Considerații asupra raporturilor dintre personalul clerical și autoritatea bisericească

Abstract. The relationship between clergy and church authority is a specific report has its ground on church law, which derives from the catholic Orthodox Church canons. It departs - legally - from the provisions of general law, which, in terms of employment relationship is not applicable to the church staff. Court sentences applied by the Grand Chamber of the ECHR reinforce this principle, guaranteeing liberal principles of manifestation of faith and respect for the specific status of national Romanian Orthodox Church, organized independently from the State, on legal basis, into a member country of the European Union/

Keywords: clerical staff, authority and church law, state law, civil verdicts

Între personalul clerical și autoritatea bisericească se nasc anumite raporturi speciale, care derogă de la legislația dreptului comun și care își au izvorul în prevederile legiuirilor interne ale Bisericii Ortodoxe Române, fiind în concordanță cu sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe universale.

Autoritatea bisericească este expresia legală a puterii bisericești. Ea este de natură divino-umană, fiind cunoscută sub numele de putere bisericească unitară. După modul de constituire se evidențiază prin diferite mijloace specifice Bisericii, unul dintre acestea fiind actul hirotoniei prin care se transmite puterea sacramentală, ca drept exclusiv al arhiereului. De asemenea, actul trimiterii canonice este o continuare a actelor prin care Mântuitorul a trimis pe Sfinții Apostoli la propovăduire, transmințându-le puterea învățătorească și jurisdicțională¹. Pe plan local autoritatea bisericească este reprezentată la nivel eparhial de către episcop. Administrarea Tainei Hirotoniei și actul trimiterii canonice dau naștere unor raporturi specifice între săvârșitor (chiriarhul locului) și primitor (preotul slujitor).

Art. 49, al. (1)-(2) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române² (denumit în continuare Statut B.O.R.) arată că preotul paroh, este “delegat al chiriarhului” și păstorul sufletesc al credincioșilor dintr-o parohie, iar numirea sau revocarea sa din oficiul de paroh “se face de chiriarh într-o ședință a Permanenței Consiliului eparhial, având în vedere calitatea activității desfășurate”.

Art.52, al. (4) din același Statut precizează că preoții, diaconii și cântăreții bisericești au drepturile și îndatoririle prevăzute de Sfintele Canoane, Statutul B.O.R., regulamentele bisericești și hotărârile Centrului eparhial.

Unele dintre atribuțiile chiriarhilor cuprinse în art. 88 lit. m) -o) și x) din Statutul B.O.R. sunt cele cu privire la hirotonia candidaților la preoție. Astfel, episcopul titular dintr-o eparhie “hirotonește clerici și se îngrijește de ocuparea la timp a parohiilor vacante, cu respectarea prevederilor canonice (can. 2 și 35 ap., can 2 IV Ec., can. 13 Antiohia)³, statutare și regulamentare bisericești; numește, transferă, promovează, sancționează și revocă personalul clerical, monahal și neclerical (…), în ședințe ale Permanenței Consiliului eparhial (can. 4, 8 IV Ec., 41 Trulan); emite decizia de încetare a activității pentru personalul clerical și neclerical, la limita de vârstă, în vederea pensionării; acordă concediul de odihnă personalului clerical și neclerical din administrația eparhială, protopopilor, personalului clerical de la parohii, precum și personalului monahal, pentru îngrijirea sănătății”.

