Canonul Noului Testament la Părinții apostolici

I. Introducere

Canonul, sau lista cărților, Noului Testament, în forma sa actuală, cuprinzând 27 de cărți, s-a cristalizat, treptat pe parcursul primelor patru secole după nașterea Domnului Iisus Hristos. Știm că cele 27 de cărți cu fost scrise între anii 44-98. Marea lor majoritate au fost scrieri cu un scop precis, datorate unor situații ivite în comunitățile creștine nou recent înființate pentru a lămuri aspecte ale credinței și învățăturilor creștine; unele au fost adresate nu doar comunităților, ci și anumitor persoane.

Aceste scrieri capătă o importanță deosebită în comunitățile creștine, devenind practic bunuri de o importanță vitală și astfel ele sunt copiate, iar unele din aceste centre și comunități creștine fac schimb de epistole îmbogățindu-și fiecare colecția de epistole și scrieri¹. De asemeni, este important de reținut că trebuie facută o distincție clară între modul când/cum/de ce au fost scrise și statutul lor ulterior ca scripturi². Pe lângă aceste 27 de cărti binecunoscute, cu siguranță au mai fost și alte scrieri; nu se știe exact câte evanghelii sau epistole au existat³; unele s-au pierdut, altele s-au păstrat doar ca ”bune de citit” și, în fine, altele au fost respine ca fiind apocrife. Ca exemple avem Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Herma și Epistola către Diognet care au circulat în primele veacuri ca scrieri, dar care nu au fost ulterior considerate în forma consacrată a Canonului Noului Testament. Putem, de asemeni, constata existența în paralel a mai multor liste sau colecții de cărți cu o componență diferită: o astfel de listă conține Epistolele Pauline, alta Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, Marcion avea o colecție de 11 cărți, a existat un ”Nou Testament” cu 22 cărți, existau ”Noi Testamente” diferite în Alexandria și Roma, au existat și liste care cuprindeau Epistola lui Barnaba sau epistola Sfântului Clement⁴. Primii care s-au ocupat de ideea de canon și de a defini o listă unanim acceptată (inclusiv o împărțire între canonice, bune de citit și apocrife) au fost Origen (†254) și Sfântul Atanasie cel Mare (†373). Canonul Noului Testemant, așa cum este acceptat astăzi a fost definitivat în a doua jumătate a secolului al IV-lea, în cadrul sinoadelor locale de la Laodiceea (306), Hippo (393) și Cartagina (397, respectiv 419)⁵.

Așa cum vom vedea în continuare, chiar dacă nu au fost definite explicit ca fiind carți canonice, totuși putem constata că forma actuală (sau, altfel spus, lista sau colecția) a Canonului Noului Testament era cunoscută și acceptată, în general, deja de la finalul primului secol creștin numit perioada Părinților Apostolici. Scrierile lor nu au fost considerate canonice, însă ele nu doar conțin, ci și continuă scrierile Sfinților Evangheliști și ale Sfinților Apostoli⁶. De precizat, perioada Părințior Apostolici se referă intervalul dintre sfârșitul secolului I și mijlocul secolului al II-lea și cuprinde primele generații creștine, unii dintre acești Părinți fiind contemporani cu Sfinții Apostoli (de exemplu, Sfântul Apostol Pavel îl menționeaza pe Sfântul Clement în Epistola către Filipeni⁷).

II. Sfântul Clement Romanul

Sfântul Clement Romanul a fost cel de al patrulea episcop al Romei. De la Sfântul Irineu aflăm că în timpul Sfântului Clement existau mulți creștini contemporani Sfinților Apostoli și care au petrecut timp alături de ei și au auzit de la ei învățăturile creștine, iar Origen și Eusebiu de Cezareea consideră că Sfântul Clement este menționat și apreciat de Sfântul Pavel în Epistola către Filipeni.⁸ De la Sfântul Clement avem păstrată Epistola către Corinteni, scrisă în anul 96, datorită unor tulburări create în Biserica din Corint, în fapt o răzvrătire împotriva preoților cauzată de alegerea unui nou episcop. Această epistolă este considerată ca fiind cel mai vechi document care citează din Evanghelii și din Epistolele Pauline⁹. Epistola sa abundă de citate și referiri la Vechiul Testament (Septuaginta¹⁰), dar și de citate din Noul Testament, după cum s-a menționat deja; el consideră scrierile Sfinților Apostoli ”ca fiind inspirate în același grad ca și Vechiul Testament”¹¹.

