I. Cuvântul înainte al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Calendarul creștin-ortodox 2026
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2026 drept Anul omagial al Pastorației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame), recunoscând astfel rolul fundamental pe care familia și femeia îl au în formarea și păstrarea identității creștine, precum și în transmiterea credinței creștine de la o generație la alta.
Biserica Ortodoxă Română dorește să promoveze cultivarea vieții creștine în familie, iubirea dintre soț și soție, dintre copii și părinți și iubirea de Biserică și de neam, spre slava Preasfintei Treimi și binele societății de azi.
Unirea dintre un bărbat și o femeie, căsătoria, este cea mai veche instituție de drept divin binecuvântată de Dumnezeu în Rai odată cu crearea primilor oameni și instituită ca Taină de Hristos Domnul la nunta din Cana Galileii.1
Familia creștină nu este doar o unitate socială, ci o biserică mică, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur2, în care se trăiește și se transmite credința ortodoxă în mod viu și firesc. Sfânta Scriptură descrie legătura lui Dumnezeu cu lumea ca pe o relație de intimitate, ca pe o cununie și o familie (cf. Efeseni 5, 21-33). Biserica este locul în care, prin lucrarea curățitoare a Sfântului Duh asupra sufletului omului smerit, se trăiește iubirea frățească în Dumnezeu-Fiul devenit Om și iubirea părintească a lui Dumnezeu-Tatăl, pe Care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învățat să-L chemăm astfel: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri”. Biserica este, deci, Familia iubirii de oameni a Preasfintei Treimi, iar familia creștină a fost numită pe drept cuvânt „Biserica de acasă”.
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne arată valoarea deosebită a femeii în viața Bisericii și în înțelegerea Evangheliei lui Hristos. Biserica a promovat demnitatea femeii, mai ales prin faptul că venerează pe Maica Domnului Iisus Hristos, ca ideal al feminității, purtătoare de Dumnezeu și de sfințenie, numind-o Preasfânta (Panaghia). Ea este deodată Fecioară și Mamă, icoană a Bisericii sfințite de harul Preasfintei Treimi, a umanității purtătoare de Hristos și a iubirii smerite și milostive sau jertfelnice.
Totodată, Sfânta Scriptură ne prezintă numeroase exemple de femei care au fost martore și purtătoare ale acestei iubiri smerite și milostive. Sfintele Mironosițe, alături de Maica Domnului, au dovedit o credință nestrămutată și un devotament exemplar față de Domnul Iisus Hristos.
De-a lungul istoriei creștine, femeile sfinte au dovedit că drumul spre sfințenie nu depinde de apartenența la o anumită categorie socială, ci de deschiderea inimii către Dumnezeu și de conlucrarea cu harul divin.
Familia creștină își găsește modele de viață sfântă în numeroase familii sfinte din istoria Bisericii Ortodoxe. De pildă, în secolul al IV-lea, familia Sfântului Vasile cel Mare ne oferă un exemplu remarcabil despre cum sfințenia odrăslește sfințenie: părinții Vasile și Emilia, bunica Macrina cea Bătrână și cinci dintre copii - Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru al Sevastiei, Sfântul Cuvios Navcratie (mare pustnic și făcător de minuni în pustia Sinaiului) și Sfânta Macrina cea Tânără – au devenit toți opt sfinți în calendarul Bisericii, arătând că educația creștină și trăirea virtuților evanghelice în familie pot purta roade de sfințenie pentru toate generațiile. De asemenea, mai târziu, în secolul al XIV-lea, familia Sfântului Grigorie Palama, în care părinții Constanțiu și Kalloni și cei cinci copii ai lor - Grigorie, Teodosie, Macarie, Epiharis și Teodota – au fost toți șapte canonizați de Biserică, ne arată că sfințenia poate înflori atât în familiile creștine, cât și în viețuirea monahală, prin iubire de Dumnezeu și iubire față de semeni. În aceste modele concrete de viață creștină, familia devine locul în care se învață și se practică virtuțile creștine: rugăciunea fierbinte, iubirea smerită și milostivă, răbdarea, iertarea și ajutorarea celor aflați în nevoi.
