„Domnul îndreaptă pe cei gârboviți, Domnul înțelepțește orbii, Domnul iubește pe cei drepți”1(Psalmul 145, 8)
Abstract: Studiul de față propune o lectură filologică și patristică a Psalmului 145,8 (146,8 în numerotarea masoretică), verset în care psalmistul mărturisește trei lucrări ale lui Dumnezeu: ridicarea celor gârboviți, înțelepțirea orbilor și iubirea celor drepți. Cercetarea pornește de la o constatare de ordin textual: traducerea românească urmează lecțiunea Septuagintei, care se desparte aici de textul ebraic, întrucât acolo unde masoreticul spune că Domnul deschide ochii orbilor, greaca mărturisește că îi înțelepțește. Analiza lexicală arată că verbul celui dintâi stih, ἀνορθόω, poartă deopotrivă înțelesul ridicării trupului aplecat - fiind chiar verbul folosit pentru femeia gârbovă (Luca 13,13) - și pe acela al restaurării a ceea ce s-a surpat, în vreme ce σοφόω mută orbirea din domeniul vederii în cel al înțelegerii. Mărturia patristică întărește această citire. Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează o variantă grecească având „luminează” în locul lui „înțelepțește”, iar Sfântul Chiril al Alexandriei arată că luminarea și înțelepțirea sunt una și aceeași lucrare a Tatălui și a Fiului, întemeindu-și tâlcuirea la Ioan 9 pe același text isaian pe care Fericitul Teodoret al Cirului îl aduce la psalm și pe care Hristos Îl revendică la Nazaret (Luca 4,16-21). Concluzia valorifică termenul patristic ἀνορθωτής, „Cel ce ridică, Cel ce restaurează”, rostit despre Dumnezeu.
Cuvinte cheie: Psalmul 145,8, Septuaginta, restaurar, luminare, receptare patristică.
Abstract: This study offers a philological and patristic reading of Psalm 145:8 (146:8 in the Masoretic numbering), a verse in which the psalmist confesses three works of God: the raising of those bowed down, the making wise of the blind, and the love of the righteous. The inquiry begins from a textual observation: the Romanian translation follows the Septuagint, which parts here from the Hebrew, for where the Masoretic text says that the Lord opens the eyes of the blind, the Greek confesses that He makes them wise. Lexical analysis shows that the verb of the first colon, anorthoō, carries both the sense of raising a body bent over, being the verb used of the bowed woman (Luke 13:13), and that of restoring what has collapsed, while sophoō shifts blindness from the domain of sight to that of understanding. The patristic witness strengthens this reading. Saint John Chrysostom records a Greek variant reading „enlightens” instead of „makes wis”, while Saint Cyril of Alexandria shows that enlightening and making wise are one work of the Father and the Son, grounding his commentary on John 9 upon the same Isaian text that Blessed Theodoret of Cyrus brings to the psalm and that Christ claims at Nazareth. The conclusion draws upon the patristic term anorthōtēs, „the One who raises up and restores”, spoken of God.
Keywords: Psalm 145,8, Septuagint, restoration, illumination, patristic reception
Acest verset concentrează, într-o formulare scurtă, o întreagă teologie a lucrării lui Dumnezeu cu omul. Psalmistul nu vorbește despre un Dumnezeu îndepărtat, retras în transcendența Sa, ci despre Dumnezeul viu, Care intră în drama făpturii omenești și lucrează restaurarea ei. El ridică pe cel gârbovit, luminează pe cel orb și iubește pe cel drept. În aceste trei lucrări se poate vedea o adevărată icoană a mântuirii: omul este căzut, întunecat și chemat la dreptate, iar Dumnezeu este Cel Care îl ridică, îl luminează și îl așază în iubirea Sa.
