozof.
La jumătatea secolului trecut se credea cu tărie, iar Ion Heliade Rădulescu chiar scria5, că „mitul, fabula, apologul ca și parabola și toate alegoriile își au început în părțile Orientului și putem zice că s-au născut deodată cu primele soțietăți sau mai bine zis cu primele reuniri la un loc sau întâlniri pacefice de oameni”.
Azi specialiștii recunosc în continuare strânsa legătură genetică dintre alegorie, apolog, fabulă și parabolă — aceasta din urmă, ilustrând și ea, asemeni celorlalte specii pomenite, un principiu major, un adevăr fundamental, o lecție de morală, dar distingându-se prin aceea că transmite o învățătură spirituală, depășind simpla realitate profană. Din acest motiv, memorabilul aliaj dintre profunzimea gândului și prospețimea cuvântului spontan care e orice parabolă autentică se întâlnește în marile cărți sacre ale umanității, în predicile și textele inițiatice ale tuturor religiilor unde există învățături transmise de la un magistru către discipoli.
Cât despre o eventuală prioritate a Răsăritului în acest sens, deși foarte greu de susținut, ea își poate găsi justificarea în faptul că parabolele biblice sunt cele mai cunoscute și mai modelatoare pentru viața sufletească a omenirii în ansamblul ei.
(II) Vechiul Testament folosea pentru speciile alegorizante conceptele de mașal (parabolă, fabulă, alegorie) și hidah (ghicitoare, cimilitură, proverb — corespunzând oarecum grecescului paroimia), ambele cu funcții ilustrative și instructive. În plus, ne confruntăm în textele biblice cu o seamă de comparații, nu doar dezvoltate ci mai mult încă enigmatice, invitând pe oricine la descifrarea semnificațiilor vitale ascunse.
Iată câteva exemple marcante din fiecare categorie:
alegoria-mașal are o structură figurativă autonomă, ca în istorioara cu vulturii și butașii de viță, în „plângerile” oraculare ale leoaicei, în povestirea viței de vie răsădite în loc rău, în înfățișarea celor două surori nerușinate (Samaria și Ierusalimul) sau în descrierea cazanului ruginit (asemănat cu o cetate setoasă de sânge) — toate cuprinse în Cartea lui Ezechiel;
fabula-mașal are, în schimb, de fiecare dată, o morală explicită, viețuitoare sau obiecte neînsuflețite vorbind și acționând întocmai ca și oamenii: vezi „Pilda lui Iotam” (Judecători, IX, 7-15) despre împăratul copacilor sau dialogul dintre cedrul și spinul din Liban (II Regi, XIV, 9-10);
ghicitoarea-hidah este un fel de parabolă al cărei sens este ascuns în mod intenționat, așa încât reclamă pricepere sporită spre a se lăsa interpretată: numeroase „proverbe” din Cartea cu același nume sunt în același timp cimilituri (v. Proverbe, XXX), celebră fiind și ghicitoarea lui Samson: „Din cel ce mănâncă a ieșit ce se mănâncă și din cel tare a ieșit dulceață” (Judecători, XIV, 14);
parabola-povestire, introdusă frecvent prin formulele „așa cum”, „după cum”, folosește — conform exprimării lui Hegel din Prelegeri de estetică — „întâmplări care, considerate doar pentru sine, sunt de toate zilele (...) evenimente din cercul vieții cotidiene”, însă acestora ea „le atribuie o semnificație mai generală și superioară”. Exemple ilustrative ar fi pilda lui Natan despre omul cel bogat și oița unică a omului sărman (II Samuel, XII, 1-5), prin intermediul căreia Dumnezeu îl mustră pe regele David pentru nelegiuita răpire a soției lui Urie, apoi parabola celor doi fii, transmisă de o femeie aceluiași David ca să-i aline dorul după Absalom (II Samuel, XIV, 5-7); vezi, de asemenea, înțeleptele istorioare despre „Prizonierul scăpat” (din I Regi, XX, 39-40), despre „Via Domnului” (din Isaia, V, 1-6) și „Priceperea agricultorului insuflată de Dumnezeu” (Isaia, XXVIII, 24-29) — toate, cu excepția ultimei, urmate de interpretări explicite.
