Comori din biblioteca noastră

*Eugen Drăgoi, Îndrumarul duhovnicului, Editura Partener, Galați, 2006*

În tratatul său despre preoție, Sf. Ioan Gură de Aur spunea: ”Cu bolile sufletești ale oamenilor, lucrurile nu stau așa. Mai întâi nu le poți vedea ușor (...). Ce doctorie să dea bolii, când nu știe felul ei, iar de cele mai multe ori nici nu poate bănui dacă e bolnav? Iar dacă ajunge să cunoască boala, atunci greutatea este și mai mare, că preotul nu are atâta putere pentru vindecarea oamenilor (...). Și aici trebuie să lege, să oprească de la mâncare, să ardă, să taie. Dar nu stă în puterea preotului ca bolnavul să primească leacurile, ci în puterea celui bolnav. (...) Că nu ni s-a dat de legile noastre atâta libertate pentru împiedicarea celor ce păcătuiesc. Dar chiar dacă ni s-ar fi dat această putere, tot n-am putea-o întrebuința, deoarece Dumnezeu nu încununează pe cei ce se depărtează cu sila de rău, ci pe cei care se depărtează de bunăvoie. De aceea este nevoie de multă dibăcie ca bolnavii, de bunăvoie, să fie convinși să se supună îngrijirilor preoților; și nu numai atât, ci chiar să le mulțumească pentru îngrijire. Dar dacă bolnavul se zbate când e legat - că e stăpân pe voința lui -, atunci își înrăutățește mai mult boala; dacă nu primește sfaturile, care-s tăioase ca sabia, prin disprețul aruncat acestor sfaturi, bolnavul adaugă altă rană lângă vechea rană, și încercarea preotului de a vindeca boala ajunge pricina unei boli mai grele. Nimeni nu poate fi vindecat cu sila și împotriva voii lui.”¹.

Biserica este spital duhovnicesc, doctorii sunt preoții, iar esența vindecării este cuprinsă în Taina Spovedaniei. ”Sfinții Părinți și întreaga Tradiție a Bisericii, textele slujbelor și textele liturgice vorbesc în termeni medicali despre această Taină, despre efectele ei, ca și despre rolul preotului”², ne spune Jean-Claude Larchet în cartea Terapeutica bolilor spirituale”.

Dar cum trebuie să fie calitățile preotului în acest rol de doctor spiritual, cum să găsească acesta soluțiile terapeutice adaptate fiecărui om în parte, ”operând pe de o parte cu experiența de două milenii a Bisericii, condensată în prescripțiile canonice al căror volum este imposibil de memorat, dar care conțin epitimii variate pentru cele mai multe dintre păcatele ce le poate săvârși un om, iar pe de altă parte încercând o adaptare - de la caz la caz - a prevederilor canonice la condițiile și realitățile vieții sociale curente pentru a câștiga la mântuire pe omul modern”³?. În acest context, lucrarea părintelui Eugeni Drăgoi, Îndrumarul duhovnicului, apărută de mai bine de 18 ani este de un real folos pentru preotul duhovnic, atât cel aflat la început de drum, cât și pe cel cu mulți ani de preoție.

I. Structura cărții

Cartea este poate fi împărțită în două secțiuni mari, de dimensiuni apropiate ca număr de pagini, care sunt precedate de o scurtă introducere ce abordează calea împărătească dintre iconomie și acrivie, și sunt completate de un mic dicționar de termeni, pericope evanghelice la mărturisire și un breviar canonic.

Prima dintre cele două mari secțiuni, cuprinde atât Învățătura pentru Spovedanie, cât și Slujba Spovedaniei preluate integral din Molitfelnic. Slujba este completată cu o serie extrem de detaliată de întrebări ajutătoare, grupate în 4 categorii (generale pentru adulți, pentru bărbați, pentru femei și pentru copii), fiecare întrebare fiind însoțită epitimiile prescrise de canoanele Bisericii, indicate pe scurt. Astfel că lucrarea este de mare folos, oferind preotului duhovnic la îndemână atât rânduiala Slujbei Spovedaniei, cât și posibilele epitimii.

Iar cea de-a doua secțiune a cărții, deși intitulată Anexe cuprinde o serie de învățături canonice, ale Sf. Părinți, dar și studii recente ale preoților români.

Vom trata în cele ce urmează partea de introducere și apoi secțiunea Anexe, întrucât partea ce ține textul din Moltifelnic, nu necesită o tratare suplimentară în contextul acestui studiu.