Înainte de a intra în tâlcuirea celor trei lucrări, se cuvine o scurtă lămurire asupra textului, căci de ea atârnă tot ce urmează. Forma românească a Psalmului 145,8 urmează îndeaproape Septuaginta, iar aceasta se desparte într-un punct de textul ebraic. Acolo unde textul masoretic mărturisește că Domnul deschide ochii orbilor,2 Septuaginta spune că Domnul îi înțelepțește pe orbi - grecescul sophoî, de la sophóō, „a face înțelept”.3 Nu este o simplă schimbare de cuvinte: textul ebraic privește redarea vederii trupești, iar cel grecesc, dăruirea înțelegerii. Traducerea românească a păstrat lecțiunea greacă, și tocmai de aceea versetul, în forma pe care o citim, nu privește întâi ochiul, ci mintea și inima.
Prima imagine este cea a omului gârbovit. Gârbovirea nu trebuie înțeleasă doar ca o neputință trupească, deși textul o poate cuprinde și pe aceasta. Într-o lectură duhovnicească, omul gârbovit este omul apăsat, încovoiat spre pământ, lipsit de puterea de a privi spre cer. Este omul împovărat de păcat, de suferință, de frică, de deznădejde sau de robia unei vieți reduse numai la cele materiale. A fi gârbovit înseamnă a nu mai sta drept înaintea lui Dumnezeu, a nu mai avea libertatea interioară de a te ridica spre El. De aceea, afirmația „Domnul îndreaptă pe cei gârboviți” are o forță teologică deosebită. Nu omul se ridică singur printr-o simplă ambiție morală, ci Dumnezeu este Cel Care îl îndreaptă. Mântuirea nu începe cu puterea omului, ci cu lucrarea lui Dumnezeu asupra omului. Omul colaborează, răspunde, se pocăiește, dar inițiativa vindecării rămâne a lui Dumnezeu. În acest sens, versetul nu este doar o încurajare morală, ci o mărturisire despre har.
Această lucrare se vede limpede în vindecarea femeii gârbove din Evanghelia după Luca. Femeia era de optsprezece ani gârbovă și nu putea să se ridice, iar Hristos o cheamă și îi spune: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta”; apoi ea „îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13,11-13). Aici se vede împlinirea evanghelică a psalmului: ceea ce psalmistul cântă despre Domnul, Hristos arată prin faptă. El nu doar constată gârbovirea omului, ci o dezleagă. Nu doar vede neputința, ci o vindecă. Nu doar poruncește ridicarea, ci dă puterea ridicării. Legătura dintre psalm și această minune nu este numai de înțeles, ci de cuvânt. Verbul prin care Septuaginta spune că Domnul îi ridică pe cei încovoiați este anorthóō, „a îndrepta ceea ce stă aplecat” - exact verbul pe care Evanghelia îl folosește pentru femeia gârbovă: parachrḗma anōrthṓthē, „îndată s-a îndreptat” (Luca 13,13).4 Ceea ce psalmistul cântă ca lucrare a lui Dumnezeu, Hristos împlinește cu însuși verbul psalmului. Iar acest cuvânt poartă în el adâncimea pe care articolul de față o mărturisește în titlu: același anorthóō înseamnă și „a zidi din nou ceea ce a căzut, a restaura” - cuvântul cu care Iacov vestește ridicarea cortului surpat al lui David (Fapte 15,16).5 Ridicarea celui gârbovit și restaurarea celui căzut sunt, în graiul Scripturii, una și aceeași faptă.
