Însușirile „bisericii catholice”, la Sfântul Ignatie al Antiohiei

Sinteză biografică

Tradiția Bisericii a păstrat puține informații despre viața Sfântului martir Ignatie, episcopul Bisericii din provincia Antiohiei. Importanța acestui oraș, ca un centru al creștinismului apostolic, nu poate fi trecută cu vederea, mmai ales pentru faptul că formarea Bisericii din Antiohia constituie a treia etapă, după Ierusalim și Samaria, în dezvoltarea și răspândirea creștinismului primar. Aici, au predicat, pe lângă mulți alții, și Sfinții Apostoli Pavel, Barnaba (Fapte 13, 2-3; 15, 35-41; 18, 22) și Petru (Galateni 2, 11). Existența și învățătura Sfântului Ignatie și a altor părinți apostolici constituie o mărturie importantă a modului în care propovăduiau Apostolii, dar și a vieții Bisericii primare. Epistolele sale, fiind adresate unor Biserici întemeiate de apostoli, reflectă tradiția apostolică, așa cum s-a conservat în marea cetate a Antiohiei.

Din scrierile Sfântului Ignatie, numit și Teoforul¹, se observă că a fost un mărturisitor al lui Hristos până la suflarea cea de pe urmă, știut fiind că a sfârșit la Roma, ca hrană oferită leilor sloboziți asupra lui². Deși scrierile sale nu oferă indicii asupra circumstanțelor și motivelor juridice referitoare la condamnarea sa³, totuși cercetătorii vieții Sfântului Ignatie, spun că, pe fondul pretențiilor aberante ale grupărilor și conflictelor din Biserica Antiohiei, martirul lui Ignatie a fost de a dovedi, dincolo de orice îndoială, dreptatea cauzei lui⁴. Acesta fiind motivul pentru care respinge orice efort al Bisericii din Roma de a-l salva⁵.

Referitor la scrierile sale, se cunoaște, în unanimitate, că acest părinte apostolic prezintă un interes doctrinar foarte mare și pentru faptul că a meditat îndelung la tainele centrale ale credinței creștine⁶. Este îndeobște cunoscut ca fiind unul dintre primii scriitori creștini care introduce în terminologia creștină cuvinte cu însemnătate nouă, ce vor fi acceptate de întreaga creștinătate. În acest sens, el vorbește în scrierile sale de „creștinism”⁷, pentru a arăta noua situație creată în lume prin propovăduirea și învățătura făcută de către Însuși Fiul lui Dumnezeu⁸. Tot el este primul scriitor creștin care folosește termenul de „Biserică catholică”⁹, pentru a arăta atât unitatea de doctrină a Bisericii în opoziție cu tagmele eretice, cât și universalitatea ei¹⁰.

Eccleziologia în viziunea Sfântului Ignatie

Încă din Biserica primară, învățătura despre Biserică, ca reprezentare a prototipului Treimic de comuniune agapică¹¹, a preocupat pe creștini, mai ales pentru faptul că Biserica reprezenta taina mântuirii lor¹². Se cunoștea, într-un fel că, viața Bisericii este viața intratrinitară coborâtă și întrupată în lume. Ea este modul de viață ce reflectă necontenit la viața Persoanelor Treimice, viață care ne adună pe toți sub acoperișul ei cel unul, sfânt, sobornicesc și apostolesc. Fără echivoc, viața în Biserică este un nou „mode d’existence”, în care persoanele experiază ontologia comuniunii, originară din modul de existență treimic¹³. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII) spune că Biserica este chip și icoană a lui Dumnezeu „ca una ce înfăptuiește aceeași unire ca Dumnezeu între cei credincioși, chiar dacă cei unificați în ea prin credință sunt deosebiți după însușirile lor și sunt din diferite locuri și de diferite feluri. Este aceeași unire pe care o înfăptuiește și Dumnezeu însuși în chip neamestecat între ființele lucrurilor, îndulcind și aducând la identitate deosebirea dintre ele prin raportarea lor la El și prin unirea cu El”¹⁴. Astfel, ceea ce există veșnic prin fire în relațiile celor Trei Persoane se dă prin har în viața oamenilor.