II. Partea introductivă - iconomie și acrivie

Preotului duhovnic, al cărui portret este schițat printr-un citat al Sf. Vasile cel Mare din Cuvântul ascetic (I), este nevoit să penduleze mereu între acrivie și iconomie în aplicarea canoanelor, dar are, în același timp, datoria de a-i primi pe toți la spovedanie, indiferent de gravitatea sau multitudinea păcatelor. Mai presus de toate, însă ceea ce dă măsura duhovnicească între iconomie și acrivie este dragostea, față de Dumnezeu și față de toți oamenii, întrucât scopul ultim este mântuirea credincioșilor. Duhovnicul trebuie să observe comportamentul omului, să constate dacă starea sufletească a acestuia este de adevărată pocăință, adică dorință de întoarcere de la păcat către Dumnezeu, și astfel să decidă timpul de pocăință pentru fiecare.

De precizat, existența celor două extreme: rigorismul canonic excesiv, tipic mediului monahal, și iconomia canonică excesivă frecvent întâlnită în rândul preoților de mir. Însă calea Bisericii este cea de mijloc, aplicată cu mult discernământ.

În scaunul Spovedaniei, puterea duhovnicului este uriașă, dar aceasta implică și responsabilitate pe măsură față de sufletul credinciosului. Duhovnicul a primit de la Biserică libertatea de analiză și judecată, dar și reperele necesare pentru se feri de excese sau erori.

I se atrage atenția duhovnicului și asupra cărților de folos, întrucât există și lucrări de tip îndreptar de spovedanie care sunt eronate. Așadar canoanele Bisericii rămân referința de bază, care trebuie utilizate cu dragoste pastorală față de credincioși.

III. Secțiunea Anexe

IV.1. Canonul 102 Trulan

Canonul 102 Trulan, făcând referință expres la Sf. Vasile cel Mare, învață că duhovnicul este dator să cunoască atât felul greșelii, cât și starea sufletească a celui ce a păcătuit, și astfel, ca un medic iscusit să dea leacul potrivit fiecăruia, întrucât scopul final este mântuirea omului.

IV.2. Canonul 4 (îndrumare pentru duhovnici)

Acest canon sau prescripție a Sf. Ioan Gură de Aur pune, de asemeni, accentul pe cercetarea stării sufletești a celui ce a păcătuit și a acorda tratamentul potrivit stării fiecăruia. Un canon prea aspru poate duce la deznădajduirea celor mai sensibili; tot așa, un canon prea ușor nu arată celor mândri sau celor deprinși cu păcatul gravitatea păcatului. În ambele cazuri, aceștia își pot pierde mântuirea.

IV.3. Sf. Vasile cel Mare, Regulile Mari

Duhovnicul trebuie să deteste păcatul și să se poarte cu blândețe și dragoste față de cel ce a greșit, pentru îndreptarea acestuia. Sau, în cuvintele Sf. Vasile, ”la fiecare caz de păcat să se ridice împotriva păcatului, iar prin asprimea certării să-și arate căldura sufletului”⁴. Iar pentru îndreptarea celor ce au greșit, să vindece boala folosind, asemenea unui medic, tratamentul potrivit aplicat împotriva patimilor, de exemplu: bârfirea se vindecă prin practicarea tăcerii, somnul și lenea, prin privegheri și rugăciuni, îmbuibarea prin post și așa mai departe.

IV.4. Învățătura de credință creștină ortodoxă

Sunt extrase aici elementele esențiale ale Tainei Spovedaniei: primitorul, săvârșitorul, condiția mărturisirii. Astfel:

• Spovedania este Taina prin care creștinul primește de la Dumnezeu, prin dezlegarea dată de duhovnic, iertarea păcatelor mărturisite preotului duhovnic, cu sinceră părere de rău și dorință puternică de îndreptare.
• Condițiile iertării păcatelor: adânca părere de rău pentru cele săvârșite, mărturisirea lor duhovnicului și hotărârea de a nu mai greși, credința în Hristos și nădejdea milostivirii Sale.
• Dezlegarea este ”iertarea desăvârșită a păcatelor și reașezarea celui ce se pocăiește sub puterea harului”⁵, iar această putere este dată Apostolilor și apoi, prin succesiune, preoților și episcopilor, de către Mântuitorul Însuși.
• Preotul deține această putere în virtutea harului hirotoniei în treapta de preot, dar dreptul de a pune în lucrare această putere îl are prin hirotesia întru duhovnic.
• Toți creștinii trebuie să se spovedească. În special, celor bolnavi le este recomandată Spovedania și Împărtășirea. Nu există termene definite pentru Spovedanie, ci fiecare să meargă la duhovnicul său ori de câte ori simte nevoia. Totuși, Biserica recomandă Spovedania cel puțin în cele 4 perioade de post din cursul anului.
• Spovedania trebuie să fie: completă, sinceră, secretă, cu umilință și zdrobire de inimă. Locul săvârșirii tainei este în biserică, excepție făcându-se doar pentru cei care nu se pot deplasa.
• Etape: pregătirea în prealabil a credinciosului, rugăciunea preotului înainte de Spovedanie, mărturisirea păcatelor, rugăciunea de dezlegare a păcatelor și rânduirea epitimiei sau canonului, dacă este cazul.

IV.5. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă

Textul extras tratează două teme: epitimiile și dezlegarea păcatelor.

• Epitimiile: în ascultarea mărturisirii, preotul este judecător, cântărind corect toate aspectele, iar în acordarea eptimiilor, el este medic, vindecând patimile/slăbiciunile aflate. În ambele ipostaze, trebuie să primeze dragostea pentru credincios. Rolul epitimiilor este de vindecare, nu de pedeapsă. Pr. Stăniloae este pe aceeași cale înțeleaptă a Sf. Părinți, adică de a nu aplica rigoarea canonului, ci spiritul său, adică a acorda epitimia potrivită fiecărui om și fiecărei situații în parte. Biserica nu cunoaște păcate neiertabile, dar pentru această iertare este nevoie de pocăință, adică părăsirea păcatului, părerea sinceră de rău și îndreptarea, dublate de credință adevărată și nădejde puternică în Dumnezeu; de precizat, că prin păcatele împotriva Duhului Sfânt (Mt 12, 31-32) care nu se iartă, se înțelege învârtoșarea celor care nu vor să se căiască de păcatele lor. Deși se poate acorda dezlegarea păcatelor, oprirea la primirea Sf. Euharistii poate fi făcută o vreme, până ce starea sufletească a credinciosului este cea potrivită (căință sinceră, dorință de îndreptare etc.). Părintele precizează și starea actuală a bisericii, când credincioșii se împărtășesc rar, cea ce face a această oprire de la Împărtășire să nu mai aibă efectul dorit. Dar, ceea ce primează este tămăduirea sufletească. Un lucru extrem de important este și acela ca duhovnicul să fie el însuși model de viață creștină în acord cu epitimiile date (să postească, să facă milostenie, nevoiță și asceză).
• Dezlegarea păcatelor: la finalul Spovedaniei, preotul citește rugăciunea de dezlegare, dar dezlegarea propriu-zisă o dă însuși Hristos, prin prezența și harul Său. Aici părintele Stăniloae punctează foarte frumos că Duhul Sfânt însuși lucrează în această Taină prin trupul și veșmântul preotului, iar Hristos însuși este prezent întrucât cei doi, preot și credincios, sunt adunați împreună în rugăciune, în numele lui Hristos - ”unde sunt adunați doi sau trei în numele Domnului, acolo sunt și Eu cu ei” (Mt 18, 19-20).