A doua lucrare este luminarea: „Domnul înțelepțește orbii”. Textul nu spune simplu că Domnul „vindecă” orbii, ci că îi „înțelepțește”. Această nuanță este importantă. Orbirea nu este doar lipsa vederii trupești, ci și lipsa discernământului duhovnicesc. Omul poate avea ochii deschiși și totuși să nu vadă sensul vieții, adevărul, păcatul propriu sau prezența lui Dumnezeu. Poate vedea lumea, dar o poate vedea strâmb, egoist, întunecat. Această deosebire dintre a vedea și a înțelege are temei în chiar cuvintele Scripturii. Grecescul typhlós, „orb”, are două fețe: la propriu, cel ce nu poate vedea - precum orbul din naștere (Ioan 9,1)6 -, iar la figurat, cel ce nu poate înțelege, orbul cu mintea și cu duhul.7 Iar verbul pe care Septuaginta îl pune aici, sophóō, „a face înțelept”, nu-l așază pe om în rândul celor ce văd, ci în rândul celor ce înțeleg: în graiul Scripturii, sophós, înțeleptul, și typhlós cel duhovnicesc sunt cuvinte așezate față în față, unul ca „înțelegere care rodește înțelepciune”, celălalt ca „neputință de a înțelege”.8 De aceea, când Domnul „înțelepțește orbii”, El nu deschide întâi ochii, ci mintea; nu dă întâi vederea lucrurilor, ci înțelegerea lor. În Ioan 9 cele două se întâlnesc, iar cele două înțelesuri ale orbirii se contopesc într-unul singur.9 Că deosebirea aceasta nu este o subtilitate a cercetării moderne o dovedește însuși felul în care au citit-o Părinții. Tâlcuind Psalmul 145, Sfântul Ioan Gură de Aur se oprește exact asupra cuvântului nostru și face ceea ce face rareori un tâlcuitor: compară între ele versiunile grecești ale Psaltirii. După ce citează „Domnul înțelepțește orbii”, adaugă îndată că o altă versiune are, în locul acesta, „luminează”.10 Nu este un amănunt de erudiție: sfântul mărturisește că textul însuși a șovăit aici între a lumina și a înțelepți - adică între dăruirea vederii și dăruirea priceperii - și că tradiția greacă a păstrat amândouă căile. Mai mult, tâlcuind mai departe, el însuși alege cuvântul celei de-a doua versiuni: „Pe orbi îi luminează de mila orbirii lor”, spune, arătând că lucrarea aceasta nu vine ca răsplată a vreunei virtuți, ci din milă față de nenorocire. Iar despre întreaga lucrare a lui Dumnezeu cu omul mărturisește ceva ce atinge de-a dreptul tema de față: Dumnezeu „îndreaptă neputințele firii înseși, ridică pe cei căzuți", iar pe cei loviți de nenorocire „îi mângâie și îi restabilește”.
Așezate laolaltă, cele trei mărturii asupra acestui verset alcătuiesc chiar urcușul pe care psalmul îl vestește: textul ebraic spune că Domnul deschide ochii orbilor; o versiune grecească, mărturisită de Sfântul Ioan Gură de Aur, spune că îi luminează; iar Septuaginta, pe care Biserica a citit-o și pe care traducerea noastră o urmează, spune că îi înțelepțește. Ochiul, lumina, înțelegerea: nu trei lecturi care se contrazic, ci trei trepte ale aceleiași lucrări.
În Evanghelia după Ioan, vindecarea orbului din naștere arată această legătură dintre vedere și luminare. Hristos spune: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9,5), iar apoi îl trimite pe orb să se spele în scăldătoarea Siloamului, după care acesta vine văzând (Ioan 9,6-7). Vindecarea trupească devine semn al unei luminări mai adânci. Hristos nu deschide doar ochii, ci deschide omul spre adevăr. Orbirea cea mai gravă nu este neputința ochilor, ci refuzul luminii - iar acest lucru nu rămâne o concluzie a cititorului, ci îl rostește Domnul însuși la capătul minunii: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă, și cei ce văd să fie orbi” (Ioan 9,39). Cei ce primesc vederea sunt cei ce se știau orbi; orbesc cei ce se socoteau văzători. Tâlcuind acest cuvânt, Sfântul Chiril al Alexandriei arată că orbul „n-a văzut numai cu trupul, ci și cu mintea, fiindcă a primit credința”, pe când fariseii „au pătimit contrariul”, căci n-au văzut slava Lui, deși strălucea în cea mai vădită dintre minuni. Hristos, spune el, „a venit dăruind orbilor vederea prin credință”, în vreme ce cei ce se socoteau binecredincioși „umblau în lipsa vederii, adică în întuneric”. Cele două înțelesuri ale orbirii nu se despart, așadar, în Ioan 9: ele se măsoară unul pe altul. Iar temeiul pe care Chiril își întemeiază tâlcuirea este tocmai cel isaian: el deschide comentariul arătând că Hristos „explică pricina arătării Sale în lumea aceasta” prin cuvântul proorocului, „M-a trimis […] să vestesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea”, aducând laolaltă Isaia 61,1 și Luca 4,18.11