III. Sfântul Ignatie al Antiohiei

Sfântul Ignatie (supranumit și Teoforul) a fost episcop al Antiohiei între anii 70-117. Însă mărturii despre activitatea sa ca episcop și despre scrierile sale avem relativ puține - doar câteva persoane au lăsat mărturii, în relativ puține cuvinte: Sfântul Irineu, Origen, Eusebiu de Cezareea, Fericitul Ieronim, iar unele din scrierile sale sunt citate de Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur¹².

Opera sa cuprinde șapte epistole (către Efeseni, Magnezieni, Tralieni, Romani, Smirneni, Filadelfieni, Sfântul Policarp). Ele sunt importante, pentru că transmit informații despre ierarhia bisericească, dogme, Biserica, cult și viața creștină¹³. Pe de altă parte, aceste scrieri sunt importante și pentru că ele sunt o dovadă despre existenta unei colecții a cărților sfinte ale Noului Testament în primul secol - așa cum vedem în scrierile sale, Sfântul Ignatie face referințe la Evanghelii și Apostoli, considerăndu-le alături și făcând paralelă cu Legea și Proorocii¹⁴.

IV. Sfântul Policarp din Smirna

Sfântul Policarp a fost episcop al Bisericii din Smirna. El l-a cunoscut personal pe Sfântul Evanghelist Ioan (conform Sfântului Irineu) și a fost hirotonit episcop chiar de către acesta, așa cum confirmă tradiția Bisericii din Smirna, întărită și de Tertulian¹⁵. El va primi de la Sfântul Ignatie o epistolă (cea de a șaptea) însoțită de celelalte șase epistole, Sfântul Policarp dând astfel mărturie în scrierile despre epistolele Sfântului Ignatie.

Sfântul Irineu spune că Sfântul Policarp ar fi scris mai multe epistole, însă doar una s-a păstrat, Epistola către Filipeni - ea a fost scrisă la solicitarea Filipenilor de a le trimite și lor o copie după epistolele primite de la Sfântul Ignatie, iar el completează aceste copii, cu o epistolă scrisă de el, cuprinzând o serie de sfaturi¹⁶. Această epistolă demonstrează că Sfântul Policarp cunoștea Evangheliile și epistolele pauline.

V. Alte scrieri și referințe

Din această perioadă, a Părinților Apostolici, mai avem o serie de scrieri, demne de menționat - chiar dacă ele nu vor fi parte din Canonul Noului Testement, ele cuprind o serie de învățături creștine și, în același timp, ne oferă mărturii asupra cunoașterii cărților ce vor alcătui Noul Testament.

O primă scriere, este Epistola așă-zisă a lui Barnaba. Ea este atribuită apostolui Barnaba, dar nu există dovezi clare pentru acest lucru. A fost scrisă în Alexandria și s-a bucurat de o apreciere considerabilă, fiind foarte citită în Bisericile din acea vreme. Scrisoarea cuprinde învățături morale frumoase și folositoare, și arată că autorul cunoștea Evanghelia după Matei și, cel puțin, o parte din epistolele Sfântului Apostol Pavel¹⁷.

O altă lucrare din această perioadă, este Păstorul (scrisă de Herma), poate nu la fel de apreciată în decursul istoriei, dar importantă pentru că face referire la Apocalipsă, care i-a servit ca model¹⁸.

În final, menționăm și Epistola către Diognet (autorul este necunoscut), o scriere bogată în învățături creștine, autorul citând din Evanghelii și unele Epistole.

VI. Canonul Noului Testament la Părinții Apostolici

Tabelul următor conține o sinteză a referințelor către cele 27 de cărți ale Noului Testament făcute în scrierile Părinților Apostolici (așa cum au fost descrie în paragrafele anterioare) - cu ”x” sunt indicate scrierile din Noul Testament care sunt menționate sau utilizate de către Părinții Apostolici. Sursa tabelului este secțiunea “indice scripturistic” aferentă fiecărui autor, așa cum este descrisă în volumul I din colecția Părinți și Scriitori Bisericești.