Istoria destinului harnicei Ruth poate fi tălmăcită la rândul ei ca o delicată parabolă familială, întărită hermeneutic de arborele genealogic însoțitor, ba chiar și cunoscuta poveste a profetului Iona cel înghițit de giganticul pește ne duce cu gândul la o structură parabolică mai extinsă, îndeosebi grație întrebării retorice din final, venite de la însuși Dumnezeu.
Rabinii evrei au transformat cu timpul modelul și stilul parabolic într-o metodă intensivă, foarte bine sistematizată de învățătură, mărturie stând miile de pilde adunate în Midraș, în Talmud ori în alte culegeri masive de comentarii biblice. Ei subliniau totodată prin imagini extrem de pregnante (precum „firul Ariadnei într-un palat cu multe odăi”, „un om croindu-și calea prin junglă”, „o găleată coborâtă trudnic în fântâna foarte adâncă dar având apă rece și bună”, „o lumânare ieftină însă fără de care nu poți regăsi piatra prețioasă rătăcită”) importanța extremă a acestor simbluri ca porți privilegiate de acces către înțelegerea Torei, a Legii Sfinte.
(III) Cele 31 de parabole păstrate de Evangheliști în Noul Testament aparent urmează îndeaproape modelele clasice, consacrate de scrierile rabinice. Totuși, recunoaștem „amprenta” personalității charismatice și sacramentale a Mântuitorului Isus Christos, ce rămâne inconfundabilă și mereu edificatoare.
Principalele caracteristici ale pildelor Mîntuitorului (așa cum le-au deslușit pe larg teologi de seamă ca Joachim Jeremias ori C. H. Dodd) sunt impregnarea cu o poezie subtextuală și un dar al imaginației suprafirești. Apoi frapează realismul scenelor, veridicitatea și precizia imaginilor schițate cu doar câteva trăsături rapide, alcătuind un portret vivace al societății dintr-o provincie romană, ce cu greu își găsește echivalent mai plastic în literatura epocii.
În fine, trebuie subliniată calitatea lor dramatică, adeseori cutremurătoare (ca în celebrele istorii cu „Bunul Samaritean”, cu „Smochinul neroditor”, cu „Arendașii ucigași” sau cu „Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr”), împletită cu exteriorizarea concretă, aproape palpabilă, a ideilor prin fapte, prin acțiuni umane ușor de recunoscut însă totdeauna decisive, de cumpănă, aflate la capătul unei evoluții ce adună în sine multă trudă și efort.
Exemple de referință în context sunt: vremea culesului roadelor îndelung pregătite, plata lucrătorilor viei după o zi de muncă încordată, termenul înfricoșat al scadenței unor datorii neonorate, păstorul ce și-a regăsit cu greu oița rătăcită, negustorul ce dobândește abia către sfârșitul călătoriei o perlă de mare preț, fiul plecat ce se întoarce după tragica-i rătăcire. Toate aceste imagini de neuitat, familiare și viu colorate, converg însă într-o unică matcă semantică. Ele subliniază așteptarea încordată a unui deznodământ iminent, a unei veniri capitale: fraza crucială mărturisește cât se poate de lămurit că „Împărăția lui Dumnezeu este aproape”.
Întrebat de ce vorbește în pilde, Christos le răspundea apostolilor: „Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, pe când celorlalți le sunt [date] în parabole, ca uitându-se să nu vadă și ascultând să nu înțeleagă” (Luca, VIII, 10). Adresate așadar unor mase largi de ascultători, ele sunt pricepute în sensurile lor profunde doar de inițiați, de cei care primesc explicația de la Christos însuși sau care, tot prin mijlocirea Lui, sunt hăruiți cu lumina înțelegerii metafizice.
