Rolul faptelor bune în contextul credinței: O analiză exegetică a capitolului 2 din Epistola lui Iacov

Abstract: This study examines the necessity of good deeds in the role of human salvation from a patristic perspective, utilizing the research methods of the Church Fathers. We analyze the writings and teachings of central figures such as Saint Ambrose of Milan, Saint Clement of Rome, Saint Maximus the Confessor, Saint Symeon the New Theologian, and Saint John Chrysostom to understand how their conception of salvation integrates good deeds as an essential element. Additionally, we investigate the synergy between divine grace and human effort, emphasizing the idea that salvation cannot be achieved through faith alone but also requires the active participation of the individual through good deeds. Through the analysis of patristic texts, this study highlights that the Church Fathers consider good deeds not only as manifestations of faith but also as means by which humans cooperate with divine grace in the process of salvation. We also address the theological influence of these conceptions on the development of Christian doctrine and ascetic practices. The research conclusions emphasize that, in the patristic vision, good deeds are indispensable for human salvation, being the concrete expression of living faith and love for God and fellow humans. In this context, good deeds are not just isolated moral acts but vital components of spiritual life and growth in divine grace. These patristic perspectives provide a profound and integrated understanding of salvation, emphasizing the personal and communal responsibility of the Christian. The methodology used is based on comparative analysis and the hermeneutics of patristic texts, allowing for a faithful and nuanced interpretation of the teachings of the Church Fathers regarding the role of good deeds in human salvation.

Key words: Good deeds, Faith, Redemption, James, Religion, Luther

Planul meu de studiu a Capitolului 2 din Epistola către Iacov se bazează pe următoarea structură:

1. Poziția epistolei în canonul biblic. Genul literar. Limba și stilul.
2. Credința elimină discriminarea v.2,1-13.
3. Credință se manifestă prin fapte v.2,14-26.
4. Învățături din Predica de pe Munte în Epistola Sfântului Iacov.
5. O comparație între soteriologia Sfântului Pavel și a Sfântului Iacov.
6. Mântuirea prin credință si fapte bune vs. Mântuirea doar prin credință.
7. Ecouri ale Epistolei în literatura universală.
8. Bibliografie.

1. Poziția epistolei în canonul biblic. Genul literar. Limba și stilul

Epistola care poartă numele Sfântului Apostol Iacov se regăsește printre cărțile canonice ale Sfintei Scripturi, enumerate și stabilite la Sinodul African în canonul XXIV care a avut loc în Catargina în anul 419 d.Hr. Unele consemnări mai timpurii au trecut-o cu vederea sau chiar a existat o anumită îndoială, dacă să fie inclusă sau nu, chiar dacă ea fusese acceptată chiar înaintea acestor Sinoade.¹Ea face parte din a doua grupă de epistole din canonul Noului Testament, cunoscute încă din secolul II d.Hr.ca „ epistole sobornicești” sau „catolice” alături de I și II Petru, I,II,III Ioan și Iuda.²

Sfântul Atanasie cel Mare³ în Epistola sa numărul 39, din 367 d. Hr, a inclus această Epistolă în lista de cărți canonice. Chiar și înainte de vremea acestui Sfânt au existat aluzii, dacă nu încă și citate directe, la temele Sfântului Iacov: I Clement, 30 (4,6);Epistola lui Policarp 12,3 (1,4), II Clement, 16,4 (5,20);și Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor, V,1 (1,18)⁴ etc. Ori de câte ori s-a vorbit despre canonul Sfintei Scripturi, Epistola Sfântului Iacov nu a lipsit din cadrul acesteia. Martin Luther⁵ a fost cel care a pus la îndoială acest canon al Sfintei Scripturi în cadrul Reformei din Apus.⁶

Acest Iacov, care se numește pe sine autorul Epistolei, a fost aproape în mod universal înțeles a fi nu Apostolul Iacov⁷, ci ,,fratele” (rudenia) Domnului Însuși, Iacov numit ,, cel Drept”, care a fost întâiul Episcop al Ierusalimului⁸. Sfinții Părinți, îl numesc adesea ,, Apostolul”. Încadrarea aceste epistole într-un anumit gen literar nu este una ușoară. Este numită epistolă din cauza scurtei introduceri epistolare.⁹ După partea introductivă, cititorul are impresia că citește o omilie, în care autorul epistolei propune dezbaterea unor teme care aparent nu au o legătură evidentă între ele. De asemenea încheierea bruscă, unde lipsește formula de salutare sau binecuvântare pune sub semnul întrebării caracterul epistolar al lucrării. Intenția autorului de a redacta o epistolă enciclică se vede încă din identificarea destinatarilor din introducere.¹⁰

Temele abordate au caracter moral-politic; autorul vrea să răspundă la anumite situații și probleme cu care se confruntă destinatarii săi. În ansamblu, scrierea Sfântului Iacov se aproprie foarte mult de literatura sapiențială a Vechiului Testament.¹¹ De asemenea, literatura, retorica și filosofia greacă a timpului nu sunt străine autorului. Limba scrierii este fluentă și bogată. Autorul știe când și cum să folosească tehnicile literare consacrate. Pentru aș argumenta , autorul face apel la diatribă¹² (2,14-26),folosește hexametrul grecesc (1,17) și imperativul atic (1,19) de asemenea. Sfântul Iacov se bucură de autoritate față de destinatari săi. În doar 108 versete se întâlnesc nu mai puțin de 54 de imperative, adică câte unul la fiecare două versete.¹³

În întreaga sa epistolă nu se găsește nici o urmă de apologie. El nu are nevoie să se apere așa cum face deseori Sfântul Pavel. Învățăturile sale trebuie primite fără condiții. El se exprimă cu vehemența Sf. Ilie și cu blândețea lui Moise. Unii exegeți au văzut în el un „ Amos al Noului Testament”.¹⁴

2. Credința elimină discriminarea v.1-13.

Acest capitol în care se tratează condamnarea păcatului discriminării respectiv al părtinirii, revine și extinde tema din capitolul 1, versetul 9¹⁵, despre ,,fratele cel smerit”, despre relațiile ce ar trebui să existe între cei bogați și cei săraci în societatea creștină. Această disprețuire a săracilor menționată în versetul 6, coroborată cu cea din versetul 1 în care se spune că a căuta la fața omului, reprezintă ,,negarea a frăției creștine”¹⁶, o temă foarte importantă și esențială care o regăsim în capitolul 1 , versetele 9,10 și 25 și următoarele.