Despre unele dintre criteriile de selecție a candidaților la preoție vorbesc alineatele (1) - (4 ) ale art. 123 din Statutul B.O.R., coroborate de către legiuitor cu sfintele canoane. Astfel, preoții și diaconii slujitori se recrutează dintre doctorii, absolvenții de masterat și licențiații facultăților de teologie, specializarea Teologie pastorală, care au susținut examenul de capacitate preoțească (II Timotei 2, 2 și 24; Tit 1, 9); ei se numesc de chiriarh (can. 39 ap.; can. 15 și 16 I Ec.; can. 5, 8, 10 și 20 IV Ec., 10 și 14 VII Ec., 9 Antiohia, 16 Sardica), prin concurs (cu unele excepții pot fi numiți în mod direct) într-o ședință a Permanenței Consiliului eparhial, cu respectarea prevederilor statutare și regulamentare bisericești, îndeplinind condițiilor canonice (can. 17-19, 21, 22, 61, 77- 80 ap.; can. 2 I Ec.; can. 3, 33 Trulan; can. 36 Cartagina; can. 3 Laodiceea; can. 8, 9, 12 Neocezarea; can. 10 Sardica; can. 3 Sf. Atanasie cel Mare; can. 21, 30, 42 Sf. Ioan Postnicul; can. 7, 8, 36 Nichifor Mărturisitorul; can. 3, 5 Teofil al Alexandriei; can. 12 Sf. Vasile cel Mare), dar și cele statutare și regulamentare bisericești.

Concluzionând cele de mai sus, art.123, al. (6) din Statutul B.O.R. precizează foarte clar că raportul între personalul clerical și Centrul eparhial este unul de slujire și misiune liber asumată, conform mărturisirii (declarației) solemne publice rostite și semnate de către fiecare candidat înaintea hirotoniei întru preot⁴.

Această Mărturisire se citește de cel care se pregătește să primească taina Hirotoniei în treapta preoției, înainte de momentul săvârșirii Sfintei Taine în cadrul Sfintei Liturghii, în public, în biserică, în fața arhiereului locului și a credincioșilor participanți, precizându-se locul și data, fiind semnată atât de arhiereu, cât și de candidatul la preoție.

Redemăm mai jos conținutul textului așa cum a fost aprobat în ședința Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din data de 7 iulie 1010, pentru a fi aplicat în mod unitar în toate eparhiile din cuprinsul Patrirhiei Române, înclusiv în diaspora:

„ În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

MĂRTURISIRE (DECLARAȚIE)

Subsemnatul, diacon (N), chemat la hirotonia întru preot, pe seama parohiei (N), cu hramul (N) , din localitatea (N), Protopopiatu (N), județul (N), mărturisesc înaintea lui Dumnezeu și a Chiriarhului meu, (N), că voi împlini cu râvnă tot ceea ce este spre binele și mântuirea credincioșilor încredințați mie spre păstorire.

În toată viața mea mă voi călăuzi după învățăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinților Apostoli, după Sfintele Canoane și învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe.

Mă voi strădui să împlinesc în viața și activitatea mea îndemnul Sfântului Apostol Pavel care cere ca preotul (...) - (I Timotei 3, 2-5).

(...) Nu mă voi ocupa cu activități contrare chemării preoțești și nu mă voi face părtaș la adunări și lucrări potrivnice Bisericii. Prin întreaga mea slujire învățătorească, sfințitoare și pastorală, precum și prin armonia vieții de familie, mă voi strădui să apăr Sfânta Biserică, păzind-o de defăimare și de dezbinare, stând permanent în ascultare față de Chiriarhul meu și în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă.

Mărturisesc, de asemenea, că voi fi întru toate supus și fidel Chiriarhului meu, (N) și succesorilor săi în scaunul chiriarhal, voi respecta Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, celelalte legiuiri bisericești, hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale organismelor eparhiale deliberative și executive (precum și Statutul eparhiei –la eparhiile din afara granițelor țării).

În caz contrar, voi suporta consecințele canonice, statutare și regulamentare bisericești ce decurg din nerespectarea în viața și activitatea mea a prevederilor acestei Mărturisiri.

Așa să-mi ajute Dumnezeu, în toată viața și lucrarea mea preoțească!”⁵.

