Abstract: The relationship between man and cosmos, between the rationality of the world and human reason, are significant coordinates for Orthodox. Tradition and very well expressed in the theology of Father Dumitru Stăniloae. The deepening of the dynamic reciprocity between the world’s rationality and human reason could contribute to the articulation of a dialogue between theology and science. The internal relationship between natural and supernatural, and respectively the dynamic reciprocity between the world’s rationality and man’s reason evidenced by the theology of Father Dumitru Stăniloae could be a good interface in the dialogue between theology and science in the contemporary epistemological context.
Keywords: rationality, ecclesial theology, science, natural, supernatural, revelation
Părintele Dumitru Stăniloae rămâne o personalitate copleșitoare a teologiei contemporane prin felul în care a asumat, actualizat și aprofundat dimensiunea cuprinzătoare a Tradiției patristice și eclesiale. El a dezvoltat o teologie mărturisitoare, ancorată în viața Bisericii și răspunzând nevoilor concrete și adânci ale omului și ale societății, depășind totodată orice poziție unilaterală și atitudine izolaționistă. Teologia Părintelui Stăniloae este una care generează și întărește conștiința dialogului. Dar dialogul nu înseamnă eludarea identității sau monotonie, ci exprimarea identității într-o perspectivă deschisă și capabilă de asumare a alterității.
Părintele Dumitru Stăniloae întrupează prin personalitatea și teologia sa geniul de sinteză și de echilibru, capacitatea de a stabili punți de legătură între diferite tradiții a ortodoxiei românești, dar și puterea cuprinzătoare a ortodoxiei universale. Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae nu este una gratuită prin care sunt etalate informații într-un mod artificial. Ea nu este un pretext de afirmare egoistă și orgolioasă, ci o expresie a unui efort stăruitor și jertfelnic prin care s-a încercat recuperarea și valorificarea dimensiunii eclesiale a teologiei. În această perspectivă, teologia este deschisă problemelor reale ale lumii.
În condițiile în care paradigma științei contemporane oferă mutații epistemologice semnificative, prin cercetările de vârf în diferite domenii științifice, limita demersului științific fiind recunoscută și asumată, există șansa unei deschideri oneste a cunoașterii științifice către cea teologică. Una din responsabilitățile eclesiale ale teologiei contemporane este de a răspunde acestor deschideri oneste din partea unor savanți redutabili, realizându-se astfel cadrul dezvoltării unui dialog dintre teologie și știință, cu păstrarea și valorificarea competențelor specifice. Părintele Dumitru Stăniloae a fost interesat și foarte deschis față de noile rezultate din știință, în mod special din fizică. El a intuit că prin aceste cercetări contemporane din știință se depășește o poziție ideologizată în relația dintre teologie și știință. Relația dintre teologie și știință a fost deturnată și parazitată datorită diferitelor tendințe ideologice.
Teologia ortodoxă nu are de apărat nici un fel de ideologie, ci de mărturisit Adevărul deplin și mântuitor al lumii. Părintele Dumitru Stăniloae, prin teologia sa cuprinzătoare poate oferi repere semnificative pe calea dialogului dintre teologie și știință. O să mă opresc în materialul de față la două aspecte sugestive din teologia Părintelui Dumitru Stăniloae, care pot fi corelative unor rezultate din cercetarea științifică actuală, conturându-se astfel posibilitatea unui dialog între teologie și știință. Este vorba de relația internă dintre natural și supranatural, respectiv despre reciprocitatea dinamică dintre raționalitatea lumii și rațiunea omului.
1. Relația dintre Revelația naturală și cea supranaturală
Știința contemporană, prin diferite cercetări evidențiază faptul că realitatea lumii nu se epuizează într-o materie grosieră, că structura profundă a lumii nu poate fi explicitată exclusiv prin experiment empiric. În mod special, cercetările din fizica cuantică au permis intuirea unei realități mai profunde decât cea perceptibilă prin experiment empiric. Prin implicațiile cercetărilor din fizica cuantică, este posibilă relaționarea fizicii cu metafizica într-un efort de cunoaștere care recuperează valențele gândirii simbolice specifice pentru cunoașterea tradițională.
În acest sens, Max Planck recunoștea: „Cercetarea științifică ne ajută să conștientizăm faptul că lumea fenomenologică nu constituie decât o aproximare, un model mai mult sau mai puțin al unei realități mai adânci decât cea observabilă. Deși științele naturale se bazează pe experimentul empiric și utilizează impresiile senzoriale, cercetarea de azi ne ajută să recunoaștem existența unei realități metafizice în orizontul experimentului empiric. Mulți savanți s-ar putea considera ofensați de această idee și ar avea mari rezerve în a o admite. Vor riposta spunând că în științele exacte toate măsurătorile și toate noțiunile se raportează la percepțiile date de simțurile noastre. În ultimă analiză, rezultatele științifice se aplică la lumea fenomenologică și la acceptarea altei realități în spatele fenomenelor respective, care se dovedește a fi nelegitimă sau superfluă din punct de vedere științific, deoarece realitatea metafizică scapă oricărui control empiric. Noi vom răspunde la aceste obiecții, spunând că realitatea metafizică nu trebuie înțeleasă în mod spațial, ca situându-se în spatele lumii naturale. Realitatea metafizică nu se localizează în spatele experienței empirice, ci se situează chiar în adâncul ei, structurând-o și determinând-o pe aceasta. Tot ceea ce vrem să spunem este că lumea sensibilă nu este singura care există, ci mai există și o altă realitate superioară, inaccesibilă experimentului empiric, dar pe care știința o intuiește și o recunoaște. Cunoașterea științifică a lumii îl pune pe savant să cerceteze și să descopere aceste structuri adânci ale existenței”2.