Creștinii conștientizau că Biserica este „centrul liturgic al creației sau locul central unde se săvârșește și de unde se răspândește peste întreaga creație puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Sfânt sau prin energiile Sale necreate, și prin aceasta se promovează înaintarea ei spre unitatea cât mai deplină” imprimată de unitatea treimică¹⁵. Biserica întemeiată de Hristos nu este o instituție istorică, ci, în ființa ei, este umanitatea transfigurată de Hristos, prin opera de mântuire, și sălășluită în inimile tuturor oamenilor¹⁶, prin Duhul Sfânt. Astfel, încă din primele timpuri, Biserica, prin cuvintele Întemeietorului ei adresate Apostolilor (și prin ei episcopilor și tuturor mărturisitorilor lui Hristos): „Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului” (Fapte 1, 8) a conștientizat, caracterul ei ecumenic.

Și ierarhul antiohian acordă o importanță deosebită eclesiologiei¹⁷, arătând că Biserica nu a fost întemeiată de un om sau de vreun arhanghel, ci de Însuși Iisus, Dumnezeul-Om, Care „este din neamul lui David după trup, dar Fiu al lui Dumnezeu după voința și puterea lui Dumnezeu”¹⁸, și, Care cu adevărat S-a înomenit, jertfindu-se până la moarte pentru neamul omenesc, și înviind ,,în văzul celor cerești, al celor pământești și al celor dedesupt”¹⁹, tocmai ca făptura umană să nu fie limitată și amenințată de scindare, și în final, de moarte, ci pentru ca să se sfințească. El îi îndeamnă, în același timp, pe creștini să fugă de tot ceea ce este contrar Evangheliei²⁰ și să țină unitatea învățăturii Bisericii celei una, „rămânând strâns uniți” în adevăr, deoarece ,,Dumnezeu a făgăduit unire, iar unirea este El”²¹.

Scrierile ierarhului martir, referitoare la Biserica catholică, au contribuit la Sinodul al II-lea ecumenic ținut la Constantinopol în anul 381, la fixarea însușirilor Bisericii, într-o formulare extrem de simplă, dar cu o însemnătate foarte bogată și importantă²²: „Credem întru-una, sfântă, catholică și apostolică Biserică”²³.

Înainte de a trece la caracteristicile mai importante ale Bisericii, mai trebuie menționat faptul că, pentru creștinii primelor secole, toți membri Bisericii erau numiți sfinți, datorită apartenenței lor la Dumnezeu²⁴. Nu exista vreo distincție între sfinții proslăviți și membrii Bisericii, deoarece sfințenia aparținea Bisericii, iar creștinii se considerau urmașii poporului sfânt. Numai cu primii martiri apare și o cinstire aparte, care se baza nu pe o poziție dintre sfințenie și nesfințenie, ci pe credința Bisericii că Hristos S-a revelat în martiri într-un mod deosebit. Cultul sfinților era un cult eshatologic, deoarece prin moartea martirului se arăta puterea dată lui de către Biserică. Martirul manifesta realitatea Bisericii²⁵.

Apostolicitatea, temelia ultimei temelii

În creștinism, Hristos este temelia și izvorul ultim al Bisericii, iar apostolii și urmașii lor relevă acest izvor ca martori direcți, prin credința și slujirea lor. Ei au fost oamenii cărora Hristos S-a făcut cunoscut așa cum a fost, ca Dumnezeu întrupat, răstignit, înviat și înălțat pentru oferirea vieții și fericirii veșnice neamului omenesc. Pe credința, mărturia și vorbirea Apostolilor despre Hristos s-a întemeiat și se prelungește Biserica în istorie²⁶.

Certitudinile apostolilor referitoare la dumnezeirea lui Hristos sunt transmise tuturor generațiilor succesive de creștini, așa încât ei sunt numiți „stâlpii Bisericii” ( Galateni II, 9), iar Hristos cel care susține totul, „temelia Bisericii” ( I Corinteni III, 11). Prin atributul apostolicității, Biserica nu poate fi percepută ca un exponat de muzeu, ca ceva antic, demodat, nemaifiind capabilă să dea răspunsuri adecvate societății actuale. Din potrivă, dimensiunea apostolicității Bisericii constituie un garant al adevărului de credință: „Biserica este apostolică, întrucât prin Apostoli cunoaște ea pe Hristos în mod deplin și autentic și de la ei a moștenit credința în El și certitudinea învierii Lui”²⁷. Observăm că, Sfântul Ignatie al Antiohiei (deci, încă din sec. I) îi îndeamnă pe creștini să fie plini de credință în cuvântul Apostolilor și să le fie următori²⁸, întrucât ei au văzut și au înțeles că Hristos nu este un duh fără de trup, ci este o Persoană reală, Care a pătimit pentru mântuirea oamenilor²⁹. Astfel, apostolicitatea primește o importanță deosebită, fiind temelia ultimei temelii - „Hristos - piatra cea din capul unghiului” ( Efeseni II, 20). Și mai târziu, în timpul sinoadele ecumenice, episcopii sinodali exclamau: „Așa au învățat Apostolii și părinții!”³⁰ La fel se găsește și în scrierile Părinților Bisericii, întrucât aceștia întăreau cuvântul lor cu referirea continuă la învățătura Apostolilor.