În urma acestei declarații și după primirea Tainei Hirotoniei, la începerea activității pastorale în unitatea bisericească pentru care a fost numit, personalul bisericesc primește din partea chiriarhului o decizie prin care se reglementează drepturile și îndatoririle ce-i vor reveni (art.123, al.6 din Statut B.O.R.). În baza prevederile statutare și în conformitate cu art.7 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești⁶ invocate în decizie, noul preot “se numește conducător al Oficiului parohial (N), din Protopopiatul (N), începând cu data de (ziua, luna, anul). Pe lângă obligațiile harismatice, didactice și de conducere spirituală a parohiei, are obligațiile cuprinse în art. 50 din Statutul B.O.R. (se inserează dispozițiile articolului din Statut). Cu ducerea la îndeplinire a deciziei se încredințează conducătorul Oficiului Protopopesc român din localitatea (X)”⁷.

Prin urmare, personalul clerical de la parohii își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile Statutului B.O.R., celorlalte Regulamente și hotărâri ale organismelor deliberative și executive centrale și locale emise cu respectarea Sfintelor Canoane, stând în ascultare față de chiriarhul său căruia îi va fi supus și fidel, respectând prevederile cuprinse în toate legiuirile bisericești. Nerespectarea lor atrag pentru cei care le încalcă consecițe canonice.

Neținând seama de prevederile statutare amintite mai sus, unii clerici, în calitatea de angajați ai parohiilor unde își desfășurau activitatea, dorind să beneficieze de drepturile conferite de prevederile Codului Muncii⁸ au sesizat Ministerul Muncii, familiei și egalității de șanse – Inspecția Muncii, cu privire la neacordarea beneficiilor ce izvorăsc din acest cod. În acest sens, Ministerul respectiv prin adresa nr.739/MB/22.08.2007, opinează că există unele neconcordanțe între prevederile Codului Muncii și statutul personalului clerical, și anume: „nerespectarea prevederilor legale privind stabilirea salariului minim negociat în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național; depășirea duratei maxime legale a timpului de muncă (48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare); nerespectarea prevederilor Codului Muncii referitor la acordarea repausului săptămânal, în sensul că există situații în care preoții nu beneficiază de două zile consecutive de repaus săptămânal; nerespectarea prevederilor legale ale Codului Muncii ce reglementează acordarea indemnizației cuvenite pe durata concediului de odihnă cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu; neîncheierea în formă scrisă a contractelor individuale de muncă, între preoți și Biserica Ortodoxă Română”.

La toate aceste sesizări, „Inspecția Muncii a concluzionat că relațiile dintre preoți și cultele cărora ei aparțin (Biserica Ortodoxă Română) nu fac obiectul unor raporturi juridice de muncă. Inspecția Muncii consideră că prevederile Legii nr.53/2003-Codul Muncii, ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național, precum și cele ale altor acte normative aplicabile raporturilor juridice de muncă dintre angajatori și salariați, nu sunt aplicabile relațiior dintre clerici și cultele cărora le aparțin. Argumentarea acestei concluzii se găsește în art.23 (1) din Legea nr.489/2006, potrivit căruia „cultele își aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări”. Aceste reglementări nu se pot completa cu prevederile Codului Muncii, respectiv ale contractelor colective de muncă, iar verificarea modului în care se desfășoară relațiile dintre clerici și cultele cărora aceștia le aparțin nu este de competența Inspecției Muncii.

Acest punct de vedere coincide cu cel al Secretariatului de Stat pentru Culte⁹, iar Patriarhia Română a făcut unele precizări¹⁰ în această chestiune: „între Biserica Ortodoxă Română și personalul ei clerical nu se poate vorbi de raporturi de muncă, ci de raporturi statutar-canonice specifice, ce decurg din misiunea canonică a preotului. Întreaga viață a slujitorilor cultelor are anumite particularități, ce țin de însăși doctrina și tradiția Bisericii, particularități care nu își găsesc corespondent în reglementările de Stat prinind dreptul muncii. În România, Constituția¹¹ stabilește că: „cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițile legii” (art.29,al.3) și cultele religioase sunt autonome față de Stat și se bucură de sprijinul acestuia” (art.29, al.5). Așa cum rezultă din art.1, al.2 din Codul Muncii, prevederile acestui act normativ nu se aplică în situațiile în care există legi speciale care au dispoziții derogatorii. Toate prevederile art.23-26 („Personalul Cultelor”) ale Legii nr.489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor¹² dau tărie legală modului propriu în care, în conformitate cu propria tradiție și doctrină, cultele își stabilesc raporturi cu personalul propriu. Mai mult, personalul clerical nu își desfășoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, ci în baza împuternicirii date de Chiriarh. Acestor raporturi nu le sunt aplicabile prevederile Codului Muncii și ale contractelor colective de muncă.