Unul dintre marii duhovnici contemporani, Sfântul Cuvios Sofronie Athonitul, dădea mărturie din experiență că „uriașul trup al omenirii este alcătuit din celule, una dintre ele fiind familia; în măsura în care celulele sunt sănătoase, sănătos este și întreg trupul”.3
II. Taina cununiei
4Nunta este cu adevarat o taină, iar taina este cea mai autentică expresie a sfințeniei. Sfințenia face ca Nunta să fie o imagine a tainei unirii omului cu Dumnezeu, în trupul lui Hristos, care este Biserica. Prin sfințenia Nunții, viața în comun a celor doi soți devine viața creștină îndumnezeită.
Puterea care a prefacut apa în vin în Cana Galileii și care a înălțat iubirea dintre cei doi miri, preface și căminul familial într-o mică biserică. Nașterea de prunci devine o slujba adusă lui Dumnezeu. Părinții participă la jertfa lui Hristos pentru sfințirea copiilor pe care i-au primit de la Dumnezeu. Astfel, prin Nuntă, familia devine mediul cel mai adecvat pentru atingerea sfințeniei; un spatiu al comuniunii și dragostei, în care familia creștină se deschide spre o noua viață.
Biserica, vazută ca izvor al dragostei și al împărtășirii din vinul Euharistic, articulează definitiv destinul familiei creștine. Astfel, în toate se vede Hristos, totul este transparent și vizibil. Dinamismul vieții familiale se descopera în Biserică, căci aceasta îi imprimă puterea și tensiunea caracteristică urcușului duhovnicesc.
Nunta din Cana Galileii, cinstită prin însăși prezența Mântuitorului Iisus Hristos, și realiatea ei terestră, marchează inaugurarea nunții mesianice. „Și a treia zi s-a facut nunta în Cana Galileii și era si mama lui Iisus acolo. Și a fost chemat și Iisus și ucenicii Săi la nuntă" (Ioan 2, 1-2). Prin venirea Sa la nuntă și prin sfințirea acesteia, săvârșind aici prima Sa minune, Fiul lui Dumnezeu, Care reînnoia în El toată firea omenească și o chema la o treaptă superioară a existenței sale, transforma căsătoria într-o adevarată mică împărăție.
Din acest moment, căsătoria nu mai este un simbol, ci ea devine viață nouă, fiind mângâiată iarăși de razele iubirii dumnezeiesti. Mântuitorul face referire la legatura veșnică și indisolubilă dintre cei doi miri, pe care nimic nu o poate distruge. Pentru ucenicii Săi, indisolubilitatea și stabilitatea căsătoriei par a fi lucruri imposibile; ei nu sesizează opera harului Mântuitorului, care vine să restaureze imaginea căsătoriei adevarate. Hristos ține să explice sensul pe care îl acordă unirii conjugale, arătând că aceasta este statornică și vesnică numai prin harul Dumnezeu, în Biserică.
Pentru toți soții care se iubesc, dragostea însăși are o valoare harică, netrecătoare și vesnică. Atunci când taina căsătoriei este precedată de alegerea liberă și curată a celor doi soți cu suflete curate, ea dobândește, prin sfințire tainică, în cadrul Tainei Cununiei, în afară de păcatul adulterului, o tărie indestructibilă. Astfel, soții se regăsesc neîncetat în iubirea lor sincera si jertfitoare; dorința de a fi într-un trup se preface în minunea de a fi într-un duh, deoarece numai iubirea îi poate face pe soți asemănători cu Dumnezeu.
Restaurarea căsătoriei este totuna cu restaurarea firii umane în Hristos, precum și a întregii făpturi, și ea nu a putut sa aibă loc decât odată cu inaugurarea Bisericii creștine. În Hristos, fiecare familie este o mică biserică, este o mireasă a lui Dumnezeu; pentru aceasta însă, adevarata spiritualitate a căsătoriei rezida nu numai în alipirea simbolica de nuntă dintre Hristos și Biserica, ci intreaga perspectivă inspirată ce insoțește această mare imagine, care traversează istoria patriarhilor.
Marea Taină a Sfântului Apostol Pavel nu este decât explozia în plină lumină a pregătirilor dumnezeiești, descoperite profeților și cuprinse în revelația anterioară. Unitatea și fideliatea în căsătorie sunt norme ale sfințeniei creștine. Fidelitatea conjugală apare ca o normă morală care depășește granițele morții. În acest fel, Sfântul Apostol Pavel arată unicitatea căsătoriei creștine, precum și eternitatea legăturii conjugale.