Această legătură între fizică și metafizică, recunoscută în cadrul cercetărilor din fizica actuală, poate fi o interfață în dialogul dintre teologie și știință. În această perspectivă ar putea fi valorificată relația internă dintre natural și supranatural existentă în Tradiția ortodoxă și afirmată sugestiv în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Tradiția ortodoxă nu face o separație între Revelația naturală și supranaturală. Nu există un natural pur, deoarece naturalul este fundamentat și structurat de supranatural.
Sub influența unei viziuni dualiste s-a promovat o teologie exclusivistă care favoriza o percepție separatistă și fragmentară a Revelației. Se poate vorbi totuși de o Revelație naturală și una supranaturală deoarece Revelația supranaturală pune în lumină mai clară și explicitează Revelația naturală. Pe de o parte omul și cosmosul sunt realități ale lumii naturale, deci sunt componente ale Revelației naturale. Pe de altă parte, atât raționalitatea cosmosului cât și rațiunea omului sunt determinate și recapitulate de Rațiunea supremă, Logosul Hristos care e Arhetipul și Telosul întregii creații.
Părintele Dumitru Stăniloae începe Teologia Dogmatică Ortodoxă cu următoarele afirmații: „Biserica Ortodoxă nu face o separație între revelația naturală și cea supranaturală. Revelația naturală e cunoscută și înțeleasă deplin în lumina Revelației supranaturale...Cele două Revelații nu sunt despărțite: Revelația supranaturală se desfășoară și își produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieșire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a lumii fizice și istorice spre ținta care a fost creată... Ca atare, Revelația supranaturală pune doar în lumină mai clară însăși revelația naturală”3.
Sensurile existenței naturale oricât de evidente ar fi nu se impun printr-o metodologie de tip pozitivist, instrumentale care să identifice empiric și eventual să măsoare aceste sensuri. Acceptarea sensurilor lumii presupune o înțelegere superioară care implică realitatea credinței. Revelația supranaturală reprezintă o readucere a naturii umane la starea ei adevărată, dându-i în același timp putere pentru a ajunge la ținta finală, spre care aspiră în mod firesc. Astfel, Revelația supranaturală arată și împlinește adevărata identitate a Revelației naturale.
Nu există o ierarhizare formală și artificială a Revelației, însă după căderea în păcat, revelația supranaturală restabilește adevărata condiție a omului și a lumii. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că Revelația naturală are aceeași valoare cu Revelația supranaturală, dar precizează că acest lucru este valabil pentru sfinți. Pentru ei, legea scrisă nu e decât legea naturală văzută în tipurile personale ale celor ce au împlinit-o, iar legea naturală nu e decât legea scrisă văzută în sensurile ei duhovnicești, dincolo de aceste tipuri. Ambele sunt una când sunt trăite duhovnicește, conducând spre același Hristos și spre harul vieții veșnice.
Există o convergență între Revelația naturală și cea supranaturală. Dumnezeu vorbește atât prin măreția naturii, cât și istoria mântuirii. (Psalmul 18, 1-4; Iov 33, 14-26). Însă Revelația supranaturală precizează ținta revelației naturale și modalitățile de realizare a ei. Creștinii observă în lumina Revelației supranaturale, cum Dumnezeu îi conduce prin lucruri, împrejurări bune sau rele din viața lor, prin conștiința proprie sau prin ideile lor, la o tot mai adâncă și vie comuniune cu El. Această comuniune se realizează deplin în Hristos întrucât în El se împlinesc toate sensurile creației, Hristos fiind temelia adevăratei uniri între Dumnezeu și om.
În cadrul Revelației supranaturale caracterul personal al lui Dumnezeu este evidențiat mai sugestiv și se insistă că legătura dintre Dumnezeu și om se fundamentează pe relațiile interpersonale. Adâncirea relației personale cu Dumnezeu și conștientizarea existenței lui Dumnezeu ca o comuniune desăvârșită între Persoanele dumnezeiești conduce la o mai autentică trăire a relațiilor interumane.
Relația internă dintre Revelația naturală și cea supranaturală arată că întreaga creație (cosmos și om) este adusă la existență, susținută și împlinită prin același unic Dumnezeu. Încercarea de a explica realitatea lumii și a omului, excluzându-L pe Dumnezeu reprezintă o mare amăgire. „Detașarea de Dumnezeu a naturii prin care El vorbește și lucrează, sau vorbește lucrând și lucrează vorbind, a dus ușor la felurite concepții care au voit să explice lumea exclusiv pe baza unei realități imanente. Dar Revelația naturală e nedespărțită de cea supranaturală și credinciosul se simte și prin ea într-o legătură imediată cu Dumnezeu... Dumnezeu vorbește și lucrează continuu prin lucrurile create și cârmuite, prin crearea de împrejurări mereu noi, prin care cheamă pe fiecare om la un dialog cu El și cu semenii săi. Lucrurile și împrejurările acestea sunt tot atâtea gânduri manifestate ale lui Dumnezeu, deci tot atâtea cuvinte plasticizate... Prin toate, Dumnezeu ne conduce, ca printr-un dialog continuu, spre desăvârșirea noastră, deschizându-ne perspectiva spre împlinirea sensului existenței noastre în comuniunea cu Dumnezeu cel infinit”4.
