Abstract:
This paper is about staying put and paying attention. In a world that is characterized by unprecedented mobility and speed, we believe that the most important thing most of us can do to grow spiritually is to stay in the place where we are. In other words, we need to recover the wisdom of stability or leisure.
Keywords: Desert Fathers, wisdom, desert, stability, asceticism
Una din cele mai grave boli ale lumii actuale, poate cea mai gravă, e oboseala de viață (taedium vitae), această zeiță a lumii contemporane cum a numit-o la un moment dat teologul francez Oliver Clément. Omul de azi e acaparat de dimineața până seara de tot felul de urgențe și griji imediate, el fiind aproape tot timpul ocupat1 cu rezolvarea unor probleme extrem de presante, motiv pentru care nu-și mai permite, ca odinioară, acele momente de mici răgazuri în care el poate să se consacre unor dezbateri interioare. Într-un cuvânt, lumea de azi alungă timpii morți, iar unul din simptomele cele mai evidente ale acestei boli moderne este oboseala inimii (taedium cordis).
În acest ritm extrem de alert și epuizant al lumii moderne în care omul este mereu confiscat de tot felul de obligații și urgențe exterioare lipsesc două componente esențiale care pot contribui la o viață împlinită: răgazul (otium) și singurătatea. Însă indiferent de epoca în care trăiește fiecare om resimte într-un fel sau altul nevoia de a se decupla de la tumultul zgomotos al lumii pentru a se bucura de episodul nutritiv al unei confruntări solitare cu adâncurile sale. Așa cum în mări sau oceane întotdeauna apa este mai agitată la suprafață, iar cu cât ne îndreptăm mai înspre adâncuri apa devine mai liniștită, în mod similar, cu cât omul se retrage mai mult din agitația vieții exterioare cu atât mai mult sufletul său începe să se liniștească. În acest caz fiecare om are nevoie de anumite momente în care fervoarea acțiunii exterioare trebuie să fie înlocuită de liniștea unei stări interioare.
Din Pateric aflăm la un moment dat că un avva a fost vizitat de trei asceți care i-au pus următoarea întrebare: „ce a realizat cu fără-de-grija lui întru acea pustie?”. Bătrânul a mers la o baltă, și luând apă cu un vas, a turnat și a umplut un pahar de apă, și le-a adus-o, zicându-le : „Căutați, fraților, și vedeți bine cum este această apă. Și apa era tulbure, pentru că atunci o luase din baltă”. Zis-a lui frații: „O vedem că este tulbure”. Și punând-o să stea un pic, s-a limpezit asemenea cristalului. Atunci luând-o așa limpede, iarăși le-a arătat-o lor, zicând: „Căutați acum, fraților, și vedeți apa care era tulbure cum s-a limpezit”. Iar ei căutând, se minunau, că își vedeau într-însa ca în oglindă fețele lor. Atunci le-a zis lor: „Vedeți, fraților, și înțelegând să cunoașteți că precum ați văzut apa aceasta cum era mai întâi tulbure și întunecată, iar acum o vedeți limpede și luminată, așa este și cel ce trăiește în lume cu oamenii – de tulburarea gâlcevilor lumești este tulburat și întunecat, și nu își vede păcatele și răutățile sale. Iar dacă iese din grijile lumești și se așează la loc liniștit, atunci i se limpezesc inima și mintea și toate simțirile sale. Și atunci își vede și își cunoaște păcatele și răutățile sale”2.
Prin liniștea și tăcerea sa, deșertul ne permite să ne vedem pe noi înșine așa cum ne putem vedea fața într-o apă liniștită. Altfel spus, în singurătatea austeră a deșertului ascetul și-a putut examina inima cu toate slăbiciunile ei, el s-a putut vedea și cunoaște așa cum este cu adevărat: „Imaginați-vă un lac liniștit peste care suflă o briză ușoară...Toată suprafața lacului freamătă în bătaia vântului și nu mai oglindește nici cerul, nici pământul; cât privește însă adâncurile, ele rămân calme, căci nu sunt atinse de această briză. Adeseori și noi suntem ca acest lac: adâncurile noastre rămân limpezi și liniștite, dar la suprafață se dezlănțuie o asemenea învolburare, încât nu mai avem posibilitatea de a ne aduna gândurile și sentimentele”3.
Prin urmare, cu cât omul e mai conectat la dinamica vieții cotidiene și mai „angajat” în tumultul vieții de zi cu zi cu atât mai mult orizontul vieții sale interioare va dispărea din preocupările sale. Însă, așa cum ne învață Iisus Hristos, uneori oamenii au o nevoie profundă de singurătate, înțeleasă nu atât ca izolare, cât mai ales ca stare de reculegere: „Și El le-a zis: Veniți voi înșivă de o parte, în loc pustiu, și odihniți-vă puțin. Căci mulți erau care veneau și mulți care se duceau, și nu mai aveau timp nici să mănânce” (Marcu 6, 31).