De-a lungul vremii, amintirea raiului a slabit mult în conștiința creștină. Omul a fost creat însa pentru rai, iar indepărtarea acestuia de rai nu face decât să amâne momentul reîntoarcerii omului spre acesta. Omul are în conștiință și sufletul sau dorul după perfecțiune si frumusețe divină, dor ce nu poate fi curmat; acest dor se poate descoperi ușor prin sfințenia vieții, desfasurate in Taina Cununiei.
III. Nunta din Cana Galileii
5Biserica primară prăznuia cum se cuvine minunea nunții din Cana Galileii, odată cu sărbătoarea Epifaniei, Arătarea Domnului, din care s-au desprins ulterior sărbătorile Nașterii și Botezului.6
Legătura teologică dintre cele trei evenimente ale iconomiei după trup a Mântuitorului, Nașterea, Botezul și Nunta din Cana, care explică împreuna lor prăznuire, e tocmai aceea a întreitei Sale arătări sub chip ipostatic („Cerul și pământul s-a unit astăzi, născându-se Hristos… Astăzi este văzut cu trup pentru om Cel din fire nevăzut…”, stihire la Litie, 25 dec.), cosmic („Lumina cea adevărată s-a arătat și tuturor luminare se dăruiește. Se botează Hristos cu noi… Pune sfințenie în ape și aceasta se face curățire sufletelor. Pământesc lucru este cel ce se arată, și mai presus de ceruri Cel ce se cunoaște…”, stihire la Laude, 6 ian.) și euharistic („Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii și Și-a arătat slava Sa…”, Ioan 2,11). Apa era atunci prefăcută în vin pentru ca, la sosirea ceasului, vinul să se prefacă în sângele mărturiei Noului Legământ (cf. 1Ioan 5,8).7
Explicând neofiților cu ocazia botezului tainele inițierii creștine, Sfîntul Chiril al Ierusalimului remarca această iconomie treptată, de la anticipare la împlinire, astfel: „Prin propria încuviințare a prefăcut oarecând în Cana Galileii apa în vin, și oare nu-i vrednic de crezare când preface vinul în sânge? La o nuntă trupească fiind chemat a săvârșit această minune străină, oare nu va fi mărturisit cu atât mai mult când dăruiește fiilor Mirelui îndulcirea trupului și sângelui Său?” (Cateheze mistagogice, IV, 2)
Relevarea conținutului fundamental al minunii din Cana, cel mistagogic - care ne inițiază în taina lui Hristos - ce ne-o prilejuiește ziua prăznuirii sale, ne arată că nu e vorba de o minune de circumstanță. Faptul că Hristos s-a arătat pe Sine atât la Botez, cât și la Nuntă și acestea se prăznuiesc împreună, ne arată botezul creștin ca o însoțire nupțială cu Hristos-Mirele, iar nunta ca îmbrăcare în haina baptismală a sfințeniei fecioriei Sale, așa încât cununia și fecioria, asumate de Hristos, își comunică una alteia calitățile, fără confuzie și fără separare.8
Sf. Efrem Sirul lăuda cu astfel de cuvinte Arătarea Domnului și pecetluirea casnicilor Săi, cu ocazia praznicului: „Din apă a făcut vin și a dat de băut oamenilor la nunta Sa. Pentru voi care ați postit/v-ați înfrânat, untdelemnul este mai bun decât băutura. Prin vinul Lui mirii s-au însoțit, prin untdelemnul Său soții s-au făcut feciorelnici: cu vinul Lui se face căsătoria, iar cu untdelemnul Său sfințirea/fecioria.”9
Ne spune Sfîntul Ioan Gură de Aur, fecioria însăși cinstește nunta oferindu-i totodată conținutul și prestigiul ei: „Dar Hristos? Deși din fecioară, s-a înfățișat la nuntă și a adus un dar: „Nu au vin”, zice, și apa vin a făcut-o, cinstind nunta cu fecioria, minunând lucrul cu darul, ca să nu disprețuiești nunta, ci să urăști desfrânarea…” (Omilii la Ozia, IV, 3)
Sfântul Ioan apelează frecvent, pe lângă învățătura paulină, la sensul exemplar al Nunții din Cana: „Pavel dă legi pentru căsătorie și nu se rușinează, nici nu roșește. Și pe bună dreptate. Dacă Stăpânul lui a cinstit nunta și nu s-a rușinat, ci a împodobit-o cu venirea Sa și cu darul Său - că a adus nunții din Cana Galileii un dar mai mare decât toți prefăcând apa în vin – pentru ce s-ar fi rușinat robul să dea legi pentru căsătorie? Căsătoria nu e un lucru rău; rău e adulterul, rea e desfrânarea. Căsătoria, însă, e leac ce stârpește desfrânarea. Să nu necinstim, dar, căsătoria cu alaiuri drăcești, ci cei ce se căsătoresc acum să facă ce au făcut atunci cei din Cana Galileii. Să aibă pe Hristos în mijlocul lor.