Aceste aspecte pun în evidență importanța capitală pe care o are apostolicitatea pentru existența Bisericii celei adevărate. „Hristos îi unește pe Apostoli prin credința și învățătura lor despre El în temelia unitară a Persoanei Lui, profund imprimată în ființa lor, pe care se zidește Biserica până la sfârșitul veacurilor, ca o clădire spirituală unitară care rămâne mereu aceeași”.³¹ Așadar, din scrierile episcopului antiohian reiese faptul că Biserica este apostolică prin unitatea credinței, prin învățătura adevărată și prin transmiterea harului sfințitor care leagă generațiile între ele. Biserica devine infailibilă dacă trăiește universalitatea și plinătatea adevărului lăsat de Apostoli; apostolicitatea nefiind altceva decât „alcătuirea trupului bisericesc prin intermediul lucrărilor Mântuitorului, acest trup fiind unul, sfânt și universal”³².

Unitatea Bisericii, extensiune a unității lui Dumnezeu

Încă din primii ani ai creștinismului, unitatea a constituit elementul esențial al vieții Bisericii datorită importanței sale capitale.³³ Sfântul Evanghelist Luca spune: ,,iar toți cei ce credeau erau laolaltă (epi to auto) și aveau toate de obște” (Fapte 2, 44). La rândul său, Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre cei adunați laolaltă, spune: ,,Că o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Corinteni 10, 17). Așadar, pentru creștinii din acea perioadă, cuvântul „Biserică” însemna, înainte de toate, unirea credincioșilor în sinaxa euharistică³⁴. Cu alte cuvinte, Biserica era identificată cu adunarea euharistică, în jurul sacerdotului. Părintele Alexander Schmemann³⁵ relevă foarte concis faptul că: „în centrul credinței și conștiinței comunității creștine primare a fost experierea Bisericii ca realitate a Templului viu, actualizat în adunarea euharistică”. O schimbare în înțelegerea semnificației Bisericii, ca adunare, a survenit odată cu convertirea împăratului Constantin, când s-a trecut la o altă semnificație independentă, și anume la aceea de locaș sfânt sau de sanctuar.

Identificarea aceasta nu era valabilă dacă nu ar fi existat o profundă legătură între Euharistie și Biserica ca adunare din primele secole privind unitatea³⁶. Euharistia a fost privită dintotdeauna ca fiind „ospățul unității”³⁷, care adună comunitățile răspândite în întreaga lume într-o Împărăție a lui Dumnezeu. De exemplu, Didahia (sfârșitul sec. I - începutul sec. Al II-lea), vorbind despre Euharistie, surprinde foarte bine această legătură: ,,După cum această pâine frântă era împrăștiată pe munți și fiind adunată a ajuns una, tot așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărăția Ta … Adu-Ți aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăvești de tot răul și s-o desăvârșești în dragostea Ta și adună din cele patru vânturi această Biserică sfințită în Împărăția Ta, pe care ai pregătit-o”³⁸. Dar, un aspect fundamental este acela că unitatea eclezială a fost și este dată de Hristos și în Hristos (I Corinteni I, 13)³⁹.

Ideea unității Bisericii a ocupat un loc central în gândirea creștinilor din veacurile primare. De exemplu, pentru Sfântul Ignatie Teoforul, care se descria ca fiind „un om rânduit spre unire”⁴⁰, un singur cuvânt - arată P. Th. Camelot - ar fi putut rezuma întreaga sa gândire: unitate⁴¹. Pentru el, Euharistia era percepută ca fiind taina unirii, centrul vieții Bisericii⁴², el îndemnând, în acest sens, pe creștini să caute și să participe „la o singură Euharistie; că unul este Trupul Domnului nostru Iisus Hristos și unul este potirul spre unirea cu sângele Lui…”⁴³. Observăm cum odată cu creștinismul este prezentă și conștiința relației a ,,celor mulți”, chemați spre a forma „Un Trup” (Ioan 6, 56; Efeseni 4, 4). Este lesne de observat că, adunarea euharistică constituie un eveniment eclezial unificator, adunându-ne pe toți epi to auto, pentru a intra într-o relație de comuniune aprofundată cu Hristos și cu mădularele adunării respective, făcându-ne, în același timp, să pregustăm împărăția eshatologică, revelată de adunarea euharistică.