Pentru Sfântul Maxim contemplarea lui Dumnezeu în creație este o treaptă premergătoare a contemplării Lui nemijlocite. Însă cunoașterea lui Dumnezeu prin natură nu are o valoare trecătoare, deoarece rațiunile dumnezeiești ale lumii rămân pentru toată veșnicia. Rațiunile lucrurilor din lume, departe de a deveni de prisos după vederea descoperită a lui Dumnezeu, ne vor ajuta să adâncim mai bine fecunditatea Rațiunii divine. Sfântul Maxim scrie: „Cel ce s-a ridicat de la părerea mincinoasă despre lucruri a jertfit formele cele văzute, și, mâncând rațiunile nevăzute, a dobândit contemplația naturală, cea în duh”. Lumea este un pedagog spre Hristos.
Relația dintre natural și supranatural exprimă faptul că prin lume omul se înalță către Dumnezeu. În această perspectivă rațiunea nu este anulată ci transfigurată. „Existența lumii însăși ca drum spre Dumnezeu e o dovadă că suprema cunoaștere de Dumnezeu nu e un act irațional, ci suprarațional, adică nu se realizează prin renunțarea prematură la rațiune, printr-un salt direct în afara rațiunii, ci prin depășirea rațiunii, la un nivel care nu o desființează, ci o implică, după exercitarea cea mai deplină a puterilor ei. Noi ne ridicăm la o cunoaștere suprarațională de Dumnezeu, dar nu antirațională, după ce prin însăși rațiunea noastră exercitată la maximum înțelegem că domeniul în care am pătruns depășește puterile limitat raționale ale noastre, printr-un plus de lumină, nu printr-un minus. Pe culmile cunoașterii lui Dumnezeu sesizăm prea multe sensuri și într-o formă prea luminoasă, iar nu prea puțin pentru pretențiile rațiunii. Acesta e faptul care ne oprește să pretindem că această abundență își are izvorul numai în rațiunea noastră. Ea își are izvorul și într-o suprarațiune care înalță rațiunea noastră mai presus de puterile ei, fără să o anuleze. Dar pentru a ajunge la această prea multă inteligibilitate, trebuie să fi ajuns a ne cunoaște limitele de sus ale puterii noastre de înțelegere”5.
Pentru a evidenția și mai mult superioritatea persoanei în fața naturii, Dumnezeu se face cunoscut pe Sine în Revelația supranaturală și prin acte supranaturale care nu pot fi identificate cu fenomene ale naturii. Dar niciodată un act supranatural nu desființează naturalul, ci îl transfigurează. Istoria mântuirii este marcată de numeroase acte supranaturale, dar acestea arată doar menirea finală a creației: aceea de a fi transfigurată în Hristos.
Atât prin perioadele noi ce le inaugurează, cât și prin perspectivele ce le deschid spre ținta finală, actele Revelației supranaturale și cuvintele care le explică au un caracter profetic. Hristos împlinește Revelația supranaturală (Evrei 1, 1), dar aceasta nu înseamnă o înțelegere statică a revelației, deoarece fiecare dintre noi suntem implicați în istoria mântuirii, fiind chemați să ne asumăm roadele biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții. În acest sens avem o dinamică a Revelației, dar nu în sensul că ar exista ceva superior lui Hristos.
Dinamica Revelației este dată de unirea tot mai deplină cu Hristos în Duhul Sfânt într-o perspectivă eshatologică. De asemenea dinamismul mai este asigurat de caracterul personal al lui Dumnezeu și de păstrarea distincțiilor personale în unirea dintre Dumnezeu și om. Părintele Stăniloae afirmă: „Hristos prezintă ultima etapă a Revelației supranaturale și împlinirea planului ei. Din El iradiază forța împlinirii acestui plan cu întreaga creație și cu tot universul. De aceea perioada de după Hristos este ultima etapă a istoriei mântuirii. Istoria în întregimea ei este răstimpul înaintării în realizarea acestui plan, dar desăvârșirea acestei împliniri se face dincolo de istorie, în veacul viitor. Astfel Hristos reprezintă culmea Revelației supranaturale și deplina confirmare și clarificare a sensului existenței noastre prin împlinirea acestei existențe în El, în care se realizează unirea maximă a noastră cu Dumnezeu și, prin aceasta desăvârșirea noastră. Dar odată cu aceasta se arată că absolutul spre care aspirăm nu are un caracter impersonal, ci e Persoană. Iar noi intrând în comuniune maximă cu Absolutul ca persoană ne împărtășim și noi de absolut. Întruparea lui Dumnezeu ca om duce la desăvârșire absoluta aspirație a noastră prin participare. De aceea dincolo de întruparea și învierea Fiului lui Dumnezeu ca om nu mai pot fi alte acte esențial noi ale Revelației supranaturale. Istoria mântuirii are acum rostul să dea celor ce cred ocazia de a se face capabili pentru participarea deplină la Absolutul personal, împreună cu Hristos sau în Hristos”6.
Dinamica și actualizarea Revelației nu înseamnă renunțarea la actele constitutive ale creștinismului, la limbajul specific experienței eclesiale. Actualizarea Revelației nu presupune o acomodare la exigențele logicii lumii, la teoriile unei epoci sau alta. Inclusiv, din perspectiva articulării unui dialog onest și constructiv între teologie și știință este esențială asumarea conștiinței eclesiale conform căreia teologia se fundamentează pe Revelație. Exigențele logicii dialogului nu presupun o adaptare a Revelației la capacitatea de înțelegere umană, dovedită adesea ca fiind neputincioasă în fața tainei lumii și a omului.