Că versetul acesta nu privește doar mila lui Dumnezeu față de câțiva neputincioși, ci vestește însăși lucrarea Celui ce avea să vină, nu este o citire a noastră: aceasta este citirea Părinților. Tâlcuind Psalmul 145, Fericitul Teodoret al Cirului nu se oprește la înțelesul de suprafață, ci leagă cuvintele psalmistului despre orbi de vestirea prorocului Isaia, aducând tocmai locul unde se propovăduiește „celor robiți lăsare, orbilor – vedere”, și, alături de el, făgăduința că „vor auzi surzii cuvintele cărții, și ochii orbilor, ce sunt întru întuneric și în negură, vor vedea”.12 Cel dintâi dintre cele două texte isaiene este chiar cel pe care Hristos Îl citește în sinagoga din Nazaret, la începutul propovăduirii Sale, închizând cartea și mărturisind: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca 4,16-21). Așadar, cuvintele „Domnul înțelepțește orbii” nu stau singure în Psaltire: ele aparțin aceleiași făgăduințe pe care Isaia o vestește și pe care Hristos o revendică asupra Sa. Vindecarea femeii gârbove și luminarea orbului din naștere nu sunt, atunci, două minuni oarecare, alese spre ilustrare, ci împlinirea punctuală a unui program mărturisit dinainte.13
Se cuvine spus și de ce tocmai lecțiunea greacă face cu putință această legătură. Făgăduința isaiană privitoare la orbi stă în această formă îndeosebi în Septuaginta, iar psalmul, tot în Septuaginta, nu vorbește despre deschiderea ochilor, ci despre înțelepțirea celor orbi. Cele două texte se cheamă unul pe altul în greacă mai limpede decât în ebraică - iar Biserica, citind Scriptura în greacă, a auzit chemarea aceasta și a citit psalmul hristologic.14
Prin urmare, soteriologic, mântuirea este și ridicare, și luminare. Dumnezeu îl ridică pe omul căzut, dar nu îl lasă într-o simplă stare de verticalitate exterioară. Îl luminează, îi curățește privirea, îi schimbă înțelegerea, îl face capabil să vadă viața în lumina Lui. Omul mântuit nu este doar un om iertat, ci un om care începe să vadă altfel: pe Dumnezeu, pe sine, pe aproapele și lumea.15
A treia lucrare este iubirea față de cei drepți: „Domnul iubește pe cei drepți”. Această afirmație trebuie înțeleasă cu grijă. Ea nu înseamnă că Dumnezeu iubește doar oamenii fără greșeală, ca și cum dreptul ar fi un om impecabil. În limbaj biblic, dreptul este omul orientat spre Dumnezeu, omul care caută voia Lui, omul care cade, dar nu iubește căderea; greșește, dar nu transformă păcatul în lege a vieții sale. Dreptul nu este cel care nu mai are nevoie de Dumnezeu, ci tocmai cel care trăiește în dependență de El. Psalmii arată de mai multe ori această apropiere a lui Dumnezeu față de cei drepți. „Ochii Domnului spre cei drepți și urechile Lui spre rugăciunea lor” (Psalmul 33,14), iar când aceștia strigă, Domnul îi aude și îi izbăvește din necazurile lor (Psalmul 33,16-18). Așadar, iubirea lui Dumnezeu față de cei drepți nu este o răsplată rece, juridică, ci comuniune, ocrotire și participare la viața Lui.16
Privite laolaltă, cele trei lucrări ale versetului nu sunt trei fapte alăturate, ci una singură, desfășurată în trei mișcări, iar limba în care psalmul a fost citit de Biserică le leagă mai strâns decât o poate face orice tâlcuire. Cel dintâi verb, anorthóō, ridică ceea ce s-a plecat și, în aceeași rază a lui, reface ceea ce s-a surpat: el privește omul căzut și îl pune iarăși în picioare. Al doilea, sophóō, nu se oprește la ochi, ci mută omul din neputința de a pricepe în înțelepciunea care se naște din înțelegere, făcând înțelept, cum spun Părinții, „ceea ce este lipsit de înțelegere”17. Iar al treilea, agapáō, nu mai lucrează asupra unei lipse, ci mărturisește o așezare: pe cel astfel ridicat și luminat, Domnul îl iubește ca pe unul drept.
