Maturizarea duhovnicească și conținutul educației ascetice la avva Evagrie Ponticul

În mod indiscutabil, avva Evagrie Ponticul (345-399) a jucat un rol extrem de important în fixarea și definirea experienței duhovnicești în tradiția pustiei egiptene. În acest sens, el poate fi numit pe bună dreptate primul mare teolog al spiritualității deșertului, sau, în cuvintele Părintelui Gabriel Bunge „purtătorul de cuvânt cel mai elocvent și mai influent”¹ al acestei spiritualități.

Deși s-au emis o serie de păreri și ipoteze cu privire la monahul pontic, noi credem că spiritualitatea și teologia sa ascetică e, în mod profund, impregnată de o amplă experiență duhovnicească. De aceea, nu trebuie să ne mirăm de faptul că tânărul care odinioară își schimba de două ori hainele pe zi² va deveni curând unul din cei mai respectați monahi din pustia egipteană.

Să ne aduce aminte că avva Evagrie, după o scurtă ședere de doi ani la Nitria³, el se stabilește la Kellia⁴, unde va viețui timp de 14 sau16 ani până la moartea sa în ianuarie 399⁵. Aici el se va afla, într-adevăr, în cercul unor monahi cultivați, monahi care vor fi desemnați ulterior de adversarii lor drept „origeniști”. Dintre aceștia îi amintim în mod special pe cei patru „frați lungi”⁶ numiți în acest fel datorită staturii lor înalte: Ammonios, Dioscor, Eusebiu și Eftimie. Celui mai cultivat dintre aceștia (avva Ammonios), Paladie îi consacră în mod integral capitolul 11 din Istoria lausiacă. Acești frați au fost ucenicii avvei Pambo, un țăran egiptean cu puțină știință de carte (el nu știa să citească), dar un ascet plin de har și discernământ spiritual, înzestrat cu o amplă înțelepciune duhovnicească.

Ceea ce vrem să accentuăm în acest context e faptul că, deși avva Evagrie avea anumite afinități spirituale cu acești „frați lungi” nu trebuie să înțelegem de aici că monahul pontic venise în pustie pentru a-și cultiva rafinamentul său intelectual și cultural ci, dimpotivă, așa cum reiese dintr-o binecunoscută apoftegmă, el vroia să practice asceza pentru a deprinde acel „alfabet” monahal pe care toată cultura greacă nu-l putea transmite: „Cineva (după câte se pare acest monah a fost chiar avva Evagrie - n.n.) l-a întrebat pe fericitul Arsenie: <Cum se face că noi, din atâta învățătură și înțelepciune nu avem nimic, în vreme ce acești țărani egipteni au dobândit sumedenie de virtuți?> Răspunde avva Arsenie: <Noi, din învățătura lumii nu avem nimic, în vreme ce acești țărani egipteni și-au dobândit virtuțile din propriile lor osteneli>”⁷. Deci, iată cum un monah cultivat, în persoana avvei Evagrie era dispus să învețe de la niște monahi mai puțin cultivați acea înțelepciune duhovnicească pe care aceștia din urmă au deprins-o după o îndelungată și intensă asceză și luptă cu patimile.

În acest context accentuăm faptul că, spre deosebire de prietenul său Rufin, care a trăit timp de opt ani alături de Didim cel Orb⁸, avva Evagrie a ales compania acestor „țărani egipteni simpli” din pustia Kelliei. Se subînțelege, așadar, că avva Evagrie a venit în Kellia pentru că el era convins că aici va găsi o atmosferă propice pentru nevoile sale duhovnicești. A. Casiday afirmă că avva Evagrie a mers în pustia egipteană pentru a se forma ca monah tocmai pentru că era la curent cu faima și reputația asceților de acolo și, prin urmare, se aștepta ca el să se poată maturiza duhovnicește sub îndrumarea lor⁹. O pildă din Apophthegmata Patrum confirmă această presupunere: „Odată, la Chilii, s-a ținut o adunare și avva avva Evagrie a luat cuvântul. Preotul îi zice: < Știm, avva, că dacă erai în țara ta, ar trebui să fii episcop și să stai în fruntea multora. Aici însă poartă-te ca un străin>. El s-a umilit și fără să se tulbure a încuviințat și a răspuns: <Adevărat este, părinte. O singură dată am vorbit, a doua oară nu mai deschid gura>”¹⁰. În această apoftegmă vedem disponibilitatea avvei Evagrie de a se pune sub îndrumarea acestor bătrâni pentru a dobândi smerenia. Pe scurt, pentru avva Evagrie ceea ce contează cu adevărat nu e știința de carte sau speculația intelectulaă, ci creșterea sau maturizarea duhovnicească. Cu timpul, avva Evagrie va dobândi o statură duhovnicească impresionantă, astfel încât el va avea propriul său cerc de ucenici, devenind, totodată, un autor extrem de prolific.