James B. Adamson¹⁷ în lucrarea sa intitulată „ The Epistle of James” susține idea potrivit căreia a favoriza pe cineva este sinonimă cu „ a accepta persoana în locul cauzei” și eventual de a ” arăta părtinire”¹⁸. Creștinul în general nu ar trebui să judece pe cineva după omul din afară, ci după cel din interior, după calitățile sale sufletești. În Hristos nu există deosebire între persoane în legătură cu aspectele exterioare, adică starea socială, funcția, meseria, sau chiar genul. Sfântul Apostol Pavel în scrisorile sale către Galateni cap.3,28, respectiv Coloseni 3,11, le amintește destinatarilor săi și peste timpuri chiar nouă, că în Iisus Hristos, „ nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască...”„ pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus...”

Beda Venerabilul¹⁹ în Tâlcuirea²⁰ sa la Iacov, legat de primul verset din capitolul 2 ne spune:

„El arată că cei cărora le scrie erau cu adevărat pătrunși de credința în Evanghelie, dar lipsiți de fapte. Și pentru că el propovăduise că poruncile Domnului trebuie împlinite făcând danii celor săraci, dar a văzut că, dimpotrivă, acestea fuseseră făcute celor bogați, de dragul foloaselor pământești, în loc de a fi făcute celor săraci, de dragul răsplăților cele veșnice, i-a mustrat așa cum meritau...”²¹

Într-un alt loc, în care Mântuitorul Iisus Hristos este numit „Domnul slavei”, Sfântul Apostol Pavel ne spune referindu-se la înțelepciunea lui Dumnezeu; „ pe care niciunul din stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” ( 1 Cor. 2,8).

Sfântul Ambrozie al Milanului²² în ceea ce privește expresia „Domnul slavei” ne scrie:

„Atunci când citim că Domnul slavei a fost răstignit, să nu ne închipuim că a fost răstignit în slava Sa. Aceasta, deoarece Cel ce este Dumnezeu este și Om – Dumnezeu, potrivit firii Sale dumnezeiești, și luând asupra Sa trup, Omul Hristos Iisus; în sensul acesta se spune că Domnul slavei a fost răstignit. Căci, având amândouă firile, adică pe cea omenească și pe cea dumnezeiască, El a îndurat Pătimirea în omenitatea Sa, pentru ca, fără deosebire, Cel ce a pătimit să fie numit și Domnul slavei, și Fiul Omului, așa cum este scris:„ Cel ce S-a coborât din cer”(Ioan 3,13).²³

Apostolul Iacov folosește în formula sa de adresare cuvântul grecesc αδελφοι pentru a desemna noțiunea de frate care poate avea doua semnificații. Odată de frăție fizică unde există referiri la frații fizici ai lui Iuda în Mt. 1,2, la frații dintre ucenici în Mc. 1,16, 19, la fratele Mariei și Martei în Ioan 11,2 și următoarele, la sora lui Pavel în Fapte 23,16, la frații lui Iisus în Mc. 3,31 și următoarele, și la diverși alți frați, de exemplu, în Mc. 12,19-20; Lc. 15,27; Lc. 16,28; Lc. 12,13 și Mc. 10,29-30 și pe de altă parte la tovarășii de credință de aproximativ 30 de ori în Faptele Apostolilor și de 130 de ori în Pavel. Această utilizare are o bază veterotestamentară și iudaică (cf. Fapte 3,22; Mt. 5,22-23; Fapte 2,29; 3,17 etc.). Iisus folosește acest termen în Mt. 23,8; 25:40. Creștinii sunt frații lui (Rom. 8,29) și trebuie să se iubească unii pe alții ca atare (1 Ioan 2-3). adelphótēs denumește frăția (1 Petru 2,17) și înseamnă dispoziție frățească în Hermas (Mandatele 8.10).²⁴

De asemenea apostolul Iacov în versetul 1, se referă la ,,fapte de favoritism”²⁵, în limba greacă este folosit termenul prosopolempsia, sugerează că într-o comunitate, discriminarea se poate manifesta într-o varietate de moduri. Exemplu folosit de Sfântul Iacov este acela a celor doi oameni care întră în biserică, unul bogat îmbrăcat în „ haine fine”, respectiv unul sărac îmbrăcat în „ haine murdare”. Diferă însă modul în care au fost primiți cei doi, de oameni din biserică, ca urmare această diferențiere este catalogată de către Sfântul Iacov ca fiind o judecare a lor însoțită de „socoteli viclene”.²⁶

Folosirea substantivului grecesc synagogen (tradus prin „adunare”)²⁷, este interesantă prin faptul că el nu mai apare nicăieri în Noul Testament ca denumire a adunării creștinilor pentru închinare. Această expresie se regăsește totuși în scrierile creștine timpurii, deși nu frecvent²⁸. Apariția acestui termen în prezenta Epistolă nu este deloc surprinzătoare, având în vedere apropierea strânsă a Sfântului Iacov de mediul ebraic. Ruptura dintre Biserică și sinagogă nu era, probabil, definitivă la vremea scrierii acestei Epistole dar, categoric, ekklësia a înlocuit treptat pe synagoge printre creștini. Ar trebui, de asemenea, remarcat că termenul ekklësia nu era nefamiliar primilor creștini, proveniți dintre iudei, de vreme ce cuvântul apare frecvent în Septuaginta pentru a desemna adunările și soboarele poporului lui Dumnezeu²⁹(Deut.4,10; Neem.8,17;Ps.25,12;Pilde 5,14; Ioil 2,16 ( toate în LXX); în ultimele două locuri biblice citate găsim ambii termeni).

Preotul profesor Grigorie Marcu³⁰ în lucrarea sa „ Actualitatea Epistolei Sfântului Iacov” susține că o problemă majoră a societății din vremea apostolul Iacov o reprezenta tocmai această desconsiderare a unora și favorizarea altora.³¹Sfântul Apostol Iacov, pledează în favoarea săracilor, deoarece aceștia în fața lui Dumnezeu sunt egali cu bogații, pe care îi critică aspru pentru nedreptățile făcute de aceștia celor săraci și lipsiți de apărare, cât și pentru defăimarea „ numelui celui bun” purtat de creștini care de fapt este Numele lui Iisus Hristos.