Că prevederile Codului Muncii nu sunt aplicabile personalului clerical aducem în discuție și decizia nr.3070/2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția Civilă¹³ care a respins recursul declarat de preotul (N) împotriva Episcopiei Ortodoxe a (N) ca urmare a faptului că respectiva Episcopie i-a modificat prin decizia nr.561/1998 în mod unilateral contractul de muncă, în sensul că a fost schimbat din funcția de protopop, în cea de paroh, cu diminuarea salariului. Prin sentința civilă nr.2720/1998 a Judecătoriei (N) a fost respinsă contestația, ca inadmisibilă, întrucât competent să soluționeze contestația era organismul administrativ ierarhic superior sau organismul de conducere colectivă. Apelul declarat de petent a fost admis însă prin sentința civilă nr.42 din 18 ianuarie 1999 a Tribunalului (N), dispunând desființarea deciziei nr.561/1998 și reintegrarea petentului în funcția de protopop, cu plata drepturilor bănești cuvenite, întrucât prin decizia amintită au fost încălcate prevederile art.19, lit.e din Codul Muncii și că, în conformitate cu art. 47 din Constituția României, instanțele judecătorești sunt competente să soluționeze acest litigiu de muncă. Episcopia (N), la rândul ei, a declarat recurs împotriva sus-menționatei decizii, iar Curtea de Apel (N) – Secția Civilă a pronunțat decizia nr.3854/R din 13 decembrie 1999 prin care a fost respins recursul ca nefondat. Împotriva deciziilor pronunțate de tribunal și de curtea de apel a declarat recurs procurorul general susținând că alegerea, numirea, confirmarea și reconfirmarea protopopilor este stabilită prin art.54 și 55 din R.A.F.D. Acest recurs declarat de Episcopia (N) împotriva deciziei civile nr.42/1999 a Tribunalului (N) a fost admis, decizia respectivă a fost casată de Curtea Supremă de Justiție și a fost respins apelul declarat de contestatorul (N) împotriva sentinței civile nr.2720/1998 a Judecătoriei (N).

Motivele care au stat la baza acestei sentițe au fost următoarele: măsura prin care a fost revocat preotul (N) a fost contestată la instanțele judecătorești, iar tribunalul și curtea de apel, soluționând contestația și considerând că se află în prezența unui litigiu de muncă, au depășit atât atribuțiile puterii judecătorești întrucât competența în acest fel de interese aparține organelor bisericești, astfel cum este reglementată prin norme de drept canonic cuprinse în Statutul B.O.R. și în celelalte regulamente interne. Prin urmare, soluționarea problemelor ce țin de viața canonică nu este supusă controlului instanțelor judecătorești de drept comun. Există așadar, un sistem jurisdicțional canonic, prin care se derogă de la sistemul jurisdicțional de drept comun. Cu toate că art.21 din Constituția României consacră principiul liberului acces la justiție, aceeași Constituție, prin art.49 specifică faptul că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns prin lege. Or, prin normele canonice care au putere de lege în ceea ce privește viața bisericească, a fost creată o limitare parțială a liberului acces la justiție pentru membrii Bisericii. Această limitare parțială a dreptului la justiție a fost acceptată de petent în momentul în care a optat pentru statutul de preot, ceea ce nu aduce nici o atingere dreptului său de a investi instanțele judecătorești cu soluționarea unor litigii de drept comun.