IV.6. Pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica specială

Spovedania este Taina prin care credinciosul dobândește iertarea păcatelor săvârșite după Botez și împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica, întrucât păcatul/patima slăbește sau rupe această legătură. Există patru momente principale: 1) părerea de rău pentru păcatele săvârșite, 2) mărturisirea acestora duhovnicului, 3) împlinirea canonului de pocăință (sau epitimia), 4) dezlegarea sau iertarea păcatelor pe care o dă Sfântul Duh prin duhovnic. Săvârșitorul tainei este episcopul sau preotul (investit prin hirotesie), primitorul Tainei este credinciosul care vine în fața duhovnicului; nu există date fixe pentru Spovedanie, dar există recomandarea de a se folosi de perioada postului întrucât este un moment propice căinței, iar locul este biserica, excepție făcând cei care nu se pot deplasa. Cartea de cult folosită este Molitfelnicul. Textul descrie apoi rânduiala Spovedaniei, evidențiind trei faze: a) rugăciunile premergătoare, făcute de preot, urmată de b) mărturisirea propriu-zisă a păcatelor (benevolă, completă, sinceră și obiectivă, cu umilință și zdrobire de inimă), și apoi c) de rugăciunea de dezlegare, otpustul și acordarea epitimiei. Pentru partea de mărturisire propriu-zisă, Moltifelnicul include o listă de posibile întrebări, ca ghid pentru preot; pr. Braniște reliefează totuși necesitatea actualizării acestei liste ținând cont și de specificul zilelor noastre. De precizat, în funcție de gravitatea păcatelor sau a stării credinciosului, duhovnicul poate amâna dezlegarea păcatelor. Secretul Spovadeniei, unul din atributele esențiale ale Tainei, este obligația atât a preotului cât și a credinciosului, existând canoane special definite pentru această abatere. Extrasul de text, se încheie cu o serie de considerații pastorale care pun accentul pe calea împărătească între acrivie și iconomie, punând accentul pe prudența și dreapta judecată a duhovnicului, al cărui scop final este mântuirea sufletului credinciosului. De asemeni, Spovedania este ”cel mai la îndemână și cel mai eficace mijloc de pastorație individuală”⁶.

IV.7. Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox

Fragmentul este un excurs de elemente canonice cu privire la Spovedanie, o reiterare dar și completare a fragmentului anterior al pr. Braniște. De remarcat, afirmația că prin nici o altă Taină, preotul nu este atât de ”precis în poziția și în funcția de părinte al întregii familii pe care o reprezintă, obștea sau parohia”⁷. Vrednicia sau nevrednicia preotului se văd cel mai bine în modul cum înțelege și cum pune în lucrarea Taina Spovedaniei. Nu vom trece în revistă elementele pe care le găsim și în celelalte fragmente. Un prim aspect menționat este cel legat de condiția maturității (duhovnicești) care se cere preotului și astfel, pr. Floca referindu-se la pragul de 30 de ani explică necesitatea timpului dintre hirotonie și hirotesie pentru preoți; pentru episcopi nu este necesar acest timp, întrucât există această limită ca prag pentru hirotonia întru episcop. S-a evidențiat și practica primelor veacuri creștine a mărturisirii publice a păcatelor, dar și prezența unor duhovnici specializați pentru situații deosebite, cu păcate grele. Epitimiile au întotdeauna caracter terapeutic și nu juridic și așa au fost înțelese mereu în Ortodoxie, iar importanța acesti Taine și a epitimiilor a determinat Biserica să instituie canoane ca repere esențiale în vindecarea efectelor patimilor și păcatelor. Principiul de bază este tămăduirea credinciosului și acesta, împreună cu starea sufletească a credinciosului, este esențial în alegerea epitimiilor. Epitimiile au aceeași putere, atât la episcop, cât și la preot, întrucât ambii au aceeași putere de a lega și dezlega; episcopul, în principiu, nu poate să intervină să modifice eptimiile date de alt duhovnic (preot sau episcop). Deși puterea de a lega și dezlega este aceeași la preot și episcop, treptat lucrurile s-au separat cu privire la problema excomunicării, a anatemelor și a reprimirii în rândul Bisericii, care au trecut treptat întâi ca putere doar a episcopului, ajungând în final în mâna sinoadelor, pentru a se evita posibile abuzuri. Cu privire la dezlegările obștești, se evidențiază caracterul de rugăciune pentru iertarea păcatelor, ele neavând caracterul de dezlegare al păcatelor din cadrul Tainei Spovedaniei. Autorul descrie și practica apuseană a indulgențelor. Efectele canonice ale actelor Tainei Spovedaniei sunt: efecte ale dezlegării (redobândirea virtuală de membru al Bisericii și reprimirea prin Sf. Împărtășanie) și ale legării (fie oprirea până la un timp de la Sf. Euharistie, fie excluderea sau excomunicarea din Biserică).