În perioada în care avva Evagrie ajunge în pustie, în Kellia viețuiau cam 600 de monahi, fiecare dintre aceștia trăind în propria sa chilie, în conformitate cu treapta înaintării sale în viața duhovnicească. Deși nu exista nicio „regulă” comună, viața în pustia Nitriei și Kelliei se orienta după modelul viu al Bătrânului, adică a unui ascet îmbunătățit, înzestrat cu o imensă autoritate spirituală¹¹. Să nu uităm că în această perioadă, deși viețuiau aici mai mulți asceți de seamă din „generația a doua” a Părinților pustiei, unii dintre aceștia îl văzuseră încă pe „marele Antonie”. Este și cazul celor doi remarcabili părinți duhovnicești ai avvei Evagrie, și anume avva Macarie Egipteanul, respectiv avva Macarie Alexandrinul. Dintre cei doi Macarie, se pare că avva Evagrie a menținut o legătură mai strânsă cu al doilea, deși adeseori îl vizita și pe avva Macarie Egipteanul care locuia la Sketis¹².

Părintele Gabriel Bunge a arătat că scrierile monahului pontic sunt utile pentru că ele ne ajută să reconstituim învățăturile monahilor timpurii. Părintele Bunge a examinat în detaliu ceea ce avva Evagrie datorează atât Sf. Macarie cel Mare, cât și Sf. Macarie al Alexandriei¹³. El a ajuns la concluzia că Sf. Macarie al Alexandriei l-a influențat pe avva Evagrie în chestiuni legate de ascetism, în timp ce Sf. Macarie cel Mare l-a influențat în ceea ce privește discernământul, amintirea de Dumnezeu, apatheia și rugăciunea monologică.

Înțelegem, prin urmare, că avva Evagrie a crescut din punct de vedere duhovnicesc sub influența celor doi Macarie, dobândind în cele din urmă „harisma cunoștinței, a înțelepciunii și a deosebirii duhurilor”¹⁴.

De asemenea, din Historia monachorum in Aegypto aflăm că autorul anonim, care l-a întâlnit în mod personal pe avva Evagrie între anii 394-395, a rămas impresionat de ipostaza bărbatului înțelept” pe care avva Evagrie o ilustra în mod desăvârșit: „L-am văzut și pe Evagrie, bărbat înțelept și cuvântător (sophon kai logion)¹⁵, care avea o mare putere de a deosebi gândurile, fiindcă primise acest dar după multă asceză”¹⁶.

Am menționat toate aceste aspecte pentru a-l putea situa și înțelege mai bine pe avva Evagrie Ponticul în contextul polemicii între cele două direcții de interpretare cu privire la persoana și teologia sa. În exegeza de specialitate există o direcție de interpretare, numită intelectualistă”¹⁷, inițiată de A. Guillaumont, potrivit căreia avva Evagrie a fost un „filozof în deșert”, înclinat spre speculații personale hrănite de lectura asiduă a lui Origen.

O altă viziune, diametral opusă, ilustrată în mod curajos de părintele Gabriel Bunge - un anahoret modern - afirmă că monahul pontic e un autentic ascet și moștenitor al Părinților pustiei¹⁸. Cu alte cuvinte, avva Evagrie nu a fost nicidecum un „filozof” (A. Guillaumont) aflat în mijlocul unor băștinași analfabeți, ci, mai curând, un ucenic al bătrânilor din deșert. Am afirmat deja că avva Evagrie este unul dintre cei mai mari teoreticeni ai monahismului egiptean, el fiind cel care a elaborat cea mai complexă și sofisticată descriere a spiritualității deșertului, ceea ce înseamnă că monahul pontic nu a făcut altceva decât să sistematizeze înțelepciunea și învățătura duhovnicească a propriilor săi părinți duhovnicești.