Faptul că Revelația este completă și definitivă în Hristos nu presupune o viziune statică. Fiecare este chemat să se împărtășească în mod continuu de actele și puterea duhovnicească a Revelației. „Revelația completă s-a realizat într-un anumit sens prin actele întrupării, răstignirii, învierii, înălțării lui Hristos și coborârii Duhului Său în lume. Noi facem actuală această Revelație în Hristos care e totodată starea lui Hristos-Omul realizată prin actele amintite ale Revelației. În aceasta se arată că Revelația nu este numai o simplă comunicare de învățături, ci o stare continuă, nouă a omului, prin apropierea de Dumnezeu. Revelația în Hristos e o stare nouă a umanității asumate de Fiul lui Dumnezeu, iar Revelația vieții viitoare e o stare asemănătoare cu cea a lui Hristos-Omul în toți cei ce vor crede. Prin aceasta se arată că Revelația creștină e dată într-o persoană, în persoana divino-umană a lui Hristos, că e efectul actelor Fiului lui Dumnezeu de întrupare în om, de răstignire, înviere și înălțare ca om, de trimitere a Duhului său în lume. Creștinism fără Revelația astfel înțeleasă nu poate fi. O adaptare a creștinismului la lume, prin respingerea acestor acte ale lui Hristos, actele esențiale ale Revelației creștine, echivalează cu o părăsire a creștinismului. Un limbaj teologic care, în dorința de a adapta creștinismul, n-ar mai exprima conținutul acestor acte ale Revelației, n-ar mai fi limbaj teologic creștin”7.
2. Reciprocitatea dinamică dintre om și cosmos, dintre raționalitatea lumii și rațiunea umană
În cosmologia contemporană este evidențiată legătura strânsă între om și lume, faptul că universul este pentru om. Este formulat principiul antropic prin care se precizează că variantele cosmologice nu au valori arbitrare și că universul este în așa fel încât să permită existența observatorului uman. Principiul antropic este unul al complexității și coerenței. El dezvăluie coerența întregii lumi, în care atât omul cât și cosmosul sunt realități asumate împreună.
Principiul antropic oferă coerență și unitate complexității realității, care integrează atât existența universului, cât și a omului. „Universul poate fi numit antropic deoarece acest fenomen unificat și complex care este omul întemeiază coerența științelor pe care le deține. Cosmologia fizică a universului și fizica microparticulelor nu pot fi unificate decât plecând de la un centru de perspectivă care să facă față complexității. Cheia unificării relativității generalizate și a mecanicii cuantice se situează în centrul unei științe mai complexe. Universul antropic este o manieră de a exprima coerența cosmosului. Omul este un centru de complexitate, iar fundamentul ultim al științelor și unitatea maximală a lumii se prezintă, traversând complexitatea umană”8.
Perspectiva teologică depășește implicațiile principiului antropic, întrucât temeiul și sensul creației nu îl constituie complexitatea umanității ca eveniment fondator în istoria cosmosului, ci Logosul Creator și Mântuitor al întregii creații: Iisus Hristos. Tradiția ortodoxă subliniază reciprocitatea dintre om și cosmos, care se întemeiază și se împlinește prin Hristos. O interpretare teologică a principiului antropic arată că legătura dintre perspectiva teologică și cea științifică, plecând de la principiul antropic nu se epuizează în granițele ordinii exclusiv naturale:
„Legătura teologică dintre univers și umanitatea ca eveniment nu este în întregime naturală. Când vorbim de planul de mântuire al umanității, noi ne asumăm faptul că acest plan este întrupat în scopul creației contingente [...] Provocarea științei este de a identifica prezența contingenței în teoria științifică și care nu poate fi explicată în întregime de știință. Mai departe, metodologia teologică poate să ofere un demers care să intre în dialog cu știința [...] Prezența fenomenului uman în univers, analizat în contextul argumentelor antropice din cosmologie, este în esență contingent și finit, el putând fi explicat doar prin apelul la teologia creației. Aserțiunile despre forma slabă sau tare a principiului antropic pot fi interpretate ca indicații a contingenței fundamentale prezente în teoriile cosmologice, deschisă spre o mai deplină înțelegere din perspectiva teologiei”9.
Relația dintre om și cosmos, dintre raționalitatea lumii și rațiunea umană sunt coordonate semnificative ale Tradiției ortodoxe și foarte bine exprimate în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Aprofundarea acestei reciprocități dinamice dintre raționalitatea lumii și rațiunea omului ar putea contribui la articularea unui dialog între teologie și știință.
Inteligibilitatea universului și posibilitatea ca lumea să fie cunoscută sunt lipsite de sens în absența rațiunii umane. Numai omul, ca subiect cunoscător, conștient de propria rațiune, poate prin contemplarea raționalității dumnezeiești a cosmosului să se ridice la Rațiunea veșnică și adevărată, Hristos. Există o interdependență între Dumnezeu-om-lume și omul își adâncește conștiința propriei identități numai în măsura în care își asumă în mod adecvat raționalitatea lumii, dar rolul de subiect îl are omul. Lumea este chemată să fie transfigurată prin sfințirea omului și nu invers, omul să-și diminueze personalitatea prin contopirea cu indefinitul naturii. În felul acesta omul își lucrează autentic adevărata rațiune, intrând în comuniune de viață cu Persoana infinită.