IV.8. Pr. prof. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia - Schema diminuării canonisirii (după Molitfelnic)

În textul redat, pr. Vintilescu arată câteva principii și repere utile în reducerea epitimiilor. Sunt evidente diferențele de abordare, de rigoare în aplicarea timpilor de oprire la Sf. Euharistie, care sunt explicabile atât în contextul vieții specific fiecărei zone sau moment de timp, cât și în personalitatea și rigoarea Sf. Părinți. O îndulcire a tratamentului apare abia în timpul patriarhului Ioan Postitorul (582-595), care a redus timpul de oprire de la Împărtășire în funcție de împlinirea unor epitimii cu puternic caracter ascetic (post, ajunare, înfrânare, metanii); el justifica acest lucru spunând că textul canoanelor nu prevăd acte de pocăință în timpul îndepărtării; totuși existau prevăzute niște etape ale reprimirii (trepte ale penitenței). Deși criticată, metoda sa s-a general treptat în Biserica Ortodoxă. In final ceea ce contează este starea sufletească a creștinului și dragostea duhovnicului și păstorirea sa pentru mântuirea credincioșilor. Principiul reducerii canonului, nu se referă atât la gravitatea păcatelor, cât la gradul de pocăință, și se atrage atenția asupra necesității vigilenței duhovnicului în mărturisirile ulterioare.

Pentru păcatele neprevăzute în canoane, se poate proceda fie prin analogie, fie prin o judecată sănătoasă și de bun-simț, fie prin amânarea pronunțării în vederea consultării episcopului sau duhovnicului preotului sau alți duhovnici mai pricepuți.

IV.9. Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, I - (Răspunsurile părintelui arhim. Cleopa Ilie)

Fragmentul reproduce un dialog, de tipul întrebare-răspuns, cu părintele Ilie Cleopa despre păcate și pocăință. Aflăm că păcatele se spală prin baia Botezului și apoi prin cea a lacrimilor, adică pocăința; aceastea nu se dezleagă, dacă nu-s mărturisite și nu este împlinit canonul. Păcatele care nu se iartă, adică cele împotriva Duhului Sfânt, sunt ”îndărătnicia omului de a nu se pocăi”⁸. Părintele Cleope trece în revistă și condițiile canonice ale Tainei Spovedaniei (începe de la 7 ani, este sinceră, completă, benevolă, cu umilință). Dacă duhovnicul vede pocăința sinceră a celui ce se mărturisește, împarte canonul în trei: prima parte o pune pe seama milei lui Dumnezeu, întrucât nu există om fără de păcat, a doua parte o ia duhovnicul asupra sa, ca unul care are putere a lega și dezlega, și a treia parte o dă celui ce a păcătuit. Spovedania se face în biserică, iar preotul trebuie să primească pe oricine, cu dragoste și blândețe. Credincioșii sunt datori să-și mărturisească toate păcatele, să nu schimbe duhovnicul (decât în caz de absolută necesitate) și să-și implinească epitimia primită. A se evita Spovedania falsă și căutarea celui mai iertător duhovnic. Păcatele nemărturisite nu se iartă, la fel și cele mărturisite (tare sau în gând) în public - ele trebuie mărturisite preotului, în mod individual. Regăsim cele 4 etape ale Spovedaniei: părerea de rău pentru săvârșirea păcatului, mărturisirea păcatelor în fața duhovnicului, împlinirea canonului primit, și, în final, dezlegarea dată de preot. Celui ce nu se pocăiește sau nu părăsește păcatul, nu i se dă dezlegare.

Pentru pr. Cleopa, cel mai important canon astăzi, când credința slăbește, este ”părăsirea păcatelor spovedite și lupta cu ele până la moarte”⁹. Canoanele Bisericii sunt mereu ”dreptare de mântuire și călăuzitoare ale sufletelor”¹⁰. Preotul, este suveran în ”scaunul de spovedanie”¹¹, dar, în același timp, trebuie ”să țină măsura adevărului, adică să țină calea de mijloc între dragoste și asprime, între acrivie (..) și pogorământ”¹². Duhovnicul să caute să nu iscodească peste măsură păcatele, pentru a nu se sminti. Spovedania, care poate fi făcută oricând, dezleagă păcatele, iar Sf. Euharistie îl îndumnezeiește pe om. Celora care au murit spovediți, dar mai aveau de implinit canonul, li se vor ierta păcatele prin jertfa Sf. Liturghii.