În versetul 5, Apostolul aduce aminte destinatarilor acestei epistole și peste ani a cititorilor acesteia că Dumnezeu ” i-a ales pe cei care sunt săraci în ochii lumii dar bogați în credință”, pentru că aceștia s-au dovedit mai receptivi mesajului evangheliei față de cei bogați. Și continuă cu versetul 6 să arate vina gravă a celor care greșesc față de cei săraci, privându-i de cinstea ce li se cuvenea și protejând sau menajând pe cei bogați. Iacov susține că săracii sunt prietenii lui Dumnezeu și frații noștri³². A nesocoti un sărac este văzut ca un păcat care îți poate pune în pericol chiar mântuirea ta personală.

Legea trebuie privită ca un tot unitar, ca un sistem întreg astfel că încălcarea unei singure porunci înseamnă de fapt prejudicierea întregului din care ea face parte. Sfântul Iacov ne avertizează ca judecata va fi nemiloasă sau necruțătoare pentru cei care nu au făcut milă. Arătarea milei duce și la dobândirea de către om a iertării de păcate (v.13). Ca și concluzie mila poate însemna a face dreptate unui sărac.³³

Cei săraci pomeniți de Sfântul Iacov reprezintă probabil fundamentul comunității sale. Observăm în versetul 5 în structura sa, se admite o aluzie specială la o zicere a lui Iisus. Este vorba de un verset cuprins într-un argument unitar ( Iacov 2,1-13). Acest tip de argumentație prezintă un model definit care evocă strategiile retorice greco-romane.³⁴

Acest conflict prezentat în epistola lui, dintre omul sărac și cei bogat este o temă care nu numai la Iacov o întâlnim, ci ea este o temă morală care este prezentă în majoritatea literaturii creștine timpurii. Două trăsături trebuiesc să caracterizeze comunitatea lui Iacov și anume: preocuparea lor pentru cei săraci si egalitatea tuturor din comunitate între care nu există nici o formă de discriminare.³⁵

În încheiere, putem spune că o persoană mare nu poate exista fără cea mică, la fel cum cea mică nu poate exista fără cea mare. Totuși, suntem toți legați între noi, unii de alții, întru edificarea comună.

Sfântul Clement Romanul³⁶ ne spune următoarele:

Să luăm exemplul corpului: capul nu poate exista fără picioare, nici picioarele fără cap, ci dimpotrivă, nu poate exista capul fără picioarele, ci mai degrabă membrele care par slabe sunt esențiale (1 Cor. 12,21-22) și sunt benefice pentru întregul trup. Cu adevărat, toate membrele lucrează în armonie și sunt atașate împreună cu căldură în deplină ascultare pentru binele întregului trup. Urmând acest lucru, ne rezervăm scheletul nostru creștin integral. Prin urmare, fiecare se supune celuilalt în funcție de propriul dar, astfel încât cel puternic trebuie să aibă grijă de cel slab, iar cel slab trebuie să-l respecte pe cel puternic. Cel bogat îl întreține pe cel sărac, iar cel sărac îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că îl întreține. Cel înțelept nu arată înțelepciunea sa prin cuvinte, ci prin fapte bune. Cel umil nu se laudă din cauza umilinței sale, ci îi lasă pe alții să dea mărturie despre el. Cei castă nu se laudă știind că stăpânirea de sine este un dar de la Dumnezeu. Trebuie să-i iubim pe frații noștri din toată inima, pe cei care au fost creați din același material ca și noi.³⁷

3. Credință se manifestă prin fapte v.14-26

Versetul 14 începe cu o întrebare cauzată de planul limpede și definit generat de prezentarea pe care Sfântul Iacov o face „ credinței” și „ a faptelor”. Cuvântul grecesc folosit πιστις care desemnează credință, a crede în ceva, a fi ascultător. Acest termen a suferit de alungul vremii diferite modificări de sens. De exemplu în perioada elenistică era legat de o propagandă religioasă cere credință în zeitățile care sunt proclamate. Scrierile hermetice reflectă această terminologie, la fel ca și Odele lui Solomon, papirusurile, textele magice și Celsus. Astăzi în creștinism acest termen este folosit mai ales când primește terminația „eis” ca fiind o acceptare a lucrării lui Hristos așa cum este proclamată în Evanghelie. Aceasta include credința, ascultarea, încrederea, speranța și fidelitatea, dar este în primul rând credința în Hristos. Pentru neamuri, aceasta înseamnă convertirea la singurul Dumnezeu care a adus mântuirea în și prin Fiul Său.³⁸

Pentru a desemna cuvântul fapte, apostolul folosește un termen grecesc εργον care în limba greacă . Acest cuvânt comun la Homer denotă acțiune sau zel activ. El apare în legătură cu toate tipurile de muncă, cu lucrul cu diverse materiale, cu construcția, cu activitatea tehnică și culturală. El denotă, de asemenea, munca ca sarcină socială sau etică. Hesiod descrie munca ca fiind un plan divin pentru viața umană, iar filosofia cinică privește munca în slujba umanității ca pe un ideal. Platon leagă munca de civilizație, nu de natură. Pentru Aristotel, o creatură este bună atunci când își îndeplinește érgonul, astfel încât el extinde conceptul la întreaga natură. Pasivul este comun pentru munca prestată, adică rezultatul muncii, sau chiar răsplata acesteia ca salariu sau profit. Într-un sens slab, termenul poate desemna, de asemenea, o „materie” sau un „lucru”. Venind în timp găsim acest cuvânt de faptă si la Sf. Apostol Pavel despre nedreptatea tuturor faptelor omenești nu se bazează doar pe denigrarea elenistică a muncii, pentru că se aplică chiar și faptelor pe care evreii le consideră favorabile, de ex, faptele cultice, sau faptele de împlinire a legii care stau la baza realizărilor morale și care pot fi săvârșite chiar și fără legea scrisă, cum ar fi faptele lui Avraam (Ioan 8:39), sau faptele legii care este scrisă pe inimă fie în veacul viitor (Ier. 31:33), fie în cazul neamurilor (Rom. 2:15). Trebuie să se ia o decizie între faptele lui Dumnezeu și faptele voinței proprii; primele sunt bune, iar cele din urmă rele³⁹.