Cel de-al doilea caz care ne reține atenția în aceeași materie este cel din dosarul nr.503/2004 a Tribunalului (N) prin care preotul (N) a solicitat instanței să intervină asupra respectării unor drepturi pretinse de acesta în conformitate cu prevederile Codului Muncii și normelor civile. Plecând de la decizia Curții Supreme de Justiție nr.3070/2000, Episcopia (N) prin adresa nr.2727-B/2004, arată că amestecul instanțelor civile de judecată în problemele cultelor în general, respectiv în problemele Bisericii Ortodoxe Române este un act anticonstituțional prin care se încalcă flagrant libertatea cultelor religioase recunoscute de stat și dreptul lor de a se conduce potrivit statutelor proprii (art.29, pct.3 din Constituția României), precum și dreptul la autonomie a Bisericii față de Stat, drept prevăzut de art.29, pct.5 din aceeași Constituție. În dosarul amintit, Tribunalul (N), prin sentința civilă nr.358/2006, a respins acțiunea în conflict de drepturi intentată de preotul (N) ca neîntemeiată, motivând că, în conformitate cu art.47 din Statutul B:O.R., „acordarea calității de preot-paroh și a indemnizației aferente acestei calități se atribuie exclusiv de către Episcop și se poate acorda doar anumitor persoane, care îndeplinesc anumite condiții, apreciate exclusiv de către această autoritate bisericească și nu de instanța de judecată”. În urma recursului declarat de către preotul-reclamant (N) împotriva sentinței civile nr.358/2004, Curtea de Apel (N), prin Decizia civilă nr.92/R/2007 din dosarul nr.110/57/2006, respinge acest recurs și motivează faptul că inclusiv „acordarea notelor (administrative n.n.) este un atribut exclusiv al organelor bisericești, instanța neputându-se substitui acestora”¹⁴.

Aceste două sentințe pronunțate de cele două instanțe diferite în același dosar, motivează încă odată autonomia Bisericii față de Stat, instanța civilă nefiind competentă a soluționa cauza unui dosar în care competența de soluționare revine prin excelență organelor administrative bisericești pentru soluționarea litigiilor dintre personalul clerical și Biserică.

Supunându-se acelorași prevederi interne, drepturile personalului clerical sunt limitate și în ceea ce privește organizarea lui în structuri colective înființate în conformitate cu prevederile dreptului comun. Cu toate acestea, conform dispozițiilor art. 123, (al.2) din Statut B.O.R., cu binecuvântarea (aprobarea scrisă a) chiriarhului locului, este îngăduit preoților, diaconilor și călugărilor să înființeze, să fie membri sau să participe în asociații, fundații și organizații de orice tip (can. 39 ap.), cu precizarea cuprinsă în art.123, al.(3) că: “este interzis clericilor și călugărilor să înființeze sau să facă parte din organizații de tip sindical” (can. 31 ap., can.10 Cartagina, can.13 I-II Constantinopol)¹⁵. Această din urmă prevedere statutară a fost aprobată în ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea nr.4275/2008, ca o consecință a înființării – pe cale judecătoreasă – a sindicatul preoțesc “Păstorul cel Bun” din Craiova și probabil ca o continuare a acțiunii începute în anul 2007 despre care am amintit mai sus și rămasă fără vreun rezultat favorabil pentru inițiatorii săi.

Membrii Sinodului Mitropoiei Olteniei în ședința din 29 mai 2008 au constatat că sindicatul preoțesc inființat vine în contradicție cu Sfintele Canoane și cu prevederile Statutului B.O.R., hotărând, în conformitate cu art.111, al.3 din Statut că “va înainta recurs la hotărârea judecătorească privind înființarea acestui așa-zis sindicat … deoarece acțiunile de tip sindical depărtează de comuniunea Bisericii, tinzând să denatureze misiunea preoțească de la scopul ei”¹⁶.