Raționalitatea lumii este valorificată pozitiv de om, existând o reciprocitate între rațiunile lucrurilor și rațiunea umană. Părintele Stăniloae afirmă: „Fiind singura ființă din lume conștientă de sine, noi suntem totodată conștiința lumii și factorul de valorificare a raționalității lumii și de prelucrare conștientă a ei în favoarea noastră... Noi nu putem fi conștienți de noi înșine fără a fi conștienți de lume și de lucrurile din ea. Cu cât cunoaștem mai bine lumea, sau suntem mai conștienți de ea, cu atât suntem mai conștienți de noi înșine... Rațiunile lucrurilor își descoperă lumina lor în rațiunea și prin acțiunea rațională și conștientă a omului. Rațiunea noastră de asemenea își descoperă tot mai bogat puterea și adâncimea ei prin descoperirea rațiunilor lucrurilor. Dar în această influență reciprocă, rațiunea umană este cea care are rolul de subiect... Faptul că lumea se luminează în om și pentru om și prin om, arată că lumea e pentru om, nu omul pentru lume; dar faptul că omul însuși luminând lumea se luminează pe sine pentru sine prin lume, arată că și lumea e necesară pentru om. Lumea e făcută pentru a fi umanizată, nu omul pentru a fi asimilat lumii, naturii”10.
Absența Revelației produce o gravă lipsă de sens autentic în existența noastră. Omul este o ființă însetată după sens și el tânjește după identificarea și îndeplinirea sensului ultim, absolut. În orice lucru, cât de mic se caută un sens, cu atât mai mult atunci când e vorba de realități mult mai cuprinzătoare există o ierarhie a sensurilor și Revelația răspunde nevoii ultime de sens sădite în om, întrucât depășește granițele strâmte și perisabile ale lumii dominate de păcat și moarte.
Prin deschiderea în fața veșniciei, Revelația răspunde adânc necesității de sens, dând consistență fiecărui act, oricât de minor ar fi și plasându-l în perspectiva veșniciei. Omul nu poate suporta să trăiască fără o conștiință a sensurilor și fără o încercare de împlinire a lor, întrucât ele culminează într-un sens final ce depășește moartea. Contestarea constantă a sensurilor și refuzul Revelației conduce la nihilism, la o existență nefericită și mutilată.
Fiind deschis către sensuri superioare, omul ridică odată cu el și lumea spre un alt plan de existență care depășește monotonia și relativitatea ordinii imanente. În această perspectivă, naturalul este deschis spre supranatural și se împlinește doar în planul veșniciei unde existența se poate dezvolta la infinit, într-o nesfârșită noutate, care este în același timp o continuă plenitudine. Ierarhia sensurilor nu aparține exclusiv lumii imanente.
Prin aspirațiile existente în om, ordinea sensurilor nu e produsul psihicului uman. Această ordine se împlinește doar prin lucrarea legăturii indisolubile existente între Persoana supremă și persoana umană. Împlinirea persoanei umane are loc în comuniunea liberă și conștientă cu infinita bogăție spirituală a Persoanei supreme. Astfel Revelația, departe de a atenta la libertatea omului, dimpotrivă, o împlinește și îi descoperă adevărata natură.
Raționalitatea lumii și rațiunea omului nu pot fi expresii ale unei realități absurde. Atât sensul raționalității lumii cât și cel al rațiunii umane se împlinesc în taina Persoanei supreme, Logosul Hristos care structurează și împlinește întreaga creație. „Raționalitatea universului nu poate fi absurdă. Dar ea își capătă sensul deplin când e considerată ca avându-și izvorul într-o persoană rațională, care se servește de ea pentru un dialog etern al iubirii cu alte persoane. Deci raționalitatea lumii implică pentru împlinirea ei existența unui subiect superior... Lumea ca obiect e numai mijlocul unui dialog de gânduri și de fapte iubitoare între Persoana rațională supremă și persoanele raționale umane, ca și între acestea înseși. Universul poartă marca pe care i-o dă originea sa în Persoana creatoare rațională și destinația sa de a fi mijlocul unui dialog interpersonal dintre acea Persoană și persoanele umane, în vederea eternizării lor în acea fericire a comuniunii dintre ele. Tot universul poartă marca unei raționalități personale destinate eternizării persoanelor umane. Numai în participarea eternă la infinitatea acestei Persoane supreme, ființa noastră socotește că-și va vedea împlinit sensul”11.
Rațiunile lucrurilor nu pot fi epuizate printr-o cunoaștere discursivă. Rațiunea analitică cercetează doar parțial realitatea inepuizabilă a raționalității lumii. Acest caracter inepuizabil derivă din legătura dintre raționalitatea lumii, rațiunea umană și Logosul dumnezeiesc. Rațiunile dumnezeiești ale lumii sunt contemplate duhovnicește printr-o vedere a minții despătimite și luminate de har. În acest tip de cunoaștere intuiția evidențiază o cunoaștere mai nemijlocită, dincolo de procesul specific cercetării analitice. Inclusiv, în domenii de vârf ale științei sunt recunoscute limitele interne ale cunoașterii analitice. Astfel este asumată taina lumii care nu poate fi epuizată printr-o rațiune analitică.
Crucea rațiunii analitice este vederea duhovnicească luminată prin credință. Efortul duhovnicesc pe calea credinței nu anulează potențialul rațiunii analitice, ci îl transfigurează prin intuirea unor sensuri mereu mai adânci, de necuprins pentru rațiunea exersată exclusiv analitic. Prin contemplarea duhovnicească a raționalității lumii se dezvoltă o cunoaștere unitară a lumii, prin care se evidențiază sensul comun atât al raționalității naturii cât și a rațiunii umane. Acestea se împlinesc în sensul deplin al Logosului Hristos. Rațiunea analitică cercetează fragmentar lumea și rezultatele cunoașterii ei sunt mereu depășite și integrate în viziuni mai largi.