În această ordine a versetului se poate vedea o scară duhovnicească: Dumnezeu îl ridică pe omul gârbovit, îl luminează pe cel orb și îl așază pe calea dreptății. Omul nu ajunge la dreptate fără ridicare și fără luminare. Dacă rămâne gârbovit, nu poate privi spre Dumnezeu; dacă rămâne orb, nu poate deosebi calea. De aceea, dreptatea nu este simplă corectitudine exterioară, ci rodul unei restaurări interioare. Spiritual, versetul devine o oglindă pentru fiecare om. Sunt gârbovit atunci când viața mea este aplecată numai spre cele pământești. Sunt orb atunci când nu mai văd păcatul ca păcat și nu mai recunosc lumina lui Dumnezeu. Sunt chemat la dreptate atunci când înțeleg că Dumnezeu nu mă ridică doar ca să mă simt mai bine, ci ca să trăiesc altfel. Ridicarea nu este finalul, ci începutul unei vieți înnoite. Aceasta este frumusețea adâncă a Psalmului 145,8: Dumnezeu nu Se mulțumește să privească omul în starea lui căzută. El nu disprețuiește pe cel gârbovit, nu abandonează pe cel orb și nu rămâne indiferent față de cel care caută dreptatea. Dumnezeu lucrează restaurator. El ridică trupul și sufletul, luminează mintea și inima, iar pe omul care se așază în voia Lui îl cuprinde în iubirea Sa.
Prin urmare, versetul nu este doar o afirmație despre bunătatea lui Dumnezeu, ci o mărturisire despre mântuire. În el se află dinamica întregii vieți duhovnicești: omul este ridicat din cădere, luminat din orbire și chemat să trăiască în dreptatea iubită de Dumnezeu. În Hristos, această lucrare se vede deplin, pentru că El este Cel Care ridică pe cei căzuți, deschide ochii și mintea celor orbi și arată că adevărata dreptate nu este despărțită de iubire, ci își are izvorul în ea.18
Iar dacă se cuvine să dăm un nume acestei lucrări întreite, Părinții ni l-au dat înaintea noastră. Din același verb prin care psalmistul mărturisește că Domnul îi îndreaptă pe cei gârboviți, tradiția patristică a scos un nume al lui Dumnezeu însuși: ἀνορθωτής, Cel ce ridică, Cel ce restaurează.19 Nu este, așadar, o metaforă a noastră, ci un cuvânt al Bisericii: Dumnezeu nu doar face lucrări restauratoare, ci este Restauratorul. Iar restaurarea Lui nu se odihnește până când omul cel ridicat nu ajunge iarăși acolo de unde căzuse: în dragostea Celui ce l-a ridicat.
Bibliografie
I. Izvoare
- Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2018.
- Septuaginta, vol. IV, tomul I: Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, volum coordonat de Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu, București–Iași, Colegiul Noua Europă–Polirom, 2006.
- Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea întâia: Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și Cuvântări, traducere, introducere, note și indici de pr. D. Fecioru, col. „Părinți și Scriitori Bisericești", vol. 17, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, traducere din limba greacă veche de Laura Enache, Iași, Doxologia, 2011.
- Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere și note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, col. „Părinți și Scriitori Bisericești", vol. 41, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.
- Fericitul Teodorit, episcopul Kirului, Tîlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai Prorocului împărat David, ediție îngrijită și note de Florin Stuparu, București, Editura Sophia, 2018.
II. Dicționare
- Kittel, Gerhard; Friedrich, Gerhard (ed.), Theological Dictionary of the New Testament. Abridged in One Volume, traducere de Geoffrey W. Bromiley, Grand Rapids, MI, Eerdmans, 1985.
- Lampe, G. W. H. (ed.), A Patristic Greek Lexicon, Oxford, Oxford University Press, 1961.
- Louw, Johannes P.; Nida, Eugene A. (ed.), Greek-English Lexicon of the New Testament Based on Semantic Domains, New York, United Bible Societies, ²1989.
III. Cărți
- Stăniloae, Dumitru, pr. prof. dr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ²1997.