El mai întâi povățuiește pe credincioși să fie împlinitori ai cuvântului (poietai, poietes) și nu numai ascultători ( akroatai, akroates) ai lui ( 1,22); apoi, el îi îndeamnă să înfăptuiască acele lucruri pe care le susțin (2,12); iar acum, el afirmă limpede că, dacă ei nu își pun credința la lucru, este îndoielnic că doar credința lor îi poate mântui.⁴⁰

Potrivit Sfântul Ambrozie, credința poate să producă fapte și faptele pot produce credință:

„Dacă uniți cu credința deja prezentă în suflet fapte potrivite cu acesta, ori dacă faptele se arată mai întâi și credința li se alătură, însoțindu-le și înfățișându-le lui Dumnezeu - iată mantia slujitorului credinței, iată veșmântul preoțesc. Prin urmare, credința este de folos când fruntea se încununează cu coroana strălucită a faptelor bune...”⁴¹

Sfântul Ambrozie oferă o tâlcuire la semnificația exactă a pietrelor scumpe care împodobeau veșmântul lui Aaron, tipul adevăratului Arhiereu, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos⁴². Sfântul Iacov în învățătura sa, ne arată că cele două faptele și credința, nu pot fi nici despărțite una de cealaltă, și nici opuse unele celorlalte.

Iisus Hristos, vorbind despre mântuirea sufletului, întrebă: „Pentru că ce-i va folosi (όphelέthέsetai, όpheleό) omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl pierde?”⁴³

Întrebarea pusă de Sfântul Iacov: „Oare credința poate să-l mântuiască?”, arată că sfântul vorbește tot despre mântuire. După ce a întrebat, Mântuitorul Iisus Hristos continuă spunând: „„ Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale”(Mt.16,27).⁴⁴ Cuvântul lui Iisus Hristos, tradus prin „ fapte”, din limba greacă praxin, praxis, care înseamnă „acțiune”, „faptă”, „„ ceea ce face cineva”; Expresia folosită de Sfântul Iacov este „ iar fapte nu are”, „fapte” traduce pe erga, ergon. De aici rezultă că Sfântul Iacov nu introduce vreo învățătură nouă.⁴⁵ Același aspect este accentuat și de către Sfântul Apostol Pavel atunci când vorbind despre judecata dreaptă a lui Dumnezeu, „Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”.⁴⁶

Dragostea noastră față de aproapele nostru își are temeiul în dragostea noastră de Dumnezeu, deoarece aproapele nostru a fost creat după chipul lui Dumnezeu. În epistola 1 Ioan cap.3, v.17-18, Sfântul evanghelist Ioan ne spune cum se arată această dragoste: „ Iar cine are bogăția lumii acesteia și se uită la fratele său care este în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu? Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci și cu fapta și cu adevărul”. Ca o concluzie la v.15-16 din Epistola lui Iacov putem concluziona că mila care o putem noi simți pentru ” cei goi și lipsiți de hrană” este fără de folos sau chiar lipsită de importanță dacă în spatele ei nu stă dragostea care ne îndeamnă să-i hrănim și îmbrăcăm.⁴⁷

Această lege a iubirii o regăsim și în Vechiul Testament în cartea Deuteronom cap.15, v.7-8: „ Iar de va fi la tine sărac vreunul din frații tăi, în vreuna din cetățile tale de pe pământul tău pe care ți-l va dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ți învârtoșezi inima, nici să-ți închizi mâna ta înaintea fratelui tău cel sărac; ci să-ți deschizi mâna ta și să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui și cu lipsa ce suferă”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul⁴⁸ în lucrarea intitulată: Cele Patru sute de capete despre dragoste, I, 39 ne învață:

„Să nu ziceți” spune dumnezeiescul Ieremia, „că sunteți biserica Domnului(Ier, 7,3)⁴⁹”. Iar tu să nu zici că simpla credință în Domnul nostru Iisus Hristos poate să mă mântuiască. Căci aceasta este cu neputință de nu vei dobândi și iubirea față de El prin fapte. Doar despre credința simplă s-a spus:„ și dracii cred și se cutremură (Iacov 2,19)⁵⁰”. Așa cum doar exprimarea compătimirii nici nu îmbracă, nici nu hrănește, tot așa „ amintirea focului nu încălzește trupul...”⁵¹

Sfântul Simeon Noul Teolog⁵² în lucrarea sa intitulată „Cateheza a IX-a”, „Despre faptele milosteniei” amintește fraților:

„Deci cel ce împarte tuturor din averile care i-au fost date spre păstrare nu trebuie să primească o plată pentru ele, ci mai degrabă se face vinovat de lipsirea nedreaptă a altora de ele de până atunci; dar nu numai acesta, ci se face răspunzător de cei care și-au pierdut viața prin foame și prin sete, și e care atunci n-a putut să-i hrănească și nu i-a hrănit, îngropând cele cuvenite săracilor și lăsându-i să moară silnic de frig și de foame...”⁵³

Sfântul Grigorie de Nazianz⁵⁴ accentuează importanța și respectiv necesitatea ca un credincios să clădească pe temelia adevărului, a Ortodoxiei, făcând fapte bune. Chiar și dreapta credință fără fapte bune este la fel de moartă ca faptele bune fără credință.⁵⁵

În versetul 18, consecvent ideilor sale, - credința și fapta bună sunt complementare - Sfântul Iacov pune o provocare ipotetică în gura unui om care este convins că faptele sale stau mărturie pentru credința sa. El spune clar că cineva poate să pretindă că are credință, dar fără fapte care să-i susțină această pretenție este îndoielnic că are vreo credință. Pe de altă parte, faptele pe care le face îi atestă credința. Contrar opiniilor unora, trebuie să insistăm asupra faptului că Sfântul Iacov nu sugerează niciodată eficacitatea faptelor fără credință pentru mântuire.⁵⁶

De-a lungul vremii, Sfinții Părinți au dat diferite aplicări și tâlcuiri versetul 18 din capitolul 2 din care vom prezenta câteva. Sfântul Simeon Noul Teolog în Lucrarea sa , amintește părinților și fraților din mănăstirea sa că autorii Vieților sfinților descriu „ faptele trupești” ale acestora, dând exemple din ele, astfel că lucrarea lor duhovnicească este arătată decât puțin și ca într-o oglindă (1 Cor.13,12)⁵⁷, aceasta pentru ca aceia care arată din fapte ostenelile acelora și credința lor să ajungă prin aceste fapte la cunoașterea și împărtășirea harismelor duhovnicești..”⁵⁸ Prin faptele lor și-au arătat ei credința.⁵⁹

Sfântul Grigorie cel Mare⁶⁰ atunci când se adresează regilor franci Teoderic⁶¹ și Teodebert⁶², le atrage atenția asupra văditei practicări a simoniei, larg răspândită în regatul lor. Citând cuvintele Sfântului Iacov, după care „ credința dacă nu are fapte e moartă în ea însăși”, el întreabă: „ Dar care pot fi faptele unui preot care se face vinovat de dobândirea vredniciei unei așa de mari taine prin mită?...Chiar cei care râvnesc hirotonia nu se ostenesc să-și îmbunătățească viețile...”⁶³ Oricine se face vinovat de o asemenea faptă, încercând să obțină cu bani harul Sfântului Duh, nu poate să aibă credință.⁶⁴