Această linie de interpretare „duhovnicească” propune o hermeneutică ascetică a operei lui Evagrie, deoarece pentru a înțelege și interpreta corect un text „trebuie să existe o congenialitate duhovnicească între cel care produce textul și cel care îl interpretează” (Diac. Ioan I. Ică jr). Problema discernământului spiritual nu este o problemă de erudiție, ci, mai ales una de dobândire, pe cale ascetică, a unei capacități de a „vedea” bine¹⁹.

La una din vizitele sale în România părintele Gabriel Bunge a spus că o persoană care studiază teologia fără a avea o viață duhovnicească, nu va înțelege nimic din această teologie. Poate că în aceasta rezidă una din crizele perceperii teologiei ca „știință”, și anume în faptul că „teologii de profesie” se raportează la operele asceților ca la niște „texte literare”, adică în mod „științific”, deci exterior.

În acest context, accentuăm faptul că ne simțim mult mai apropiați de viziunea părintelui Bunge, din cel puțin două motive esențiale: în primul rând, credem că intuițiile personale ale părintelui Bunge sunt mult mai aproape de adevăr, pentru că el însuși trăiește o viață foarte asemănătoare cu cea pe care a trăit-o avva Evagrie în deșert²⁰. Pe scurt, părintele Gabriel Bunge ne oferă o hermeneutică ascetică „din interior”, prin intermediul căreia noi ne întoarcem la acel avva Evagrie mai duhovnicesc al asceților din pustie. Așa cum a remarcat foarte bine părintele Ioan I. Ică jr, „în comentariile și explicațiile sale, părintele Gabriel Bunge aplică principiul exegezei „interne”, interpretându-l cu alte cuvinte pe Evagrie „prin el însuși” (iar nu prin aplicarea unor „grile” exterioare universului său spiritual), adică așa cum el s-a văzut pe sine și cum l-au văzut contemporanii săi, iar nu prin lentila deformatoare a controverselor și posterității origeniste”²¹.

E un alt fel de a spune că prin opera părintelui Bunge „pendulul evaluării lui Evagrie” (Michael O‟Laughlin) oscilează spre polul opus celei a „școlii lui Guillaumont”²², deoarece pune mai mult accentul pe dimensiunea duhovnicească a corpusului de scrieri evagriene decât pe cea speculativă și teoretică.

De altfel, spre deosebire de Guillaumont care vede în Kephalaia Gnostika și Epistula fidei²³ centrul teologiei sale, părintele Bunge vede în aceste scrieri doar niște meditații personale. Dimpotrivă, pentru părintele Bunge, cheia gândirii și personalității avvei Evagrie rezidă în corpusul său de scrieri ascetice²⁴. Pe scurt, avva Evagrie avea în centrul preocupărilor sale nu speculația cosmologică (condensată în Kephalaia Gnostika), ci asceza și lucrarea de despătimire (scrierile „practice” în care este descrisă psihologia patimilor și lupta cu ele) și mistica (concentrată în tratatul Despre rugăciune). Nimeni nu merge în deșert, un loc care pretinde o serie de renunțări și privațiuni, pentru a face exegeză pe texte din Platon sau Origen.

De aceea, e mai rezonabil să ne gândim că în urma celor 16 ani petrecuți în pustie, avva Evagrie a dobândit o impresionantă experiență duhovnicească pe care, ulterior, a transpus-o în scrierile sale.

Și, într-adevăr, avva Evagrie, împreună cu ceilalți Părinți ai deșertului, au susținut la unison că asceza reprezintă condiția sine qua non pentru dobândirea înțelepciunii duhovnicești, ceea ce înseamnă că în centrul preocupărilor acestor asceți stătea lupta cu patimile. Avva Evagrie fiind „interpretul cel mai calificat” (Păr. Gabriel Bunge) al acestei spiritualități a pustiei putem presupune că el însuși a trăit și ilustrat în mod exemplar aceste virtuți ascetice. Admitem împreună cu diac. Ioan I. Ică jr că „în genere, viața nu numai că premerge cronologic oricărei gândiri, dar ea reprezintă și temeiul ei fundamental. Viața rămâne de asemenea în mod constant etalonul după care trebuie măsurată această gândire. Faptul este valabil în cel mai înalt grad atunci când vorbim despre un ascet, fiindcă ce adevăr poate să aibă o învățătură al cărei reprezentant o dezminte prin viața lui?”²⁵.