Sensul comun și profund al raționalității întregii creații (cosmos și om) este împărtășit de cel conștient de limitele rațiunii analitice și angajat cu consecvență pe calea credinței. „Există un sens comun inepuizabil al lucrurilor, un sens care le leagă, un sens de indefinită bogăție spre care înaintează omul. Sensul lor unic este Logosul divin. În El sunt sensurile tuturor. Numai Acesta le explică pe toate, numai în El omul își găsește propriul sens al existenței sale. Mai ales cel ce crede sesizează acest sens suprem printr-un act general de intuire... Cel ce crede își va descoperi sensul său suprem în măsura apropierii sale de Dumnezeu, în lumina revelării mai depline a lui Dumnezeu. La fel va descoperi sensul oricărui lucru prin aceasta. Potrivit credinței noastre, lumea se luminează în relația ei ontologică cu Dumnezeu, care e sensul ei suprem. Lumea e deosebită de Dumnezeu, dar nu e despărțită de El nici în existența ei, nici în sensul ei. Sensul lumii e implicat în sensul lui Dumnezeu”12.
Din perspectiva Tradiției patristice există o interdependență între rațiunea analitică și contemplație. Sesizarea rațiunilor divine din lucruri presupune o contemplare care permite intuirea rapidă a sensului duhovnicesc al lucrului. Dar contemplarea poate fi rezultatul unui proces stăruitor în care rațiunea analitică este exersată din plin. Contemplarea aduce un plus de cunoaștere care nu poate fi captat și exprimat prin concepte. Puterile de căutare și de cercetare ale lucrurilor sunt sădite în firea oamenilor. De aceea este firesc demersul rațiunii umane de a cerceta și de a exprima raționalitatea lumii.
Iluminarea produsă prin contemplarea duhovnicească nu apare spontan, fără nici un angajament al omului pe calea cunoașterii raționale și a vieții duhovnicești. Omul duhovnicesc pe toate le raportează la Dumnezeu și le gândește în legătură cu El. Astfel, el prin contemplație transcende rațiunea analitică, dar fără s-o excludă. „Omul crescut duhovnicește pe toate le raportează îndată și continuu la Dumnezeu, prin toate contemplă pe Dumnezeu. Desigur, el nu leapădă cugetarea discursivă. Dar această operație o face de cele mai multe ori după ce a contemplat într-o clipă în mod simultan lucrul și relația lui cu Dumnezeu. Această desfășurare în componentele sale și această demonstrație rațională a unei viziuni fulgerătoare directe o duce la rândul ei pe aceasta și mai departe așa cum a pregătit-o și mai înainte. Raționamentul discursiv și contemplația fulgerătoare nu se exclud, întrucât ultima a crescut și din primul, fiind din nou punct de plecare pentru el. Contemplația este un raționament sau o serie de raționamente plus un element necuprins în ele, dar prilejuit de ele, iar raționamentele sunt o contemplație desfășurată până la un punct în ceea ce are ea ca sensuri posibile de definit”13.
Raționalitatea lumii centrată în Logosul Hristos indică ambivalența lumii. Această ambivalență a lumii a fost evidențiată de Tradiția ascetică și duhovnicească ancorată în viața Bisericii. Pe de o parte, prin raționalitatea ei dumnezeiască are un sens pozitiv și constituie o scară prin care omul urcă spre Dumnezeu. Asumată duhovnicește, lumea devine un mediu transparent, un factor de sporire a comuniunii interumane și de asemenea a legăturii dintre Dumnezeu și om. În această situație lumea nu se prezintă amăgitor ca având o realitate în sine, ci Îl indică pe Dumnezeu în calitate de Creator și Proniator al ei.
Pe de altă parte, dacă lumea este privită și asumată egoist și pătimaș, devine sursă de dezbinare, de potențare a orgoliului. Astfel ea este opacă, blocând accesul omului către semen și Dumnezeu. Omul este chemat să adune lumea în el însuși, dar nu ca pe o realitate opacă, ci ca pe una deschisă spre transparența dumnezeiască. Doar logica Crucii permite asumarea lumii în stare de jertfă care ne conduce către comuniunea transparentă cu Dumnezeu și cu aproapele nostru. În această logică fiecare lucru în parte și lumea în general sunt percepute ca daruri primite de la Dumnezeu. Lucrul ca dar trimite la Dăruitor, nu ne blochează la el însuși. Astfel lucru și lumea devin realități transparente care ne trimit către Dumnezeu.
Fără să existe o atitudine negativistă sau de dispreț față de lume, prin logica Crucii care presupune înfrânare și măsură, lumea este asumată pozitiv. Ea își descoperă adevărata sa rațiune de a fi care se împlinește prin transfigurarea ei prin prezența omului duhovnicesc. Lumea pecetluită prin Cruce evidențiază aspirația creației de a se împărtăși de slava dumnezeiască, exprimă insuficiența lumii considerată ca realitate de sine stătătoare. Lumea transfigurată și recapitulată în omul duhovnicesc cultivă logica dăruirii, depășindu-se egoismul exacerbat al mentalității consumiste de astăzi.
Lumea ca dar al lui Dumnezeu ne întărește să ne depășim și să ne dăruim. Exersând logica dăruirii, nu mai suntem robii lucrurilor. „Dăruindu-le ne unim prin ele cu semenii noștri, depășindu-ne; și ne unim prin ele cu Dumnezeu, prin aceeași depășire. În acest caz, prin lucruri ne devine transparent Dumnezeu, ca Dăruitor iubitor al lor și ne facem transparenți prin ele unii altora. Când privesc la un lucru dăruit mie de altul, îl văd pe acela. Când văd lucrurile ca dăruite de Dumnezeu, Îl văd pe El. Trebuința de dăruire a lucrurilor o exprimă creștinii făcând peste ele semnul crucii. Căci crucea înseamnă renunțare, înfrânare, despătimire, eliberare de ele, înălțare la Dumnezeu. Iar în asumarea crucii ni s-a făcut model Fiul lui Dumnezeu. Crucea înseamnă transcendere peste ele și peste noi la Dumnezeu, transcendere de la persoana proprie la celălalt, văzut în lumina lui Dumnezeu. O lume fără cruce devine o lume netransparentă, realitatea ultimă de care ne alipim cu aviditate egoistă, ca neavând ceva mai presus de ea. Prin cruce ne dăm pe noi și lumea unii altora și lui Dumnezeu. De aceea crucea ne face și face lumea transparentă între noi și pentru Dumnezeu. Crucea o face transparentă și ușor de depășit între om și om, deveniți și ei transparenți pentru Dumnezeu. Crucea sfințește lumea, ne sfințește pe noi, întrucât nimic pătimaș nu mai întinează raporturile noastre cu lumea; nimic egoist nu ne mai închide în lume și în noi înșine, văzuți ca realități materiale și ultime”14.