Așa cum trupul este mort fără duh, așa și credința fără fapte este moartă. Apostolul Iacov folosește cuvântul grecesc πνεω, πνευμα, care este tradus fie prin suflare, vânt, furtună, respirație, viața, suflet, spirit, ființa spirituală. În ciuda paralelismelor formale, de exemplu, ideea de pneúma ca putere, pneúma joacă doar un rol secundar în gândirea greacă în comparație cu NT. Aparținând lumii materiale, ea nu este niciodată "spirituală‖ în sensul NT. Ca factor cosmic, este o forță vitală, impersonală, naturală. Ea poate fi sediul sau agentul funcțiilor mentale și spirituale, dar nu adevăratul lor subiect. Monismul stoic face din ea esența și puterea dumnezeirii care pătrunde în cosmos, dar afirmația din Ioan 4:24 oferă doar o paralelă formală. Apologeții și alexandrinii văd diferența; Dumnezeu, pentru ei, nu poate fi pneúma materială. Punctul de vedere grecesc nu se poate desprinde niciodată complet de ideea de pneúma ca fenomen natural. În NT, însă, această idee nu mai este prezentă atunci când Spiritul este proclamat ca fiind Spiritul adevărului care reacționează la păcat și dă naștere la credința în Hristos. Diferența fundamentală dintre conceptele grecești și cele din NT este că în spatele lor se află un Dumnezeu diferit.⁶⁵

Sfântul Ioan Gură de Aur⁶⁶ atunci când constată nereușita creștinilor de a respecta și pune în practică porunca lui Iisus Hristos de a se iubi unii pe alții , arată că principala piedică în calea propovăduirii rodnice a mesajului Evangheliei printre păgâni:

„Noi, într-adevăr, noi suntem cauza pentru care ei rămân în înșelare. Căci și-au condamnat demult propriile învățături și, de asemenea, le admiră pe ale noastre, dar sunt ținuți departe de ele din pricina vieții noastre. De bună seamă, să filosofezi din vorbe este ușor ( căci mulți chiar de-ai lor au făcut asta), dar ei caută dovada din fapte. „Dar ia aminte la înaintașii noștri!”. Totuși ei nu le dau deloc crezare, ci caută dovezi de la cei are trăiesc astăzi. Căci zice:” Arată-mi credința din faptele tale!”. Dar nu le avem; din contră când ne văd că îi sfâșiem pe apropiații noștri mai ceva și decât niște fiare sălbatice, ne numesc pe noi pierzania întregii lumi. Aceste lucruri îi rețin pe elini și nu îi lasă să treacă la noi....”⁶⁷

4. Învățături din Predica de pe Munte în Epistola Sfântului Iacov

Impactul profund al învățături lui Iisus Hristos asupra Sfântului Iacov este evident prin multele aluzii la învățăturile Sale, în special la predica de pe munte. Sfântul Apostol Iacov este numit deseori „ Amos al Noului Testament”, datorită preocupării sale pentru integritate etică și dreptate, Sfântul Iacov își asezonează cele 108 versete ale lucrării sale cu 54 de imperative, pentru a comunica nevoia de acțiune din partea auditoriului său.⁶⁸

Iacov | Predica de pe munte | Subiect

• 2,5 | Matei 5,3 | Săraci ca moștenitori ai Împărăției
• 2,10 | Matei 5,19 | Trebuie respectată întreaga lege morală
• 2,11 | Matei 5,21-22 | Poruncă împotriva uciderii
• 2,13 | Matei 5,7;6,14-15 | Cel milostiv este binecuvântat: cel nemilostiv este condamnat
• 2,14-16 | Matei 7,21-23 | Credința moartă, lipsită de valoare ( și înșelătorie)

Unii cercetători susțin că epistola păstrează și câteva cuvinte ale lui Hristos care nu sunt consemnate în Evanghelii, dar argumentele lor nu sunt convingătoare.⁶⁹ Este posibil ca influența învățăturii lui Hristos să fie evidentă într-o varietate bogată de analogii naturale, poate chiar mai multe decât cele întâlnite în toate epistolele Sfântului Apostol Pavel. Citim despre valul mării (1,6), floarea ierbii (1,10), soarele arzător (1,11), umbra aruncată de cotitură (1,17), oglinda (1, 23-24), cai (3,3), corăbii (3,4), foc (3,5), roata naturii(3,6), fiarele, păsările, târâtoarele și lucrurile din mare (3,v.7), fântâna (3,11), smochinul și vița de vie (3,12), vaporii (4,14), molia și rugina (5,2-3), cultivatorul și secerișul (5,7). Cele mai multe dintre aceste figuri sunt folosite în învățătura lui Hristos, deși aplicarea este adesea diferită.⁷⁰

5. O comparație între soteriologia Sfântului Pavel și a Sfântului Iacov

Datorită afirmației lui Sfântul Iacov din capitolul 2, versetul 24, conform căreia „omul este socotit neprihănit prin fapte, nu numai prin credință", unii teologi, inclusiv Martin Luther, au interpretat că Sfântul Iacov contrazice învățătura profundă a Sfântului Pavel despre îndreptățire prin credință (cf. Romani 3,28; Efeseni 2,8). Cu toate acestea, o analiză atentă a învățăturii lui Sfântul Iacov și a scrisorilor lui Pavel arată că există doar o contradicție aparentă între concepțiile lor. Sfântul Pavel, la fel ca și Sfântul Iacov, recunoaște că o credință adevărată și vie va fi reflectată în fapte de dragoste și ascultare (Galateni 5,6).

Diferența între cei doi constă în faptul că Sfântul Pavel se opune legalismului, în timp ce Sfântul Iacov se împotrivește libertinilor care considerau că comportamentul unui creștin este irelevant. Sfântul Pavel abordează problema modului în care credința adevărată este fundamentată pe lucrarea perfectă a lui Iisus Hristos - contrastul este între credință și fapte. În cazul lui Sfântul Iacov, dilema pe care o examinează constă în modul în care se poate demonstra dacă cineva are o credință autentică - contrastul este între o credință vie și una moartă.