Iată, de exemplu, parabola „fiului risipitor” (Luca, XV, 11-32), una dintre cele mai general umane și mai pline de învățăminte. Este o poveste simplă a omului cu doi feciori, din care unul cuminte și altul, cel mic, nestăpânit, dezlipit de casa părintească și pornit în lume, istorisind gravul desfrâu și suferințele acestuia din urmă, remușcările și întoarcerea sa târzie, imensa bucurie ce îl cuprinde pe tatăl milostiv la „recuperarea” băiatului care „mort a fost și a înviat, pierdut era și a fost regăsit”.
Dincolo de planul inteligibil pentru toți cititorii, de litera povestirii, există însă un nivel esoteric, ce pretinde o inițiere intelectuală și morală. Literar vorbind, schemele tradiționale alegorice, de sorginte mitică, pot fi lesne descoperite: repetițiile, ritmicitatea marcată la modul poetic de metafore (ca în pilda „Semănătorului”, cea prelucrată artistic și de Al. Vlahuță, unde semințele cad în locuri prielnice sau nu) și este vorba, îndeosebi, de numeroase arhetipuri culturale.
Călătoria fiului risipitor poate fi lesne identificată cu traseul experimental și edificator ce marchează osatura atâtor capodopere literare6. De la Sinbad la Gulliver, de la căutătorul de nemurire Ghilgameș, la idealul intangibil după care gonesc personajele romanelor lui Kafka sau ale pieselor lui Eugen Ionescu, de la anticii Odiseu ori Aeneas ce-și caută împlinirea destinului civilizatoriu, până la setea fierbinte de mântuire din Divina Comedie a medievalului Dante și Călătoria pelerinului descrisă de puritanul John Bunyan.
Tălmăcind această pildă în Cazania sa din 1643, mitropolitul Varlaam nota lămuritor deja din titlu „învățătură pentru îndelunga răbdare (a) lui Dumnedzău: cum primeaște de cu milă păcătosul, deaca se întoarce”, avertizând astfel sever pe toți junii din orice vreme similari „acelui fecior mai tînăr, carii gonesc pre Dumnedzău de la sine cu lucruri rele și înșiși în pohtele și în dulcețile lumiei petrec cu mândrii și cu buiecii, înșelați de veacul acesta trecătoriu, buiguiți în dezmierdăciunea lumiei, în cântece, în giocuri, în toate glasurile lumiei. Și așe curvind și alte păcate făcând, sărăcesc de toate darurile lui Dumnedzău”. Iar concluzia predicatorului român era la fel de tranșantă: „fost-ai soț feciorului celui curvariu când au fost în păcate? Fii-i soț ș'acmu când să pocăiește”7.
Departe de a fi doar o moștenire tradițională, parabolele evanghelice rămân, de fapt, cele mai pregnante descrieri — prin asemănare și „în ghicitură”, cum ar zice Sfântul Apostol Pavel — ale Împărăției lui Dumnezeu care, prin venirea Mântuitorului Christos, se actualizează ca imperativ al marilor decizii morale și al uriașelor posibilități spirituale, moment culminant al opțiunii definitive și al responsabilității fiecăruia dintre noi. Grija părintească, pocăința, iertarea și mai ales Iubirea, primesc astfel, pentru întâia dată, drept de cetate în chiar inima învățăturii morale universale.
Summary
This paper is dwelling with the universal but nevertheless complex problem of classical and biblical Parables. After tracing the greek ethimology of the word, we tried to reach out for the very essence of this special kind of thinking, which gave birth, all over the world, to so many wonderful specimens of Parable.
The oriental origins of this species can no longer be sustained, although there still survive traces of the high reputation that surrounded such products in the old scholarly works. Another explanation for balancing towards the eastern roots of the Parable may be the prestige and authoritative influence of the Biblical Parables, by far the most popular in the history of mankind.
The specific features of the Old Testament Parables, who became a must in the Rabinic schools, can be traced in the correspondent creations from the New Testament, where the charismatic personality of Jesus Christ gives them further depths of imagination and moral adequation. The Parable of „The Prodigious Son” is analysed as a model for the genre and for its echoes in universal culture and romanian literature.