IV.10. Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, II- (Răspunsurile părintelui arhim. Cleopa Ilie)

Textul continuă dialogul cu părintele Cleopa pe tema mărturisirii. Creștinii să se spovedească în cele patru posturi și ori de câte ori simt nevoia, iar Sf. Împărtășire tot în post. Preotul trebuie să fie foarte atent când și cui se dau Sf. Taine. Creștinul se mântuiește, indiferent dacă-i monah sau mirean, având sau înfăptuind toate aceste trei lucruri: ”credință dreapă în Dumnezeu, fapte bune și smerenie”¹³, pentru că cine le împlinește ”se roagă cu folos, se spovedește cu lacrimi și se împărtășește cu vrednicie”¹⁴. La Spovedanie, preotul să-i primească pe creștini cu toată dragostea, să fie cu milă și blândețe, dar și cu dreptate și asprime, căutând mântuirea sufletelor, iar păcatele să nu se dezlege fără canon, pentru că altfel, preotul își ia asupra lui păcatele. În scaunul de Spovedanie, duhovnicul îl reprezintă pe Hristos pe scaunul de judecată, el primește mărturisirea și dezleagă păcatele în numele Lui, prin harul Duhului Sfânt. Mântuirea credincioșilor depinde de Taina Spovedaniei; preotul trebuie să facă tot ce-i stă în putere pentru mântuirea credincioșilor, întrucât propria mântuire este strâns legată de mântuirea celor primiți spre păstorire.

IV.11. Protos. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, II - (Răspunsurile părintelui arhim. Teofil Pârâian)

Îndrăgitul părinte Teofil Pârâian ne oferă cele cinci principii de viață, sau program duhovnicesc: 1) frecventarea bisericii, 2) rugăciunile de dimineață și seară, 3) citirea zilnic a două capitole din Noul Testament, 4) rugăciunea inimii și 5) postul. Pentru fiecare din ele dă sfaturi concrete de aplicare în viața fiecăruia, punând mereu în balanță atât starea sufletească a creștinului, cât și contextul în care se găsește (de exemplu, postul pentru cine are o muncă grea diferă de cel cu mai puțin efort). Părintele face deosebire între patimi, ca deprinderi păcătoase, și păcate, ca fapte rele, izolate, greșeli, insuficiențe și pe fiecare le tratează pe măsura celor ce le-au făcut (starea sufletească, contextul, intenția, pregătirea intelectuală, credința etc.). Cele mai frecvente păcate sunt cele în care este implicată plăcerea sau comoditatea (chiar dezinteresul) în implinirea voii lui Dumnezeu și de aici derivă toate celelalte. La Spovedanie, creștinul trebuie să fie hotărât să lupte împotriva păcatului, să socotească păcatele ca fapte de rușine, și astfel se va mărturisi și îndrepta, altfel Spovedania va fi o simplă înșiruire de greșeli.

IV.12. Arhim. Benedict Ghius, Condițiile comuniunii euharistice

Fragmentul reprodus tratează în ce condiții se poate împărtăși creștinul în Biserica Ortodoxă Română – este vorba despre dezlegarea preotului, postul euharistic și frecvența împărtășirii. Reiese dubla preocupare a Bisericii: asigurarea permanentă tuturor membrilor ei a comuniunii cu Hristos, Pâinea Vieții, și grija permanentă ca cei care primesc Pâinea Vieții să nu se împărtășească cu nevrednicie.

Dezlegarea duhovnicului. În Biserica Ortodoxă Română, nimeni nu se poate împărtăși fără să fi mers, în prealabil, la preotul duhovnic și să primească dezlegarea expresă, pentru aceasta, de fiecare dată. Această lege comportă totuși nuanțe, încât, pentru mireni se aplică întocmai, dar pentru clerici oferă o gamă mai largă de precizări practice. De exemplu, preotului nu i se cere mărturisirea înaintea Sf. Liturghii, cu excepția unui păcat de moarte, dar chiar și așa, dacă nu se poate spovedi atunci, i se oferă o alternativă. Dar, în alte Biserici Ortodoxe, credincioșii pot să se împărtășească, oricând, fără să se spovedească de fiecare dată, cu excepția motivelor de conștiință. În același timp, Apusul creștin se plânge că, deși tinerii se împărtășesc frecvent, aceștia se feresc de Spovedanie. Deci, autorul evidențiază două situații în Biserica noastră: două tratamente diferite pentru cler și pentru credincioși.

Cu privire la Spovedania publică și cea individuală, se reliefează câteva aspecte: 1)Sf. Scriptură precizează păcate care sunt incompatibile cu primirea Sf. Euharistii și acestea trebuie mărturisite la duhovnic, 2)Spovedania publică este admisă de Tradiție doar în situații izolate și contexte bine definite, 3)indiferent de numărul creștinilor ce vin la Spovedanie, aceasta rămâne cu caracter individual, 4)procedeul harismatic al unui sfânt nu acreditează practica Spovedaniei în masă. Arhim. Benedict ridică deci problema posibilității instaurarării unui regim de egalitate frățească între cler și mireni cu privire la Împărtășire. Dar, totuși implicarea și asentimentul duhovnicului rămân necesare, pentru ambele categorii.