Altfel spus, ce valoare are un discurs despre smerenie atunci când cel care îl formulează este un om mândru? Avva Evagrie, în ciuda culturii sale extrem de înalte, a fost, așa cum au fost Părinții deșertului și cum îi stă bine unui monah, un om smerit. În acest sens, pe lângă apoftegma amintită mai sus, o altă sentință patericală e extrem de sugestivă: „la începutul călugăriei, avva Euprepios s-a dus la un bătrân și-i zice: Avva, spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc? Bătrânul i-a zis: Dacă vrei să te mântuiești, ori de câte ori te duci la cineva, nu vorbi înainte de a fi întrebat. Umilit, (tânărul) s-a închinat și-a zis: Cu adevărat, multe cărți am citit, dar n-am găsit nici un sfat ca acesta. Și însușindu-și-l, a plecat”²⁶.

Tocmai acest praxis ascetic se străduiește avva Evagrie să-l înțeleagă și să-l transpună într-un limbaj care să-l facă accesibil celorlalți monahi, ceea ce înseamnă că el nu a făcut altceva decât să sistematizeze experiența ascetică a monahilor care s-au nevoit în pustia egipteană²⁷.

Prin urmare, acest erudit monah dă mărturie despre o experiență duhovnicească înaltă, pe care a încercat s-o conceptualizeze într-o terminologie care va deveni expresia clasică a spiritualității ascetice în Răsăritul creștin²⁸. În ciuda acestui fapt, opera avvei Evagrie va avea parte de un „destin contorsionat”²⁹ (diac. Ioan I. Ică jr): deși el s-a impus drept principalul teoretician al spiritualității pustiei, scrierile sale mai speculative vor fi condamnate la Sinodul V Ecumenic (553) de la Constantinopol³⁰.

Din cauza condamnării origenismului la Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol, care l-a condamnat personal și pe avva Evagrie însuși, se înțelege că o mare parte din opera sa nu s-a păstrat în limba greacă, ci în limbile Bisericilor nechalcedoniene (care, desigur, n-au mai acceptat autoritatea Sinoadelor de după 431) - în principal în siriacă -, în timp ce câteva lucrări importante (îndeosebi tratatul Despre rugăciune în 153 de aforisme) au supraviețuit în limba greacă întrucât au fost atribuite Sf. Nil.

În continuare vom expune reperele esențiale ale pedagogiei ascetice³¹ la avva Evagrie Ponticul, așa cum le găsim configurate în corpusul său ascetic. Menționăm din capul locului că nu ne propunem aici o abordare exhaustivă a acestei teme, intenția noastră limitându-se doar la evidențierea progresului spiritual³² ca factor esențial al educației ascetice în opera monahului pontic.

În Gnosticul (Gnostikos), capitolul 36, găsim următorul pasaj: „Să rămână ascuns de mintea celor lumești (kosmikoi) și a novicilor (praktikoi) elevata noimă (logos) a judecății (peri kriseos), căci ea poate genera cu ușurință disprețul (kataphronesis). Într-adevăr, ei nu știu din experiență (isasin) durerea (odynen) sufletului rațional condamnat la neștiință (agonia)”³³.

Acest pasaj destul de obscur conține o indicație majoră cu privire la spiritualitatea ascetică a avvei Evagrie³⁴. În primul rând trebuie spus că această indicație ne atrage atenția asupra faptului că „elevata noimă” (logos)³⁵ din pasajul citat este mai mult decât o doctrină. Ea este o intuire contemplativă (theorema) a efectelor căderii originare, cădere prin care sufletele își transformă statutul existențial (katastasis) inițial, trecând de la o comuniune intimă și profundă cu Sfânta Treime la o stare în care ele resimt o distanțare față de Dumnezeu. Altfel spus, efectul concret al căderii este desemnat de avva Evagrie în pasajul citat mai sus drept „judecata lui Dumnezeu” asupra sufletelor. Un alt aspect al acestei judecăți este iconomia lui Dumnezeu (providența) de a reacomoda somatic sufletele „căzute” la noua lor stare existențială, intra-mundană, transformând corporalitatea spirituală a minții într-o corporalitate materială³⁶. Așa cum remarcă Vlad Mihai Niculescu, „mai mult decât o temă de meditație, distanța dintre om și Dumnezeu e chiar realitatea existențială a omului, care o parcurge descendent în cădere și ascendent în mântuire”³⁷.