În acest sens putem spune că ceea ce îi lipsește omului de azi e tocmai acel „loc pustiu” la care Mântuitorul își invita uneori ucenicii, adică acea stare de „singurătate” sau răgaz (otium)4 prin intermediul cărora omul poate accede la identitatea sa profundă, neconjucturală, eliberată de obligațiile și urgențele cotidiene. Bineînțeles răgazul nu e nicidecum o formă de „trândăvie”, ci el implică o intensă activitate spirituală în cursul căreia sufletul are posibilitatea să se „odihnească”.
Dacă astăzi trăim într-o societate extrem de zgomotoasă și agitată5, în care momentele de răgaz sunt percepute ca momente de distracție, momente care nu fac altceva decât să tulbure și să afecteze sufletul nostru, asceții din pustie au cultivat un mod de viață extrem de simplu, orientat integral spre această „liniștire” a sufletului6. În pustie, care înseamnă până la urmă valorificarea intensă a răgazului, graba și ritmul alert fiind cu totul excluse, viața acestor asceți egipteni poate fi subsumată unui singur imperativ ascetic, și anume renunțarea la „grija de multe”, un principiu potrivit căruia: „înțelept poate deveni cel liber de grijiile vieții” (Înțelepciunea lui Iisus, Fiul lui Sirah 38, 24)
În mod similar, Sfântul Nil Ascetul afirmă că „ține de sufletul desăvârșit să fie lipsit de griji și de cel necredinicios să se chinuiască cu ele. Căci despre sufletul desăvârșit s-a spus că este un <crin în mijlocul mărăcinilor> (Cântarea Cântărilor 2, 2). Aceasta îl arată viețuind fără griji între cei apăsați de multe griji. Căci crinul și în Sfânta Evanghelie este icoana sufletului fără griji”7. Viața ascetică a Părinților din pustia egipteană contestă felul nostru de a ne complica viața, deoarece acești asceți din secolul IV ne-au propus un mod de viață ce reflectă inversul tuturor valorilor lumești pe care societatea de azi le promovează până la exces.
Astfel, dacă societatea pretinde ca cetățenii ei să fie activi și productivi, eremiții deșertului au promovat un „alt set de valori, unde nefăptuirea poate fi cel mai puternic izvor al făptuirii”8. Într-adevăr, lumea de azi îi admiră pe oamenii „practici”, ceea ce înseamnă că monahii nu își au locul în acest „stup de productivitate” (A. Golitzin).
Ce utilitate lumească poate să aibă Părinții pustiei, acești profeți ai repausului absolut? Răspunsul este mai mult decât evident: niciuna. Modul lor de viață nu se poate justifica după criteriile pragmatice ale lumii de azi. O apoftegmă e extrem de sugestivă în acest sens: într-o zi avva Ammonas a vrut să treacă fluviul Nil, însă corabia se afla în reparație. La un moment dat a venit o luntre și i-a trecut pe toți cei care se aflau pe mal, mai puțin pe avva Ammonas care a refuzat să se urce. Având cu el un snop de ramuri de palmier, ascetul „s-a așezat să împletească funie și s-o despletească, până când s-a dres corabia. Și atunci a trecut”. Frații i s-au închinat și l-au întrebat: „De ce ai făcut aceasta?”. Bătrânul zice: „Ca să nu umblu tot timpul grăbit de gândul rău, ci să merg încet, cu rânduială, pe drumul lui Dumnezeu (aici e pilda)”9.
Cât de impresionantă și de tulburătoare e această diferență dintre graba noastră furibundă după acumularea de bunuri și nepăsarea acestor asceți față de normele pragmatice ale acestei lumi. Asimilarea vieții duhovnicești prespune în mod inevitabil o „decuplare” de la ritmul extrem de alert și trepidant al lumii, asceza pustiei fiind în acest caz un repaus impus în care ascetul învață disciplina calmului și a tăcerii.
Mai mult decât atât, modul de viață ascetic sfidează orice logică seculară, deoarece el promovează lipsa oricărui confort, acest pinten al omului trupesc și pătimaș, care îl ține atât de legat de această lume. Cât de ciudat sună cuvintele avvei Theodotos într-o societate a abundenței și a consumului exagerat, așa cum e cea de astăzi: „Avva Theodotos a zis: «Lipsa pâinii topește trupul monahului». Alt bătrân adăugă: «Privegherile îl topesc și mai mult»”10. Dintr-o altă apoftegmă aflăm că egumenul unei mănăstiri l-a întrebat pe avva Pimen: „Cum pot să dobândesc teama de Dumnezeu?”. Avva Pimen i-a zis: „Cum putem să dobândim teama de Dumnezeu cu burțile pline de brânză și cu putini întregi de saramură?”11.
Discrepanța aceasta dintre somnolența traiului bun a omului de azi și trezvia ascetică a monahului relevă nu atât o distanță fizică sau cronologică față de lumea noastră, cât una de ordin spiritual.