Hristos, fiind Dumnezeu și Om adevărat, este Cel Care coboară în Biserică și se face Cap al ei; din El curgând viața duhovnicească care ne adună, pe toți, într-o unitate ființială, ontologică: „Că unul este Dumnezeu, Care S-a arătat prin Iisus Hristos, Fiul Lui, Care este Cuvântul Lui ieșit din tăcere, Care în toate a bineplăcut Celui ce L-a trimis”⁴⁴. Divino-umanitatea este categoria neschimbabilă a eclesialității catholice (ortodoxe)⁴⁵. Astfel, unitatea Bisericii are caracter ontologic, venind de sus. Concludente sunt în acest sens cuvintele părintelui rus G. Florovsky: „Teologia Bisericii nu este altceva decât un capitol, și încă unul dintre cele principale, ale hristologiei.(…) Taina Bisericii este proclamată în Noul Testament doar în cadrul hristologiei”⁴⁶. Astfel, Biserica este Hristos întreg care s-a coborât din ceruri pentru a ne ridica la unirea cu Sfânta Treime.

În urma cercetării scrierilor Sfântului Ignatie, mitropolitul Zizioulas afirmă că „în dumnezeiasca Euharistie, Biserica s-a manifestat în timp și spațiu ca Trup al lui Hristos, dar și ca o unitate canonică. Astfel, unitatea dumnezeieștii euharistii a devenit izvorul unității Bisericii în Trupul lui Hristos, dar și a unității sale în episcop”⁴⁷. De asemenea, arată cum ,,Episcopul fiind conducătorul adunării euharistice, ocupând ,,tronul lui Dumnezeu” în altar, a trecut la treapta celui care stătea ,,în locul lui Dumnezeu”. Astfel, unitatea Bisericii în Euharistie a devenit, în mod automat, și o unitate în episcop”⁴⁸. Scrisoarea către Smirneni a Sfântului Ignatie Teoforul spune că „unde se vede episcopul, acolo să fie și mulțimea credincioșilor, după cum unde este Iisus Hristos, acolo este și Biserica universală”⁴⁹. Se observă că unitatea Bisericii este concentrată în adunarea euharistică, prezidată de episcop: „adunați-vă cu toții ca într-un templu⁵⁰ al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul unuia Iisus Hristos, Care a ieșit de la Unul Tatăl, Care este Unul și l-a Tatăl S-a întors”⁵¹. Principala preocupare a episcopului antiohian era unitatea în interiorul Bisericii în jurul episcopului, a cărui supremație fondează pe modelul teologic patern. Funcția episcopului este de a reprezenta pe Tatăl, ca să fie sursa și centrul unic al unității Bisericii, după cum Tatăl este sursa unică a Dumnezeirii⁵². Astfel, după cum există un singur Dumnezeu, tot așa există un singur episcopat; Episcopul fiind imaginea lui Dumnezeu Tatăl⁵³, el trebuie să fie considerat ca Hristos și să fie primit ca pe Însuși Cel Ce L-a trimis⁵⁴. Acest lucru nu înseamnă că episcopul are autoritatea la fel ca Dumnezeu Tatăl, ci mai degrabă, că noi trebuie să ne supunem episcopului, după cum Hristos a ascultat de Tatăl⁵⁵.

Unitatea plenară și desăvârșită a Bisericii lui Hristos în viziunea Sfântului Ignatie este constituită atât din preoți, diaconi și episcop, cât și din „poporul lui Dumnezeu”, constituit în Biserică prin „Botezul unic”; toți, împreună, săvârșind Sfânta Euharistie. Aceasta reprezintă imaginea unei Biserici locale, dar cu conștiința plenitudinii în adevărul unic și unificator al tuturor Bisericilor locale - alcătuind Biserica Universală. Bisericile locale de pretutindeni cu episcopii și credincioșii din sânul lor, aveau conștiința că alcătuiesc un singur trup – „Trupul lui Hristos”. După cum în Euharistie este prezent Hristos în întregime, tot la fel în fiecare comunitate ecleziastică locală, condusă de un episcop sau de un preot se află plenitudinea Trupului lui Hristos⁵⁶. În altă ordine de idei, catholicitatea Bisericii lui Dumnezeu este legată intrinsec de iararhia sacramentală, care asigură sacramentalitatea Bisericii, împărtășind harul sfințitor al Sfintelor Taine, prin care comunitatea creștină se constituie permanent și dinamic în diacronia istoriei de după Cincizecime⁵⁷.