- Dar cum pot face aceasta? - Prin preoți! „Cel ce vă primește pe voi, zice, pe Mine Mă primește”. Așadar dacă alungi pe diavol, dacă îndepărtezi cântecele desfrânate, cuvintele nerușinate, dansurile deșănțate, alaiul drăcesc, tărăboiul, râsul nebunesc și restul schimonoselii și aduci pe sfinții slujitori ai lui Hristos, atunci negreșit va fi acolo și Hristos cu Maica Lui și cu frații Lui. „Că oricine face voia Tatălui Meu, zice, acela este fratele Meu și sora Mea și mama Mea”. Știu că unora le par greoi și împovărător, când dau sfatul acesta, când caut să curm un obicei vechi. Dar nu-mi pasă de asta; că n-am trebuință de mulțumirile voastre, ci de folosul vostru; nu de aplauzele și laudele voastre, ci de câștigul vostru, de filosofia voastră. Să nu-mi spună nimeni: „Așa e obiceiul la nuntă”! Când se săvârșește păcatul, să nu-mi pomenești de obicei, ci dacă cele ce se fac sunt rele, chiar dacă e un obicei vechi, stârpește-le! Dar dacă cele ce se fac nu-s rele, chiar dacă nu-s obicei, fă-le, sădește-le!” (Omilia la cuvântul apostolic „Dar din pricina desfrânării fiecare să-și aibă femeia sa”, 1)10
Prezența Mântuitorului nu înseamnă oarecare sobrietate sau cumințenie (pe care destui le confundă cu posomorârea și plictisul), ci inițiază, liturgic și sacramental, în arta dobândirii desăvârșirii creștine, adică a „filosofiei” cum o numește Sfântul Ioan. Tocmai aceasta o pretinde integritatea iubirii și a căsătoriei, ceea ce presupune o adevărată prefacere a dorinței factor major al orientării vieții - soții devenind din căutători ai bucuriei unei însoțiri trupești și sociale, părtași ai Nunții Împărăției celei neînserate: „Nu auziți pe proorocul care zice: «Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați întru El cu cutremur» (Ps. 2,11)? Voi însă vă revărsați. Oare nu se poate și să te bucuri și să fi potolit? Voiești să asculți melodii frumoase? Cel mai bine ar fi să nu asculți; totuși îngădui dacă voiești: nu asculta cele satanicești, ci cele duhovnicești. Voiești să vezi coruri de dansatori? Privește corul îngerilor. Dar, zice, cum poate fi văzut? Dacă le înlături pe acestea, și Hristos va veni la astfel de nuntă, și fiind Hristos prezent, este și corul îngerilor. De voiești, și acum săvârșește minuni ca și atunci; va face și acum apa vin. Și ceea ce e cu mult mai minunat, va preface această poftă rece ce se revarsă și se risipește, și o va schimba în cea duhovnicească. Aceasta înseamnă a face apa vin!” (Omilii la Coloseni, XII,6).