Patriarhia Română, print-un comunicat de presă arată că: “înființarea sindicatelor preoțești este necanonică, nestaturară și nelegală… preotul nu este angajatul laic al unei societăți comerciale, ci este investit de ierarhul său cu responsabilitatea unei misiuni sfinte care are ca scop mântuirea și slujirea comunității de credincioși pe care o păstorește. El nu poate face grevă, lăsând copiii nebotezați, mirii necununați, bolnavii nespovediți, morții neîngropați și credincioșii neîmpărtășiți pentru că are salariu prea mic. De altfel salariul preoților nu este negociabil, deoarece acesta este stabilit prin Legea 142/1999 privind sprijinul Statului pentru salarizarea clerului¹⁷ (modificată și completată - n.n). Întrucât sprijinul oferit de Stat pentru salarizarea clerului este completat din contribuția credincioșilor, un sindicat al preoților este implicit îndreptat împotriva propriilor enoriași. Iar conform Legii sindicatelor nr.54/2003, personalul de conducere nu se poate organiza în sindicate. Ca atare, preoții fiind conducători ai parohiilor, nu se pot organiza în sindicate”¹⁸.

Urmare recursului declarat de Mitropolia Olteniei împotriva înființării sindicatului respectiv pe teritoriul său, Tribunalul Dolj a admis recursul iar hotărârea pronunțată a fost irevocabilă¹⁹.

Adresându-se la rândul lor Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), a fost admis însă recursul sindicaliștilor.

La această decizie, Biroul de presă al Patriarhie Române a făcut la data de 2 februarie 2012 anumite precizări, arătând că sentința este rodul cunoașterii insuficiente de către CEDO a specificului relațiilor dintre stat și culte în România și ignorarea prevederilor Constituției României (art.8) și a Statutului B.O.R. care enunță cu claritate autonomia Bisericii față de Stat, făcându-se confuzie între specificul vocațional al preoției …(art.123, al.7 din Statut) și raporturile de muncă specifice angajaților civili. Reținerea total eronată în hotărârea CEDO că statutul așanumitului sindicat nu ar contraveni prin nimic Statutului B.O.R., Legii cultelor și canoanelor sunt contrazise de obiectivele sindicatului, fiind incompatibile cu slujirea preoțescă, și anume:

• „organizarea de mitinguri, demonstrații și greve” (pct. 3.2 lit. j din Statutul sindicatului), mențiune care contravine statutului recunoscut cultelor de către statul român de „factori ai păcii sociale” (art. 7 alin. 1 din Legea Cultelor);

• „respectarea prevederilor legale privind concediile de odihnă și sărbătorile legale” (pct. 3.2 lit. c din Statutul sindicatului) în cazul clericilor, ceea ce înseamnă că zilele de sâmbătă și duminică, prima și a doua zi de sărbătorile Sfintelor Paști, Nașterii Domnului și Rusaliilor, precum și în alte sărbători legale care coincid cu sărbătorile religioase ar fi zile libere pentru clericii membri ai sindicatului, când tocmai atunci credincioșii sunt în număr mai mare prezenți la biserică, (neputându-li-se asigura asistența religioasă-n.n.);

• „asigurarea prezenței și reprezentării sindicatului la toate nivelurile și în toate organismele de decizie bisericească” (art. 3, pct. 2, lit. i din Statutul sindicatului), inclusiv la lucrările Sfântului Sinod (art. 3, pct. 2, lit. ș), ceea ce ar reprezenta o încălcare flagrantă a autonomiei Bisericii și o încercare a Sindicatului de a deveni un grup de presiune și de a eluda căile statutare de consultare a clericilor … (în toate organismele colegiale bisericești –n.n.).

Mai mult deât atât, potrivit Sfintelor Canoane universale și Statutului B.O.R., preoții – asemenea magistraților și militarilor – nu au dreptul să se angajeze în politică partinică, să desfășoare activități economice, direct sau prin interpuși, și să participe la alte forme de asociere, inclusiv de tip sindical pentru a fi imparțiali și total angajați în slujirea binelui comun al populației (…)”²⁰.