Având conștiința că lumea este un dar de la Dumnezeu, omul nu se oprește la lume ca la ultima realitate. Dimpotrivă prin asumarea duhovnicească a lumii este actualizată dinamica eclesială a întregului cosmos și astfel prin creație devin transparente rațiunile dumnezeiești ale lucrurilor. În această perspectivă omul prin rațiunea sa nu mai consideră raționalitatea lumii ca fiind exclusiv obiectivă și neutră, ci o raportează în legătură cu Izvorul raționalității lumii și a rațiunii umane, Logosul Hristos, Rațiunea supremă de a fi a întregii existențe.
Există o reciprocitate între om și lume, dar omul este chemat să depășească o alipire egoistă de lume. Omul „e în lume și vrea să fie mai presus; are nevoie de lume, dar ca de un drum în care nu se fixează niciodată definitiv într-o etapă, ci urcă spiritual mereu mai sus. Trebuie să depășească lipirea egoistă la ea, dar neanulând-o, ci făcând-o transparentă și sfințind-o pe ea și pe sine prin despătimirea de ea și prin folosirea, ca dar pentru alții și ca mijloc de pătrundere și de vedere prin ea a Absolutului, mijloc tot mai pătruns de Duhul Sfânt prin duhul propriu, căci în măsura despătimirii de ea ne devine tot mai transparentă”15.
Reciprocitatea și relația neconfundată dintre om și lume sunt împlinite în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Omul prin experiență eclesială transfigurează cosmosul, personalizându-l prin prezența sa duhovnicească. Universul personalizat și marcat de unitatea de neconfundat a oamenilor adunați în Hristos este recapitulat în Hristos pentru ca Dumnezeu să transpară prin toate. În acest sens Sfântul Apostol Pavel mărturisește: „Iar când toate vor fi supuse lui Hristos, atunci și Fiul Însuși se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toți” (I Corinteni 15, 28).
Legătura internă și afirmarea reciprocă dintre om și lume, dar și faptul că atât omul cât și lumea nu reprezintă realități ultime și suficiente în sine, trimit împreună la un Subiect superior, Hristos, Creatorul și Atoțiitorul întregii creații. „Omul își dă seama că lumea nu poate fi ultima realitate, datorită nu numai faptului că nu-i poate asigura o viață deplin mulțumită și veșnică, ci și faptul că într-un fel el este superior ei, având conștiința de ea, datorită faptului că el este subiect, iar ea obiect. Pe de o parte omul o admiră, deci vede că nu poate fi de la el, pe de alta vede că prin insuficiențele ei nu poate fi nici de la ea, ci de la un Subiect superior și lui și ei. Într-un fel e mare el ca om, în alt fel e mare ea ca lume, dar nici el nu poate fi de la ea, o dată ce are ceva ce n-are ea, nici ea de la el, o dată ce este independentă de el. Într-un fel, nici ea nu-i poate da omului totul, nici omul n-o poate face desăvârșită. Se influențează, dar sunt în mare parte și neputincioși, ea față de el și el față de ea. Lumea e făcută pentru om, căci el nu s-ar putea dezvolta fără ea, iar omul pentru lume, căci lumea n-ar avea rost fără om. Dar nici omul nu se poate dezvolta deplin prin lume, nici lumea nu se poate elibera de toate insuficiențele prin om. Împreună trimit la un Subiect care i-a făcut: pe ea pentru om și pe om pentru lume, ca să se desăvârșească și lumea pentru om și omul pentru lume, mai bine zis el și ea pentru Creatorul lor”16.
Transfigurarea reciprocă a omului și a lumii prin har în dinamica înaintării întregii creații către Dumnezeu nu presupune schimbarea rațiunilor lucrurilor. Rațiunea firii rămâne neschimbată, înnoirea creației fiind actualizată prin modul de a fi. Modul de a fi înnoit dar cu păstrarea rațiunii după fire exprimă posibilitatea dinamicii creației. Această dinamică nu trebuie înțeleasă ca o transformare naturalistă sau ca o modificare a lumii prin lucrarea exclusivă a omului. Practic, perspectiva creștină oferă o concepție echilibrată referitoare la relația dintre om și lume, depășindu-se deodată înțelegerea înnoirii lumii ca un rezultat exclusiv al unor legi naturale, sau la polul opus ca urmare a activității exclusive a omului.