Comparație dintre Sfântul Iacov și Sfântul Pavel

Sfântul Pavel | Sfântul Iacov

• Preocupare | Legaliștii | Libertinii
• Subliniere | Îndreptățirea înaintea lui Dumnezeu, prin credință | Îndreptățirea (justificarea) înaintea oamenilor, prin fapte
• Perspectivă | Credința ca dar | Credința ca realitate
• Rezultat | Îndreptățit pentru veșnicie, prin credință în Hristos | Îndreptățit în manifestarea zilnică, prin purtarea asemenea lui Hristos

Sfântul Iacov dorește ca cititorii săi să arate în viețile lor prezența unei credințe vii. Ea este mai mult decât cunoștință și consimțământ - ea include încredere din toată inima, care dăinuie și care I se supune lui Dumnezeu.

Credința vie

Descrisa ca: | Are ca rezultat

• Mai mult decât un simplu crez ( 2,19-20) | Credință dovedită prin fapte (2,22)
• Încredere în Dumnezeu (2,23-25) | Neprihănire/dreptate înaintea lui Dumnezeu (2,23)

Sfântul Iacov pune în contrast credința vie cu cea moartă sau seacă. Credința moartă nu are ca rezultat o viață schimbată, care este trăsătura credinței vii.

În ceea ce privește așa zisa problemă a dezacordului dinte Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Apostol Iacov referitor la credință și la fapte, Beda Venerabilul ne oferă o soluție:

„Cu adevărat, cu privire la una și aceeași acțiune a fericitului Avraam, Iacov a lăudat însușirea deosebită a faptelor sale, Pavel a pus în lumină o afirmație deloc neasemănătoare ori deosebită de cea a lui Iacov. Căci amândoi știau că Avraam a fost desăvârșit și în credință, și în faptă, și, prin urmare, fiecare dintre ei a scos în evidență, propovăduind despre el, virtutea de care simțea că ascultătorii lui au mai multă nevoie..”⁷¹

Astfel el spune că Apostolul Pavel a propovăduit celor care credeau că împlinirea faptelor Legii îi îndreptățeau și îi făcea să se simtă superiori celor de alte neamuri care veneau la Iisus Hristos, iar Apostolul Iacov, le vorbea celor care credeau că era îndeajuns credința lor și considerau deloc important dacă aceasta se vedea din fapte bune sau nu, astfel cele două afirmații se aflau într-un acord deplin.

6. Mântuirea prin credință si fapte bune vs Mântuirea prin credință

Sfântul Apostol Iacov arată în versetele 19-20 că și demonii cred, și că ei de fapt „se cutremură”,( folosește termenul grecesc phrissousin, phrisso, un verb care se găsește numai aici în Noul Testament) tocmai pentru a arăta zădărnicia unei simple credințe. Punctul de pornire pentru cei care cred că unul este Dumnezeu, deși aceasta este un lucru bun ( „bine faci⁷²”), îi așază pe aceștia la același nivel cu vrăjmașii lui Dumnezeu: demonii. Dar de vreme ce Dumnezeu l-a creat pe om din iubire și îi iubește pe cei pe care i-a făcut după chipul Său, omul are putința de a întoarce această dragoste și de a nu „se cutremura.”⁷³

Iisus Hristos S-a întrupat tocmai ca omul nu numai să creadă în Dumnezeu și să-L iubească, ci și „să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”(1 Tim.2,4)⁷⁴. Adevărul nu este ceva ce doar trebuie cunoscut, ci trebuie să fie „practicat”, sau cum spune Sfântul Ioan în prima sa Epistolă, cap.1, v.6. Acesta reprezintă motivul pentru care Apostolul omul care crede că numai credința singură este de ajuns ca să se mântuiască, „ om nesocotit”, în limba greacă: anthrope kene, kenos însemnând „gol” sau „ nesăbuit.”

Începând cu versetele 21 -24 , se ajunge la secțiunea din Epistolă care de a lungul vremii a fost respinsă de unii reformatori, îndeosebi de Martin Luther, care a susținut doctrina „mântuirii doar prin credință”. Această doctrină provine dintr-o închipuită opoziție dintre credință – fapte, și pentru că el considera Scripturile ca fiind independente de orice tradiție.

Luther contrazice Epistola Sfântului Iacov, și cu greutate o include în al său „canon al Scripturii”, dar „nu ca pe una dintre cărțile de căpătâi care stau la temelia credinței.”

Teologia Sfântului Apostol Pavel a avut un impact puternic asupra lui Martin Luther, lucru dovedit de comentariile sale la epistolele pauline, cât și de teologia lui Augustin⁷⁵. Opera lui Augustin a fost studiată de Luther în perioada când fusese membru al ordinului augustinian⁷⁶. Lupta sa interioară de a fi plăcut Domnului, la determinat pe acesta să acorde o atenție sporită doctrinei îndreptățirii. El a înțeles din exegeza sa asupra pasajului din Romani 1,16-17 că cel neprihănit va trăi prin credință, că dreptatea divină este strâns legată de neprihănirea căpătată prin credință, a simțit „ cum este renăscut și că a intrat pe porțile deschise în paradis.”⁷⁷

Potrivit Comentariului la Epistola către Romani, faptele bune nu ne fac drepți înaintea lui Dumnezeu, ci se datorează statutului nostru pe care îl avem înaintea lui Dumnezeu săvârșim fapte bune. Cu alte cuvinte: „Domnul nu acceptă persoana de dragul faptelor, ci faptele de dragul persoanei.”⁷⁸ Dreptatea mântuitoare nu este generată de meritele noastre personale – după cum Aristotel⁷⁹ spunea cu mult timp în urmă că din acțiuni răsare virtutea – ci este o dreptate acordată de Dumnezeu omului, din care răsare virtutea, o dreptate primită prin credința în Evanghelie.⁸⁰

Nici o lucrare plină de trudă, nu poate duce la iertarea păcatelor sau la îndreptățire, căci aceasta vine exclusiv prin credința în Cuvântul lui Dumnezeu, în promisiunile Sale, precum în cazul lui Avraam⁸¹. Această stare spirituală este starea dorită și acceptată de Dumnezeu, creștinul trebuie sa dea dovada de liniște, chiar atunci când lucrurile nu decurg cum și-ar dori el, sau se desfășoară contrar așteptărilor sale. Cel care face fapte de credință se aseamănă cu preotul care oficiază slujba în virtutea ungerii sale recunoscute, o lucrare primită de Domnul, pe când cel care face lucrări bune, dar în afara dreptății dobândite se aseamănă cu mireanul care oficiază slujba, rostește cuvintele ca un preot, dar lucrarea sa este fără valoare pentru că-i lipsește ungerea preoțească.⁸²