După Sf. Chiril al Alexandriei, prezența și minunea Mântuitorului la nuntă e cuprinsă în însuși rostul Întrupării, acela de-a schimba prin moartea și învierea Sa condiția tragică a existenței noastre supuse legăturii fatale dintre naștere și stricăciune11: „Dar nu pentru că ar fi fost necesară pentru propria Sa natură nașterea cea în timp și în vremurile din urmă ale veacului, ci pentru ca să binecuvinteze și însuși începutul existenței noastre și pentru ca născându-L femeia unit cu trup să înceteze blestemul cel împotriva a tot neamul, care trimite la moarte trupurile noastre cele din pământ și pentru ca să fie nimicit prin El și acel „Întru dureri vei naște fii” și să se adeverească ce s-a zis prin gura profetului „A înghițit moartea biruind” și iarăși „A șters Dumnezeu lacrima de la toată fața”. Din pricina aceasta, zicem că El a binecuvântat nunta și fiind chemat a venit în Cana Galileii împreună cu sfinții apostoli.” (Epistola sinodului alexandrin din anul 413 către Nestorie)12
Este un adevăr atât de important încât Sf. Chiril revine adesea pentru a-l explica. Locul unde face una dintre cele mai frumoase și pătrunzătoare tâlcuiri a Nunții, este tocmai cel din marele său comentariu la Evanghelia după Ioan: „Și în ziua a treia s-a făcut nuntă în Cana Galileii, și era și Mama lui Iisus acolo. Și a fost chemat și Iisus și ucenicii Lui la nuntă. Și isprăvindu-se vinul, zise Mama lui Iisus către El: Nu au vin. Și-i zise ei Iisus.” (Ioan 2, 1-3)
În chip folositor vine la începutul semnelor, deși părea ca e chemat întâmplător la el. Căci sărbătorindu-se nunta, desigur în chip cu totul cuviincios, era de față și Mama Mântuitorului. Și fiind chemat și El, sosește împreună cu ucenicii Săi, nu atât ca să se așeze la masă, cât să săvârșească minunea, dar și ca să sfințească începutul nașterii omului, atât cât ține de trup vreau să zic. [11] Căci trebuia ca Cel ce recapitula în El însăși firea omului și o ridica întreagă la o treaptă mai bună, să nu le dăruiască binecuvântarea numai celor deja chemați la existență, ci să le dăruiască de mai înainte harul și celor ce se vor naște mai pe urmă, și să le facă sfântă trecerea la existență.
Iar a treia zi (ziua învierii, n. trad.) socotește că are acest înțeles. S-a spus undeva de către Dumnezeu femeii: „În dureri vei naște prunci” (Gen. 3, 10). Oare cum trebuia să scăpam noi și de acest blestem? Sau cum altfel să scăpăm de nunta osândită? A dezlegat și aceasta Mântuitorul ca un iubitor de oameni. A cinstit nunta cu prezența Sa, Cel ce e veselia și bucuria tuturor, ca să elibereze nașterea de prunci de vechea tristețe. Precum zice Pavel, „De este cineva in Hristos, e făptură nouă”, și „Cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi” (2 Cor. 5, 17).
[…] Multe lucruri preafrumoase a săvârșit deodată prin acest prim semn. Căci s-au sfințit nunțile cele cinstite și s-a desființat blestemul femeilor. Fiindcă nu vor mai naște prunci în dureri și Hristos a binecuvântat însuși începutul nașterii noastre. Iar slava Mântuitorului nostru a strălucit ca o raza a soarelui […]”13
Ce vrea să spună de fapt Sfântul Chiril? Dispar durerile nașterii? E vorba de vindecarea stricăciunii firii căzute a cărei imagine elocventă este nunta însăși prin întreita ei osândă: întinăciunea poftei trupești, durerile copleșitoare ale nașterii și condamnarea la moarte a progeniturii. Durerile nașterii apar ele însele ca imagine a stricăciunii nunții, imagine a stricăciunii noastre, întrucât Sfântul Chiril le are în vedere nu doar ca dureri fizice care însoțesc nașterea, ci mai degrabă ca dureri ale inutilității absolute ale acestor dureri, atâta vreme cât la originea lor stă o patimă morală, iar la capătul lor așteaptă patima ontologică, adică moartea. Dar întrucât Domnul nostru ne eliberează de moarte și ne dă harul sfințeniei, nașterea și nunta sunt ele însele eliberate de străvechea osândă, așa cum afirmă Sf. Chiril: „Căci Domnul tuturor era Dumnezeu în forma noastră, ca să dezlege blestemul cel asupra primei femei; fiindcă s-a zis ei „Întru dureri vei naște fii”. Căci (femeile) au purtat boldul întristării, ca unele care nășteau spre moarte. Însă după ce o femeie l-a născut după trup pe Emanuel, care este Viață, s-a dezlegat puterea blestemului și s-a stins odată cu moartea și nașterea întru dureri a mamelor de pe pământ.” (Comentariu la Luca, în catene, PG 72, 489)