În această dinamică a creației, omul rămâne un partener al dialogului cu Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae, comentând un text al Sfântului Maxim Mărturisitorul care afirma că rațiunea lucrului nu se schimbă, ci modul de a fi al lucrului respectiv, evidențiază perspectiva relația dinamică dintre Dumnezeu-om-lume: „Rațiunea lucrului nu e schimbată. Doar modul poate fi schimbat... În teoria Sfântului Maxim despre modurile schimbătoare ale lucrurilor se exprimă faptul că lumea e dată de Dumnezeu omului ca o realitate contingentă, elastică în moduri, dar fermă și destinată veșniciei în rațiunile ei, care poate fi actualizată în feluri diverse de om, mai bine zis de Dumnezeu și om, într-un dialog liber de acte. Dar în faptul că în rațiuni ea rămâne neschimbată se exprimă faptul că omul nu poate anula sau altera cu totul lumea ca dar al lui Dumnezeu în activitatea sa, adică nu poate trece în această activitate peste Dumnezeu ca partener în dialog, socotindu-se singurul făcător și creator. Concepția aceasta stă la mijloc între concepția extremă care consideră lumea ca radical transformabilă prin om, și cea care consideră că totul se desfășoară în lume într-o înlănțuire strictă în care omul nu poate interveni. Concepția creștină este o ingenioasă împăcare a statorniciei creației cu libertatea lucrării lui Dumnezeu și a omului în ea...Rațiunile făpturilor sunt neschimbabile, dar elastice. Elasticitatea lor permite lucrarea liberă a lui Dumnezeu sau a omului asupra lor, dar fixitatea rațiunilor nu permite alterarea lor ființială. Lumea poate fi îndumnezeită, dar trăiește îndumnezeirea ei ca lume. Și omul, la fel”17.
Lucrurile sunt plasticizări ale rațiunilor divine și în acest sens ele reprezintă cuvinte prin care Dumnezeu se adresează omului. Astfel, omul prin rațiunea sa scrutează raționalitatea lumii, sesizând rațiunile dumnezeiești ale lucrurilor. Oamenii împărtășesc și comunică experiența raționalității lumii și a lucrurilor ca realități plasticizate ale rațiunilor divine prin cuvinte. În această perspectivă, omul răspunde chemării lui Dumnezeu, lumea fiind un mediu al dialogului dintre Dumnezeu și om. Fiecare lucru este un cuvânt prin care Dumnezeu se adresează omului, așteptând răspunsul din partea lui.
Reciprocitatea dintre raționalitatea lumii și rațiunea umană întărește și actualizează permanent condiția omului de a fi partener de dialog cu Dumnezeu. „Raționalitatea lumii este pentru om și culminează în om; nu omul este pentru raționalitatea lumii. O persoană s-a gândit la persoana omului când a creat lumea... Dumnezeu a dat oamenilor prin lucruri atât posibilitatea să gândească și să vorbească, prin faptul că El a gândit rațiunile lor și le-a dat creându-le mai întâi o îmbrăcăminte plastică la nivelul lor, cât și trebuința să le gândească și să le exprime și prin aceasta să se realizeze între ei și El dialogul pe care l-a voit El cu ei, adică pentru ca ei să răspundă Lui prin gândirea și vorbirea lor. În aceasta își găsesc toate sensul lor... Cuvintele adresate de Dumnezeu nouă prin lucruri ne stimulează la înțelegerea lor. Iar înțelegerea provoacă un răspuns din partea noastră... Dumnezeu acceptă numele pe care omul le pune lucrurilor, în dialog cu El, pentru că aceste nume au fost date lucrurilor de Dumnezeu Însuși. Punând nume lucrurilor, ființa noastră a început să se actualizeze și să se dezvolte ca partener al dialogului cu Dumnezeu”18.
Rațiunile lucrurilor pot fi sesizate de rațiunea comună a omului. Astfel raționalitatea cosmosului este făcută pentru rațiunea umană, însă aceste rațiuni ale lucrurilor îi apropie pe oameni în efortul lor de cunoaștere și de adâncire a sensurilor rațiunilor lucrurilor. În această perspectivă raționalitatea lumii devine punte de legătură între oameni și mijloc de adâncire a chipului dumnezeiesc din om ca asumare și experiere a tainei persoanei deschisă spre comuniune. Rațiunea umană sesizează raționalitatea lumii, fiind în strânsă legătură cu ea, dar totodată o transcende, fiind angajată pe calea care conduce la Rațiunea supremă a lumii și a umanității.
Raționalitatea lumii este o cale de comuniune interpersonală între oameni, dar și un mijloc de sporire a conștiinței necesității pentru rațiunea umană de a transcende raționalitatea cosmosului în aspirația sa de a se împărtăși de Rațiunea veșnică și nepieritoare. „Fiecare se transcende prin rațiunea sa aplicată lumii spre Izvorul creator al rațiunii și spre semenii săi, ca spre cei cu care să o actualizeze pe ea în explicitarea lumii și în intuirea Absolutului creator. Dar toți trăiesc ca ființe ce se transcend în comun și se ajută în această transcendere de rațiunile aflate în comun în lucruri de către rațiunea lor, spre Cel ce le-a dat lucrurile ca rațiuni plasticizate, pe măsura rațiunii lor, ca drum amplu spre Cel ce este cunoscătorul prim al lor și Izvorul lor; spre Cel ce nu le-a primit de la nimeni, având în Sine, deci având o existență personală și cunoaște din veci resursele rațiunii umane și bogăția rațiunilor lumii, a căror origine este. Cu rațiunea sa, capabilă de nenumărate nuanțări, împletiri și sinteze, omul țese cuvintele ca pe niște fire variat colorate, în nesfârșite combinații de forme fine și frumuseți conforme cu combinațiile elementelor din cosmos, dar nu numai cu ele, ci și cu bogăția de aprecieri și de simțiri ale sufletului, arătând și în aceasta cât de mult e făcut cosmosul să fie similar spiritului uman și spiritul uman capabil să se actualizeze într-o tot mai mare bogăție prin experiența cosmosului”19.