În continuare ne vom referi la traseul mistagogic de reîntoarcere a sufletului în condiția sa originară, traseu care în opinia lui Evagrie e alcătuit din trei mari etape: despătimirea ascetică (praktike), contemplarea naturală a noimelor divine (physike) și comuniunea mistică și personală cu Dumnezeu (theologike)³⁸. În faza praktike ascetul dobândește o serie de virtuți ascetice. Mai exact spus, în această etapă sufletul atinge starea de apatheia, („nepătimire”)³⁹, de eliberare de patimi. Dacă e să apreciem cu adevărat geniul avvei Evagrie, atunci va trebui să acordăm mai multă atenție acestei etape a lui praktike. Avva Evagrie o definește în felul următor: „Făptuirea (praktike) este o metodă duhovnicească care curăță partea pătimitoare a sufletului”⁴⁰. Aici termenul de „metodă” (gr. methodos - cale) nu trebuie luat în accepțiunea sa strictă, de rețetă, ci în sensul ei originar de „cale”. Altfel spus, „făptuirea” nu are de-a face cu vreun algoritm, ci cu un mod de viață prin care ascetul intră pur și simplu în viața duhovnicească. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos trebuie să înceapă de aici, de la prima fază, care constă într-o luptă acerbă împotriva patimilor, pentru că „creștinismul este învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos care constă dintr-o parte practică (praktike), fizică (physike) și teologică (theologike)”⁴¹.

Pe scurt, cei care s-au despătimit sunt capabili să „vadă” sau să contemple „gândurile” lui Dumnezeu în creație, pentru ca în ultimul stadiu să contemple Sfânta Treime. De asemenea, e important să precizăm că aceste „gânduri” ale lui Dumnezeu sunt dispuse sau orânduite pe mai multe paliere, începând cu cele de jos (natura și Sf. Scriptură) și terminând cu cele de sus (Împărăția cerurilor). Altfel spus, diversele feluri în care Sf. Scriptură își comunică înțelesurile se explică prin faptul că Hristos, în calitate de polypoikilios sophia („înțelepciunea cea de multe feluri”) se regăsește în textul sacru pe mai multe nivele, El adaptându-Se necesităților tuturor categoriilor de lectori sau receptori, fie celor care au încă „dinți de lapte”, fie celorlalți care pot „rumega” carnea tare a teologiei. Pe scurt, în textul Scripturii, Hristos e de față pentru toți, dar nu pentru oricine, pentru că El se dezvăluie în funcție de amplasamentul spiritual al receptorului.

În fine, ultimul stadiu coincide cu comuniunea desăvârșită a omului cu cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, omul devenind în acest caz un fiu adoptiv al lui Dumnezeu-Tatăl și un co-moștenitor al împărăției cu Dumnezeu-Fiul.

Demersul paideic la avva Evagrie are drept scop dobândirea stării de apatheia. În acest context accentuăm faptul că apatheia evagriană, departe de a fi o stare de impasibilitate a sufletului, ca în filozofia greco-romană, ea constă în redarea funcțiunii originare a „simțurilor spirituale” ale omului. În urma căderii, „caracteristicile și înclinațiile deiforme ale chipului lui Dumnezeu în om au deviat de la direcția și funcționalitatea lor naturală, în acord cu rațiunea lor conaturală, s-au deformat, au fost supuse naturii iraționale”⁴². În mod similar, această transformare a funcțiilor naturale în patimi are loc atunci când „mintea refuză mișcarea ei, conform naturii, spre Dumnezeu, neavând altundeva unde să se miște, ea se predă pe sine simțirii și aceasta o amăgește neîncetat făcând-o să rătăcească la suprafața celor sensibile, prin care sufletul uitând de bunătățile naturale, își întoarce/răstoarnă (katastrephei) toată lucrarea lui spre cele sensibile”⁴³.

Dispunând „simțurile spirituale” în direcția corectă, și anume cea a hristificării, omul redevine treptat o ființă teologică: „Biserica lui Dumnezeu constă din suflete contemplative și practice, adică din toți cei ce au ajuns deja la vederea tainelor ascunse ale lui Dumnezeu, și din toți cei ce caută să se elibereze pe calea făptuirii de diversele patimi care împiedică această vedere fericitoare”⁴⁴. Așa cum foarte frumos spune P. Nellas, „majoratul omului coincide cu hristificarea lui”⁴⁵. De fapt, toată educația ascetică evagriană relevă conturul unei mistagogii hristologice, pentru că așa cum sintetizează Părintele Gabriel Bunge „filozofia cea mai înaltă e învățătura lui Hristos, Mântuitorul nostru, și ea e împărțită în praktike, physike și theologike”, iar aceasta era pentru el sinonimă cu creștinismul⁴⁶. Așa cum am văzut deja această ascensiune de ordin spiritual trebuie să parcurgă cele trei faze: praktike, physike și theologike⁴⁷. Să ne referim pe scurt la fiecare stadiu.