Postul euharistic. Un alt principiu fundamental la noi este că nimeni nu se poate împărtăși fără a respecta un post alimentar (ce include și înfrânarea conjugală pentru cei căsătoriți) – și aici se citează textul relevant din Liturghier (dacă cineva vrea să se împărtășească în afara celor 4 posturi, să postească 7zile sau numai 3 sau măcar 1 zi). Regula înfrânării conjugale este valabilă atât pentru mireni cât și pentru cler, dar postul alimentar nu mai este cerut slujitorilor ce se împărtășesc, ci apare doar ca o datorie de mare sobrietate alimentară¹⁵ în seara dinaintea Sf. Liturghii. Dar există o îndatorire comună ambelor categorii, și anume aceea de a citi în prealabil măcar a rugăciunilor Împărtășaniei. Acest post este deci un act de sacrificiu, de deschidere pentru a primit harul Duhului: a) în Ortodoxie, Euharistia este hrană în măsura în care este și răsplată a unui efort de creștere duhovincească spre Hristos, b) încrederea statornică a Bisericii în cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos despre post, milostenie și rugăciune, c) toate acestea sunt expresii a conștiinței Bisericii că în Hristos totul trebuie transfigurat.

Frecvența Împărtășirii. Starea de fapt arată, că deși creștinul se poate împărtăși oricând în timpul anului, majoritatea credincioșilor se împărătășesc în timpul celor patru posturi, obicei înrădăcinat de mult, pornind de la a patra poruncă bisericească¹⁶. Prin contrast, frecvența împărtășirii clerului este aceeași cu frecvența săvârșirii Sf. Liturghii. Dar, se constată deja, în rândul credincioșilor practicanți dorința unor mireni de a se împărtăși și în afara celor patru posturi. De menționat, că studierea scrierilor patristice arată că un mirean, dacă nu are oprire de la duhovnicul său, se poate împărtăși ori de câte ori se săvârșește Sf. Liturghie, mai ales că tradiția recomandă să nu se săvârșească nici o Liturghie fără un număr de credincioși care să se cuminece. Autorul constată, deja și o schimbare a mentalității duhovnicilor care poate duce la deschiderea unor noi perspective pentru împărtășirea frecventă. Practic, ”astăzi, nu-i vorba numai de a asigura primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine, ci totodată, de a asigura o întreagă participare creștină la umanizarea și îndumnezeirea vieții oamenilor pe pământ și poate chiar la deschiderea unor noi perspective vieții creștine însăși.”¹⁷

IV. Considerații finale

Lucrarea studiată este deci un binevenit suport pentru tinerii preoți duhovnici, și nu numai. Ea oferă, într-un singur loc, atât slujba Tainei Spovedaniei însoțită de toate povețele din Moltifelnic, cât și o listă foarte bogată de sfaturi și referințe canonice pentru epitimiile ce se pot da pentru diverse păcate, fiind excepțional completată cu o serie de texte ce clarifică modul de acordare a acestei Taine, de mare folos preotului duhovnic. Din toate aceste texte, reies, pe de o parte, îndatoririle duhovnicului de a primi pe fiecare credincios la Taina Spovedaniei, cu dragoste și bunătate, de a fi judecător și medic priceput, urmărind mântuirea sufletelor credincioșilor păstoriți, iar pe de altă parte, îndatoririle creștinului de a se spovedi ori de câte ori are nevoie, cu sinceritate, complet, benevol, cu umilință și cu dorința de a se vindeca. Peste tot reiese, ca un fir roșu, din primele veacuri creștine până în prezent, grija Bisericii de a face tot ce-i stă în putință pentru mântuirea sufletului, lucrând când cu iconomie, când cu acrivie pentru a împlini acest scop.

De asemeni, considerăm ca binevenită o eventuală reeditare a lucrării completată și actualizată, conform cu noile probleme pastorale ale societății de astăzi, ce includ, noi tipuri de adicții cum ar fi cele de tehnologie, de social-media.

V. Bibliografie

• Drăgoi, pr. Eugen, Îndrumarul duhovnicului, Ed. Partner, Galați, 2006.
• Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2006.
• Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoție, Ed. Sophia, București, 2004.