Iar în altă parte: „Așadar unirea (trupească) este osândită dacă nu-l are ca lege pe Cel ce încununează și ca început cu adevărat al lucrului dorința nașterii de prunci. Prin urmare, cel puțin referitor la apetiturile singure și la mișcarea carnală, zămislirea noastră e întru fărădelegi și mamele concep întru păcate. Dacă nașterea are iubirea de carne a trupurilor ca rădăcină, bolnavă e și ea și cele născute din ea. […] Mulțumesc însă lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul nostru, prin Care și legea păcatului a fost îmblânzită, și momeala mișcărilor trupești […] prin încuviințări, și nu o mai cuprinde cu voia.” (Comentariu la Psalmi, în catene, PG 69, 1090-1091)
Așadar, putem înțelege acum mai cu adevărat de ce și cum e nunta mare taină, și anume taină a făpturii celei noi „în Hristos și în Biserică”, cu un nou început, sfânt, și un nou sfârșit, viața veșnică. Binecuvântarea nunții din Cana rămâne semnul îngăduinței divine față de prea-omeneasca noastră bucurie pentru plăcerile nevinovate ale acestei vieți și așa trecătoare. Hristos dă nunții să bea din vinul cel nou al Împărăției ca să ne câștige dorința și s-o atragă spre dragostea Sa, ca prin unirea aceasta să zămislească o altă viață, de sus, neîntinată, eliberată de păcat și de moarte (cf. 1Ioan 3,9).
Căsătoria este în primul rând, ca instituție a dăinuirii istorice, un laborator al acestei prefaceri, loc unde se frământă, se plămădește, se împărtășește și se consumă pâinea cea de toate zilele a inițierii în taina credinței. Fermentul ei este, evident, fecioria, și mai precis fecioria minții, a cunoașterii. Iar mintea, contemplația, sau fecioria, împreună cu virtutea, activitatea sau căsătoria fac omul deplin, omul cel nou, care se înnoiește după chipul Celui ce l-a zidit. Este ceea ce ne învață, cu minunata lui înțelepciune duhovnicească, Sf. Maxim Mărturisitorul: „Iar mirele e, în chip vădit, mintea omenească, care își ia drept mireasă, spre împreună viețuire, virtutea. Cuvântul, fiind chemat, vine bucuros, cinstind însoțirea lor, și întărește învoiala nunții lor duhovnicești și încălzește duhovnicește, prin vinul Său, dorința lor după multă rodire de prunci. […] Fie ca o asemenea nuntă să încheiem și noi totdeauna și fie ca Iisus și Maica Sa să vină la ea ca să readune conștiința noastră care curge afară din pricina păcatului și să o prefacă în îndumnezeire.” (Răspunsuri către Talasie, 40)14
Bibliografie
- Cuvântul înainte al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Calendarul creștin-ortodox 2026.
- https://patriarhia.ro/anul-omagial-al-pastoratiei-familiei-crestine-si-anul-comemorativ-al-sfintelor-femei-din-calendar-mironosite-mucenite-monahii-sotii-si-mame/
- https://www.arhiepiscopiaaradului.ro/2024/10/anul-2026-va-fi-dedicat-pastoratiei-familiei-crestine-si-sfintelor-femei-din-calendar/
- https://www.crestinortodox.ro/religie/cana-galileei-resfintirea-nuntii-125819.html
- https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/2685/bioethica-militans-ii-nunta-din-cana
- Filocalia III, trad. Pr. Dumitru Staniloae, Ed. Arhidiecezană, Sibiu.
- Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a 4-a: Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. și note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 41, EIBMBOR, București, 2000.
- Anatematismele Sf. Ciril al Alexandriei, București, Tip. Cărților Bisericești, 1937.
- Arhimandritul Sofronie, Taina vieții creștine, traducere de Ierom. Rafail Noica, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Ὑπόμνημα εἰς τὴν πρὸς Ἐφεσίους ἐπιστολήν (Comentariu la Epistola căe Efeseni), XX, 6.