Primul stadiu, așa cum am constatat deja, este lupta cu partea poftitoare (epithymia) a sufletului: pofta sau dorința tulbură sufletul la rugăciune pentru că provoacă împrăștiere. Când sufletul a ajuns la stadiul în care se poate ruga fără împrăștiere (Praktikos 63) atunci lupta continuă zi și noapte cu partea irascibilă (thymos) a sufletului. Evagrie are multe de spus despre această luptă, unde psihologia ascetică este strâns asociată cu demonologia. Mântuirea sau înduhovnicirea ascetului este înțeleasă în termenii unui război duhovnicesc „nevăzut” și interiorizat împotriva gândurilor (logismoi) și demonilor. Concepția clasică a vieții ascetice înțeleasă ca război duhovnicesc își va găsi expresia deplină în Viața Sfântului Antonie.

La fel ca în Viața Sfântului Antonie această purificare a „părții pătimașe a sufletului” este opera „metodei duhovnicești a făptuirii” (praktiké), iar ea constă în esență din „ținerea poruncilor lui Dumnezeu” (Praktikos 81). În acest context trebuie precizat că Sf. Scriptură este cea care ne transmite poruncile lui Hristos și modelul Său. Din această perspectivă, praktiké se referă atât la „ținerea poruncilor”, cât și la „imitarea lui Hristos”: „creștinismul este învățătura lui Hristos, Mântuitorul nostru, ce constă dintr-o parte practică, fizică și teologică”⁴⁸. Această tripartiție a vieții ascetice Evagrie o înțelege ca o gradație a cunoașterii, „prin care sufletul e hrănit și e pregătit pentru contemplația celor ce sunt”⁴⁹.

Astfel, pe măsură ce monahul se despătimește (în faza praktike), el intră în faza a doua (physike) unde are posibilitatea de a contempla lumina Sfintei Treimi sub forma unui smarald: „Atunci când intelectul dezbracă pe „omul cel vechi” și îmbracă pe „cel nou”, atunci el vede la vremea rugăciunii starea sa asemenea azurului cerului sau a safirului, pe care Scriptura o numește și „loc al lui Dumnezeu”, pe care l-a văzut pe Muntele Sinai bătrânul Israel”⁵⁰.

Physike e faza în care sufletul se luptă împotriva demonilor (și astfel se află încă în praktike) dar a și început să contemple așa-numiții logoi sau „rațiunile lucrurilor” (Despre rugăciune 80), principiile care stau la baza ordinii create. Aceasta e contemplația naturală, vederea lumii în Dumnezeu (căci acele principii sau logoi există în Dumnezeu, în Cuvântul sau Logosul Său).

Când mintea ajunge în această etapă, ea nu se mai opune demonilor prin lupta ascetică (sufletul nemaifiind legat de patimi), ci prin propria sa capacitate de a înțelege principiile și manevrele războiului nevăzut. Sufletul începe prin a contempla ordinea naturală însăși, după care se ridică dincolo de aceasta și detectează principiile care stau în spatele ei. Dat fiind că universul a fost creat de Cuvântul lui Dumnezeu, contemplația înseamnă a intra în mintea Cuvântului.

Cu alte cuvinte, în această etapă se deschide ușa „cunoștinței naturale” (Praktikos, Prolog 50), adică a cunoștinței „naturilor” create care face din el un theoretikós (contemplativ) sau gnostikós (cunoscător), „înzestrat cu harul cunoștinței”. Conținutul lui physiké este contemplația a tot ceea ce a creat și creează încă Dumnezeu. Physiké desemnează cunoașterea naturii, adică a tuturor lucrurilor create, nu însă în sensul științelor moderne, al fizicii, ci în sensul mai sus menționat, al unei „citiri” a cuvintelor sau rațiunilor divine, ascunse în orice lucru creat. În această cunoaștere a naturii, aici se indică un drum de la cunoașterea apersonală la vederea personală, care e atât de necesară azi. Având drept scop nu dominația, ci vederea, această citire a Logosului deține un loc important în gândirea monahului pontic.