Pe aceeași temă, într-un alt comunicat din 8 martie 2012 se arată că: “Hotărârea în primă instanță a CEDO împotriva Statului român este injustă deoarece indirect acuză Statul român pentru că a respectat autonomia Cultelor, garantată de Constituția României (art. 29). Însă, dacă Statul român încuraja o mișcare sindicală în Biserică, el ar fi fost considerat un Stat de tip totalitar comunist care se amestecă în viața Bisericii, ca să diminueze rolul ei în societate. Recursul pe care Statul român are dreptul să-l facă privind hotărârea în primă instanță a CEDO vizează în primul rând apărarea calității lui de Stat de drept care respectă autonomia Cultelor religioase garantată de Constituția României și Legea Cultelor din România nr.489/2006, precum și de legislația internațională. Potrivit Legii Cultelor din România, Cultele sunt autonome în relația cu Statul și se organizează conform propriilor statute sau coduri canonice (art. 8, 1).

De aceea, la ședința de lucru din 16-17 februarie 2012, Sfântul Sinod a hotărât ca Patriarhia Română să continue demersurile pe lângă autoritățile române în favoarea recursului la CEDO pentru apărarea demnității Statului de drept și a autonomiei Bisericii Ortodoxe Române de a se organiza și funcționa liber potrivit specificului ei propriu privind vocația, misiunea și slujirea clerului său…având datoria de a păstra împreună cu celelalte Biserici Ortodoxe surori unitatea dogmatică, liturgică și de disciplină canonică a clerului²¹.

În final, în data de 9 iulie 2013, Marea Cameră a CEDO de la Strasbourg a comunicat hotărârea definitivă în cauza Sindicatului “Păstorul cel Bun” contra României și a decis că Statul român nu a încălcat dreptul la libertatea de asociere atunci când a respins înregistrarea unui sindicat al preoților în anul 2008.

În motivarea hotărârii, CEDO consideră că statul român a respectat principiul autonomiei comunităților religioase din România și obligația de neutralitate religioasă enunțată de articolul 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului când nu a admis înregistrarea unui sindicat al preoților, apreciind drept rezonabilă decizia Tribunalului Dolj care a considerat că înființarea unui sindicat al preoților reprezintă un risc real de încălcare a principiului autonomiei Bisericii, stipulat în Constituția României (art. 29) și Legea Cultelor (art. 8), … iar decizia Statului român de neînregistrare a sindicatului preoților a fost întemeiată, vocația preoției nefiind compatibilă cu acțiunea sindicală²².

Acestă hotărâre este și în conformitate cu art.2 din Tratatul Constituțional european în care se precizează că Uniunea Europeană este fondată pe “respectarea drepturilor fundamentale” iar Carta Drepturilor Fundamentale face parte integrantă din acest tratat²³, aceasta referindu-se, printre altele și la “libertatea de credință, conștiință și religie”²⁴. Astfel, “Uniunea respectă și nu prejudiciază statutul de beneficiant, ca urmare a dreptului național, bisericilor și asociațiilor sau comunitățile religioase ale Statelor membre”²⁵. “Recunoscând identitatea și contribuția lor specifică, Uniunea menține un dialog deschis, transparent și regulat cu aceste biserici și organizații”²⁶, interzicând “orice discriminare fondată mai ales pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri…”²⁷, dar respectând în același timp “diversitatea culturală, religioasă și lingvistică”²⁸.

În concluzie, raportul dintre personalul clerical și autoritatea bisericească este un raport specific care își are temeiul în legislația internă bisericească substituită canoanelor Bisericii Ortodoxe universale. Fiind un raport special, el derogă – în mod legal - de la prevederile dreptului comun, care, așa cum am văzut, în materie de raporturi de muncă nu este aplicabil personalului bisericesc. Aceste aspecte sunt confirmate și de sentințele judecătorești date în dosarele soluționate – unele în ultimă instanță – de Marea Cameră a CEDO, ca o garantare a principiilor libere de manifestare a credinței și respectare a statutului specific național al Bisericii Ortodoxe Române organizată în mod autonom față de Stat, pe baze legale, într-o țară membră a Uniunii Europene.