• Carte | Anul scrierii¹⁹ | Epistola Sf. Clement (anul 96)²⁰ | Epistola Sf. Policarp (107?)²¹ | Epistolele Sf. Ignatie (70-107)²²,²³ | Epistola lui Barnaba (anul 70)²⁴ | Păstorul lui Herma (anii 140-155)²⁵ | Epistola către Diognet (anul 200)²⁶
• Matei | preajma anului 65 | x | x | x | x | x | x
• Marcu | 63-64 | x | x | x | | x | x
• Luca | preajma anului 65 (după 63) | x | x | x | | x | x
• Ioan | finalul sec. I | x | x | x | | x | x
• Faptele Apostolilor | preajma anului 65 (între 63 și 70) | x | x | x | | x | x
• Romani | 57-58 | x | x | x | x | | x
• 1 Corinteni | 56 | x | x | x | x | x | x
• 2 Corinteni | 57 | x | x | | | x | x
• Galateni | 54-55 | x | x | | | | x
• Efeseni | 63 | x | x | x | x | x | x
• Filipeni | 63 | x | x | x | | x | x
• Coloseni | 61-63 | x | x | x | | | x
• 1 Tesaloniceni | sfârșitul anului 50 | | | x | | x |
• 2 Tesaloniceni | 51 | x | x | | | x |
• 1 Timotei | 64-65 | x | x | x | | x | x
• 2 Timotei | 66-67 | x | x | x | x | x | x
• Tit | 64-65 | x | | | x | | x
• Filimon | 61-63 | | | | | |
• Evrei | 64-65 | x | | | | x | x
• Iacob | 57-62 | x | | x | | x |
• 1 Petru | 63-66 | x | | x | x | x | x
• 2 Petru | 67 | x | | | | x | x
• 1 Ioan | finalul sec. I | x | x | x | | x | x
• 2 Ioan | finalul sec. I | | x | | | |
• 3 Ioan | finalul sec. I | | | | | |
• Iuda | 64-66 sau 70-80 | | | | | |
• Apocalipsa | 94-95 | x | | | | x |

Putem constata, cu ușurință că aproape toate cele 27 de cărți ale Noului Testament sunt referențiate direct (citate) sau indirect în scrierile Părinților Apostolici și, deci, putem concluziona că aceste texte erau bine cunoscute în comunitățile creștine chiar de la începuturile creștinismului. Ca un element adițional de plauzabilizare a acestor constatări, putem observa și că toate scrierile menționate au fost făcute începând cu sfârșitul secolului I, deci după ce au fost scrise și ultimele Epistole, respectiv Apocalipsa.

Din cele 27 de cărți, doar 3 nu par a fi referite în aceste scrieri (Filimon, 3 Ioan, Iuda). Nu cunoaștem motivul pentru care nu sunt folosite, dar putem totuși presupune că erau cunoscute, măcar de o parte dintre comunitățile sau marile centre creștine.

VII. Considerații finale

Așadar, putem concluziona, fără a greși, că lista cărților (nu am folosit termenul de ”canon”, pentru că el este utilizat pentru Sfânta Scriptură abia în secolul IV²⁷) a fost închegată în perioada Părinților Apostolici – ea era cunoscută și prezentă ca bun de mare preț în comunitățile creștine chiar de la început, iar scrierile Părinților Apostolici au fost practic un vector de transmitere a lor către generațiile următoare, generații care au definitivat, spre sfârșitul secolului IV, Canonul Noului Testament.

VIII. Bibliografie

• ***, Părinți și Scriitori Bisericești, vol. I, traducere, note și indici de FECIORU, pr. Dumitru, Ed.Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
• †ANANIA, Bartolomeu, Biblia (ediția jubiliară a Sfântului Sinod), Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2001.
• MIHOC, pr. Vasile, Canonul și inspirația Sfintei Scripturi văzute din punct de vedere ortodox, preluat pe 29-11-2021 de pe: https://www.crestinortodox.ro/editoriale/canonul-inspiratia-sfintei-scripturi-vazute-punct-vedere-ortodox-70085.html, s.a.
• RIDDLE, Donald W, „Factors in the Formation of the New Testament Canon.", The Journal of Religion, Vol. 19, No. 4 330-345, https://www.jstor.org/stable/1198364, 1939.
• TOFANĂ, pr. Stelian, Introducere în studiul Noului Testament, vol. I, Ed. Presa Universitari Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.
• VOICU, arhid. Constantin, Patrologie, vol. I, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009.