Prin asceza și desprinderea de acele lucruri care ne împovărează și ne complică viața, Părinții pustiei ne învață importanța și centralitatea răgazului, a încetinirii, a nevoii de a privi dincolo de imediatul vieții.
Cu alte cuvinte, dacă în lume omul este mereu prins între diversele activități cotidiene – menghina lumii – , care îi acaparează timpul și întreaga energie, deșertul relevă în schimb o imagine simplă a vieții, una în care ascetul percepe extrem de diferit scurgerea timpului. Dacă societatea de azi, în numele randamentului și al eficienței sociale, repudiază momentele de răgaz sub pretextul pierderii de timp, în viața ascetică, „timpii morți” sunt tot atâtea clipe de sporire duhovnicească12.
În acest sens, apoftegma avvei Sisoe e extrem de edificatoare: avva Sisoe l-a întrebat pe un frate: „Ce faci?”. El a răspuns: „Îmi pierd timpul, părinte”. Bătrânul îi zice: „Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu chiar și când îmi pierd timpul”13. Tensionați și irascibili, indispuși și extrem de suprasolicitați, astăzi nu mai știm „să ne tragem sufletul”, de aceea Părinții pustiei pot fi considerați ca fiind profeții răgazului mântuitor. Fiecare om are nevoie și trebuie să-și acorde, măcar din când în când, scurte perioade răgaz, adică acele clipe sau momente în care nu are absolut nimic de făcut, ci doar să stea cu el însuși și cu Dumnezeu, așa cum ne îndeamnă avva Alonios: „Dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu și Dumnezeu suntem pe lume, nu-și va găsi liniștea”14.
Din păcate, în viața trepidantă de azi, aproape că nu te mai poți bucura de tihna singurătății. De aceea, Părinții deșertului au considerat că mijlocul cel mai bun prin care ascetul evită orice distragere și tulburare exterioară e acela de a păstra un timp în care să se dedice tăcerii și singurătății. Acest timp consacrat singurătății e, așa cum spune avva Antonie, ca marea pentru pește, adică mediul său vital: „După cum peștii (mor) dacă întârzie pe uscat, tot astfel călugării care întârzie afară din chilie ori își pierd vremea cu cele lumești se îndepărtează de puterea isihiei. Așadar, după cum peștele trage la mare, tot așa și noi trebuie să tragem la chilie, să nu zăbovim pe afară uitând de paza lăuntrică”15. Desprinși de zgomotul și agitația cotidiană, Părinții pustiei au cultivat un mod de viață ritmat, în care timpul cantitativ (chronos) este mai puțin important decât timpul sfânt (kairos).
Desigur, această ritmare a vieții ascetice exclude tot ceea ce ține de pragmatism sau eficacitate materială, accentul fiind pus aici pe împlinirea spirituală. Aceasta revine la a spune că modul de viață ascetic se aseamănă cu arta grădinăritului, o artă în care, după cum știm, nu te poți bucura de roade dacă nu știi să aștepți. De aceea, dacă orice fruct are nevoie de timp pentru a se coace, cu atât mai mult omul are nevoie de o lungă perioadă de timp pentru a atinge maturitatea spirituală.
Din perspectiva lumii moderne acest „timp de coacere” e aproape exclus din orizontul vieții contemporane, deoarece viața omului se desfășoară acum după normele eficienței pragmatice și ale randamentului, norme care îi instituie pe Părinții deșertului în postura unor mari excentrici: „Ucenicii avvei Visarion au povestit că viața lui a fost ca viața unei păsări... trăind tot timpul netulburat și fără a se îngriji de nimic. Nu se preocupa nici de casă, sufletul lui nu părea stăpânit de pofta de a locui într-un loc sau într-altul, nici de nesațiul de mâncare, nici de zidirea de case, nici de distracția cărților. S-a dovedit întru totul eliberat de patimile trupului... și îi plăcea să rătăcească de multe ori prin ținuturile pline de nisip și nelocuite”16.
De aceea, se cuvine să accentuăm ca o concluzie faptul că, deși tehnologia modernă – pusă aproape integral în serviciul consumerismului –, ar putea transforma deșertul într-un loc mult mai util și confortabil, trebuie să ne rugăm însă ca omul de azi să nu uite această cale a deșertului, o cale prin intermediul căreia putem dispune de răgazul necesar care să ne permită stăpânirea patimilor: „Câțiva frați s-au întâlnit, odată, la avva Iosif. S-au așezat și, în vreme ce ei puneau întrebări, el se bucura și le spunea, plin de ardoare: <Azi sunt rege. Mi-am stăpânit patimile>”17.
Din această perspectivă Părinții pustiei au fost într-adevăr excentrici, ceea ce înseamnă că ei au mutat centrul de greutate dinspre duhul lumii înspre lumea duhului. Așa cum vom vedea în secțiunea următoare această lume a duhului se va reflecta cel mai bine pe fața ascetului.