În fine, a treia etapă este cea a lui theologike, care e faza contemplației lui Dumnezeu, a Sf. Treimi⁵¹. În această stare sufletul se întoarce la starea sa originară, a unei existențe fără trup, de minte goală (o stare posibilă numai după moarte). Contemplarea este aici absolut simplă, lipsită de imagini, sufletul fiind în stare pură de rugăciune. De altfel, în Praktikos, el spune în mod explicit că natura minții e rugăciunea, deoarece „ni s-a dat drept să ne rugăm neîncetat”⁵². Pentru avva Evagrie rugăciunea nu e atât o activitate, cât o stare (katastasis), nu e atât ceea ce facem, cât ceea ce suntem. În rugăciune sufletul își regăsește starea primordială de nous, iar în aceste condiții sufletul devine un theologos, adică un suflet care vorbește cu Dumnezeu pentru că Îl vede pe Dumnezeu: „dacă ești teolog te rogi cu adevărat, dacă te rogi cu adevărat, ești teolog”⁵³.

Pe scurt, theologia e cunoașterea (gnosis) Sfintei Treimi, contemplarea lui Dumnezeu așa cum este El în El Însuși. Faza theologike, numită la Origen și vedere sau mistică, desemnează o cunoaștere-vedere⁵⁴ vie a misterului Sfintei Treimi, a vieții intratrinitare a celor Trei Persoane. De aceea, „teolog” nu este specialistul în chestiuni teologice, ci numai acela care, ca și Sf. Evanghelist Ioan, se reazămă de pieptul lui Hristos. Și aici tăcerea iubitor-înțelegătoare trebuie să-i fi apărut mai cuvenită decât un discurs ce poate fi oricând răstălmăcit, deoarece avva Evagrie a fost destul de rezervat în descrierea acestor realități mistice. De aceea, ni se pare potrivit să cităm în final acea sentință prin care își exprimă atitudinea sa față de speculațiile asupra vieții intratrinitare a lui Dumnezeu: „Negrăitul să fie adorat prin tăcere”⁵⁵.

Pentru a rezuma vom spune că „a viețui după minte”⁵⁶ sau „după intelect” înseamnă ca, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu am dezbrăcat în osteneala ascezei pe „omul cel vechi” cu patimile lui și am depășit „la vremea rugăciunii” toate gândurile, chiar și cele mai înalte, privitoare la cele create și toate intuițiile corespunzătoare lor, să ne deschidem în întregime realității „omului nou” al harului, înseamnă să întâlnim pe Dumnezeu „fără nicio mijlocire (creaturală)”⁵⁷. Înseamnă ca, plini de această întâlnire, să nu mai lăudăm pe Dumnezeu plecând de la altceva, ci plecând de la Dumnezeu Însuși: „Cel ce se roagă în Duh și Adevăr nu mai preamărește pe Ziditorul din făpturi, ci Îl preamărește din El Însuși”⁵⁸.

Cu privire la acest urcuș duhovnicesc, ceea ce surprinde în spiritualitatea evagriană este absența temei ecleziologice, a Bisericii. Însă, să nu uităm că în monahismul antic târziu, fără a discredita sau ignora Sfintele Taine, asceții erau mai mult preocupați de nevoința lor și lupta cu patimile⁵⁹.

Concluzii

În lumina considerațiilor putem spune că avva Evagrie Ponticul se dovedește a fi pe lângă un monah extrem de cult și rafinat, și un monah extrem de experimentat din punct de vedere duhovnicesc. Această dimensiune profund duhovnicească și ascetică a spiritualității evagriene se explică foarte bine dacă ne gândim că avva Evagrie a fost un locuitor al deșertului timp de 16 ani. E un alt fel de a spune că avva Evagrie, un om al deșertului, și-a scris opera sa ascetică din proprie experiență.

Oricum, ar sta gândurile, pătrunzătoarele analize ale spiritualității ascetice a avvei Evagrie „sunt pline de interes și azi nu numai pentru istoric, dar și pentru psiholog, care poate găsi în ele un material de mare valoare. Ele constituie și ceea ce tradiția monahală a apreciat cel mai mult în opera celui pe care autorii sirieni l-au privit prin excelență drept <scrutătorul gândurilor>”⁶⁰.