În art.13 intitulat „Cum este justificată o persoană și privind faptele bune”, Luther reafirmă că viața reînnoită este primită prin credință în Hristos, iar Dumnezeu ne consideră drepți înaintea Sa nu pentru meritele noastre personale, ci de dragul lui Hristos, care este Mediatorul nostru.⁸³

Sfinții Părinți, însă , nu recunosc ca fiind o opoziție între credință și fapte. Sfântul Clement Romanul se întreabă :„„ De ce a fost binecuvântat părintele nostru Avraam? Nu oare pentru că a lucrat dreptatea și adevărul prin credință?”.⁸⁴ Deși pune accent pe faptul că mântuirea este un dar de la Dumnezeu și este conformă cu voia Sa, și că doar faptele bune singure, nu merită mântuirea, arătând că Sfânta Scriptură ne învață că vom fi judecați după faptele noastre (Mt.25,31-46)⁸⁵.

Sfântul Chiril al Ierusalimului⁸⁶în lucrarea sa intitulată Cateheze , vorbește despre convingerea sa conform căreia între fapte bune și credință este o legătură foarte strânsă , de nedespărțit. Atunci când vorbește despre patriarhul Avraam el spune:

„Acela a fost îndreptățit nu numai prin fapte, ci și prin credință. A săvârșit multe fapte mare, dar n-a fost numit prieten al lui Dumnezeu decât atunci când a crezut. Orice faptă a lui s-a săvârșit prin credință”.⁸⁷

Sfântul Ioan Damaschin⁸⁸ le spune celor care au primit Sfântul Botez, adică nașterea cea nouă din apă și Duh următoarele:

„Trebuie cu toată puterea și cu tărie să ne păstrăm pe noi înșine curați de lucrurile întinate, ca să nu ne întoarcem ca și câinele la vărsătura sa și să ne facem iarăși și pe noi înșine robii păcatului. Credința fără fapte este moartă, după cum și faptele fără credință. Credința adevărată se încearcă prin fapte”.⁸⁹

Sfântul Apostol Iacov își rezumă întreaga argumentare printr-o comparație între o credință fără fapte și un trup fără suflet. O credință fără fapte este inertă și ineficientă.⁹⁰

Putem concluziona că faptele sunt rodul credinței și că dacă nu există fapte credința este fie moartă, fie inexistentă, și că nu există nici o îndoială de acest fel în cadrul gândirii Sfinților Părinți.

7. Ecouri ale Epistolei în literatura universală

Epistola Sfântului Iacov, una dintre cele șapte epistole generale ale Noului Testament, a captivat și influențat generații de cititori și scriitori deopotrivă. Această scrisoare, cunoscută pentru învățăturile sale morale și pentru accentul pus pe fapte și credință, a fost o sursă de inspirație și reflecție pentru numeroși autori de-a lungul secolelor. De la reflecțiile teologice ale scriitorilor religioși la interpretările și referințele literare ale romancierilor și poeților, Epistola lui Iacov a jucat un rol semnificativ în modelarea gândirii și scrierii acestora. În cele ce urmează, voi explora impactul și influența acestei epistole asupra unor figuri literare proeminente, evidențiind modul în care mesajele ei atemporale au traversat barierele timpului și ale culturilor. Unul dintre scriitorii influențați de această epistolă a fost Dostoievski.⁹¹

Problemele religioase au fost mult timp o preocupare centrală a studiilor despre Dostoievski, analizele din toate principalele tradiții creștine conducând la cele mai disparate concluzii cu privire la baza religioasă (sau antireligioasă) a operei dostoievskiene. Analiza aspectelor religioase ale operei lui Dostoievski tinde să se concentreze pe două domenii principale, deși acestea se suprapun considerabil: a) referințele biblice, în special influența epistolelor pauline și a scrierilor ioaneice (a patra Evanghelie, în special imaginea lui Hristos reprezentată în ea, scrisorile ioaneice și Apocalipsa) și cartea lui Iov; și b) simbolurile, învățăturile.⁹²

Una din operele autorului rus în care regăsim idei din Epistola Sfântului Iacov este Idiotul. Presupunerea că cei bogați tind să fie nedrepți este evidentă în avertismentele sale repetate cu privire la soarta lor finală, iar săracii sunt fericiți ca fiind moștenitorii Împărăției. Juxtapunerea dintre bogați și săraci se regăsește în întreaga epistolă, subliniind natura dezbinătoare a bogăției astfel că averea respectiv banii despart nu numai pe oameni de Dumnezeu ci și unii de alții. Banii sunt, de asemenea, o forță vitală în structurarea romanului Idiotul și o obsesie pentru majoritatea personajelor, așa cum se regăsește, într-o formă sau alta, în majoritatea marilor romane ale lui Dostoievski. Cattcau consideră banii ca fiind o „putere dominantă” în lumea artistică a lui Dostoievski, iar faptul că dedică treizeci și trei de pagini unui „scurt rezumat” indică implicațiile vaste ale subiectului.⁹³

Din punctul de vedere al lui Dostoievski, teologia Sfântului Iacov în Epistola sa, este semnificativă din două motive. În primul rând, dintre cele șapte remarci pe care le face , trei se referă direct la problema credinței fără fapte iar indirect, se referă șa abuzul de vorbire și stăpânirea limbii, ceea ce sugerează că el a considerat că acestea sunt aspecte importante ale epistolei.⁹⁴

Banii sunt, așadar, o sursă majoră de invidie, care duce inevitabil la conflicte: „Căci unde este invidie și ceartă, acolo este confuzie și orice lucrare rea” (Iacov 3.16). „Confuzie” este aici o traducere a lui akatastasia, care înseamnă 'tulburare, răscolire, revoluție, aproape anarhie, a cărui formă adjectivală, akatastatos, este folosită pentru a-l descrie pe omul cu dublă minte din 1.8. Deși Biblia rusă nu folosește același cuvânt în ambele cazuri, folosind „ne tverd” în primul caz și „neustroistvo” în cel de-al doilea, chiar și sinonimele clarifică problema: diviziunea și dezordinea, esența dublei minți, sunt rezultatul lăcomiei și al poftei, care subminează bazele unor relații sociale armonioase. În acest sens, banii nu sunt importanți doar în sine, ca o cauză a dezbinării în teologia epistolei, ci reprezintă o metaforă pentru orice fel de dorințe materiale sau fizice, care creează în egală măsură dezbinare între oameni: Acele conflicte și certuri dintre voi, de unde vin ele? Nu cumva provin ele din poftele voastre care se războiesc în voi? Vreți ceva și nu aveți; de aceea comiteți o crimă. Și râvniți la ceva și nu-l puteți obține; așa că vă angajați în dispute și conflicte'(4,1-3).

Teologia practică din Epistola lui Iacov este oarecum îndepărtată de cea asociată de obicei cu Dostoievski sau cu Ortodoxia, dar în opoziția lui Mîșkin și a altora, precum și în declinul spiritual și moral al eroului sub presiunea lumii materialiste și dualiste, vedem, ca și în Iacov, dificultățile practice de a susține credința și valorile spirituale într-o lume a îndoielii și a ispitelor. Paralelele formale și tematice pe care le-am identificat sugerează că Epistola lui Iacov „se mapează pe Idiotul mai bine decât scrierile ioanești sau pauline, punând un semn de întrebare asupra tezei că Dostoievski, în calitate de creștin ortodox (și, de asemenea, datorită mărturiilor sale în Noul Testament), a dat întotdeauna prioritate învățăturilor pauline și ioanești.

În încercarea mea de a înțelege bazele reprezentării imaginative a credinței și a valorilor spirituale de către Dostoievski în ficțiunea sa, trebuie să lărgesc sfera dezbaterii pentru a privi dincolo de interesele sale mărturisite. Făcând acest lucru, s-ar putea să ajung la concluzia că Dostoievski, cel puțin ca artist, nu este atât de ortodox pe cât am fi crezut - sau chiar el însuși.

Bibliografie

Izvoare

• *** Biblia Ortodoxă, Ed. Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă. București 2019.

Surse patristice

• Episcop Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrid, Viețile Sfinților, partea a 4-a, traducere, tabel cronologic și note de Mihaela Grosu, Ed. Cartea Ortodoxă,2005.
• Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, traducere din limba latină de către Fratele Serafim ( Thomas Steingasser) de la Mănăstirea Oașa, Editura Reîntregirea, 2017.
• Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre credința creștină ,Scrieri II, 7, părut în P.S.B vol.53, traducere, introducere și note de Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
• Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalia vol.2, traducere românească de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura. E.I.B.M.O, 2008.
• Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, 2003.
• Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul la Sfânta Lumină (Bobotează) ,traducere din limba greacă veche și note de drd. Nicușor Deciu, Editura Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2012.
• Sfântul Grigorie cel Mare, Epistola a CX-a, din Cartea Regulei Pastorale, traducere de pr. Prof. onor. Dr. Alexandru Moisiu, ed. Centrului mitropolitan Sibiu, 1987.
• Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, LXXII, 4, apărută în P.S.B, vol.18, II, traducere românească de Mariana-Iuliana Rizeanu și Mihai Grigoraș, editura E.I.B.M.O, 2019.
• Sfântul Clement Romanul, Scrisoarea I către Corinteni, Scrierile Părinților Apostolici, traducere ,note și indici de preot dr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
• Sfântul Chiril al Ierusalimului ,Cateheze, traducere românească de Pr. Dumitru Fecioru, Editura E.I.B.M.O, 2003.
• Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere românească de Pr. Dumitru Fecioru, editura E.I.B.M.O, 2004.

Manual de specialitate

• Pr. Mihoc Ioan, Studii asupra Epistolei Sfântului Iacov, Ed. Agnos, Sibiu, 2019.
• Lect. Dr. Mihoc Daniel, Introducere în studiul Epistolei Sfântului Iacov publicat în „ Voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele”, in honorem Pr. Prof. Univ Dr. Dumitru Abrudan, la împlinirea vârstei de 80 de ani, Ed. Andreiana, Sibiu, 2018.
• Norman Sparks Jack, The Orthodox Study Bible: Notes, Publisher Thomas Nelson, 2008.
• Arhiepiscopul Dmitri Royster, Comentariu la Epistola Sfântului Apostol Iacov, traducere din limba engleză de Prof. dr. Camil Marius Dădărlat, Editura Basilica, București, 2021.
• Adamson B. James, The Epistle of James, Eerdmans, Grand Rapids, 1976.
• Pr. Usca Sorin Ioan, Noul Testament în Tâlcuirea Sfinților Părinți, Epistolele Sobornicești Comentarii la Iacob, I-II Petru. I-III Ioan. Iuda, Editura Christiana, București, 2022.
• Marcu Grigorie, ,,Actualitatea Epistolei Sfântului Iacov”, în Mitropolia Ardealului, II,1957, nr.1-2.
• Hartin ,P.J., James, Ed. Liturgical Press, 2016.
• C. Schmidt ,The Epistle of Clement of Rome, Berlin, 1967 .
• Thomas Nelson, Nelson’s Complete Book of Bible Maps and Charts, Third Edition, Editura Metanoia, Oradea, 2013.
• Smith, J. Ritchie. “The Gospel in the Epistle of James.” Journal of Biblical Literature 18, no. 1/2 (1899): 144–55. https://doi.org/10.2307/3268971.
• Jugaru Eugen, Conceptul teologic de îndreptățire prin credință în gândirea lui Martin Luther, expusă în Comentariul la epistola către Romani și în Articolele schmalkaldice, Ed. Institutul Teologic Penticostal București, Pleroma anul XIX nr.1, 2017.
• Luther Martin , Scrieri, vol. I: Comentariu la epistola către Romani ,traducere de Petru Forna, Cluj-Napoca, Editura Logos, 2013.
• Kolb, Wengert, Arand, The Book of Concord: The Confessions of the Evangelical Lutheran Church, Minneapolis, Fortress Press, 2000.
• Young Sarah J.. “Dostoevskii’s ‘Idiot’ and the Epistle of James.” The Slavonic and East European Review 81, no. 3 (2003): 401–20. https://www.jstor.org/stable/4213743.
• Catteau Jacques, Dostoyevsky and the Process of Literary Creation, trans. Audrey Littlewood, Cambridge, 1989.
• Sutherland R. Stuart , Atheism and the Rejection of God. Contemporarv Philosophy and 'The Brothers Karamazov', Oxford, 1977.

Dicționare

• Gerhard Kittel, Gerhard Friedrich, Theological Dictionary of The New Testament, William B. Eerdmans Publishing Company, 1985.

Surse web

• www.britannica.com accesat in luna 05.2024