Este interesant faptul că, Biserica nu se închide într-o succesiune apostolică liniară, pur temporală, întrucât Euharistia face ca fiecare moment al temporalității istorice a Bisericii să fie epifania plenitudinii lui Hristos și a vieții trinitare⁵⁸. Taina Euharistiei depășește, astfel, opoziția dintre Biserica locală și cea Universală deoarece Euharistia locală este Euharistia catholică, de plenitudine, ea fiind locul în care se manifestă catholicitatea⁵⁹.

Fiind conștient de importanța unității⁶⁰ cea după adevăr a Bisericii, ca și comunitate, Sfântul Ignatie Teoforul, prin epistolele sale scrise în drum spre martiriu, îndeamnă, de nenumărate ori, pe creștini să se ferească „de buruienile rele, pe care nu le cultivă Hristos, pentru că nu sunt sădite de Tatăl”, spunându-le că „toți câți se vor pocăi și vor veni la unitatea Bisericii, vor fi și ei ai lui Dumnezeu”.⁶¹ Se vede limpede că Ignatie pune accentul pe necesitatea unității, subliniind faptul că ceea ce se opune desăvârșirii și „comuniunii sfinților” este răceala dragostei și îndrăzneala celor care doresc dezbinarea pleromei Bisericii. De aceea, Biserica, încă de la începutul ființării ei, mărturisește că, ruperea de credința cea adevărată și ieșirea din unitatea de viață ontologico-pnevamtic în Hristos și în Duhul Sfânt este un mod de a trăi altfel evenimentul mântuirii, adică viața nemuritoare, pe care o revelează adevărul Bisericii prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu⁶². În altă ordine de idei, cel care se duce după cel ce dezbină și va stărui în învățături străine Bisericii nu este în acord cu Patimile lui Hristos și, ca atare, nu va moșteni Împărăția lui Dumnezeu⁶³.

Din cele afirmate de Sfântul Ignatie Teoforul rezultă că unitatea Bisericii izvorăște atât din Euharistie (el chiar îi îndeamnă pe creștini să participe „la o singură Euharistie; că unul este trupul Domnului Iisus Hristos și unul este potirul spre unirea cu sângele Lui”⁶⁴), cât și din faptul că Domnul nostru Iisus Hristos n-a întemeiat mai multe Biserici care să existe paralel, ci una singură (în acest sens, Sfântul Ignatie accentuează în scrierile sale că „Dumnezeu a făgăduit unire; iar unirea este El”⁶⁵).

Universalitatea Bisericii lui Hristos

Unitatea Bisericii, văzută de Ignatie al Antiohiei, este strâns legată de universalitatea⁶⁶ ei, pentru că Biserica formează un întreg unitar, fără limitări de loc, de timp, de rasă, de limbă, etc., chiar dacă este răspândită în toată lumea, deoarece „Dumnezeu vrea ca toți oamenii sa se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei II, 4)⁶⁷. Catholicitatea sau întregimea Bisericii stă în strânsă legătură cu însușirea unității, nefiind decât precizarea modului unității. Însăși termenul de καθολική folosit pentru prima dată de Ignatie, înseamnă „conform cu întregul, cu totul” (kath’olon). O redare directă a sensului termenului „catholicitate” ne-ar oferi-o termenul de „întregime” (holon) sau de „plenitudine”. Catholicitatea înseamnă, în general, plenitudinea Bisericii adevărate și, în special, plenitudinea Revelației păzite și propovăduite de ea și a harului mântuitor prin care se urmărește mântuirea lumii în întregime⁶⁸. Catholicitatea, așa cum afirmă și Lossky, este o calitate a adevărului revelat, dată Bisericii; ,,este un mod de cunoaștere a Adevărului propriu Bisericii, mod datorită căruia acest Adevăr devine evident întregii Biserici”⁶⁹.

Biserica „catholică” nu este o federație de Biserici locale, ci este sobornicească nu doar într-un sens universal, ci și local, în fiecare parte. Așadar, Biserica este catholică în toate părțile ei, căci fiecare parte din ea se identifică cu întregul, exprimă totul⁷⁰, neexistând în afara totului, așa cum în Dumnezeu fiecare din cele Trei Persoane nu este o parte a Trinității, ci fiecare Persoană posedă întreagă natura divină⁷¹. Conform acestui înțeles, Părintele Dumitru Stăniloae relevă faptul că „Biserica are pe Hristos întreg cu toate darurile Lui mântuitoare și îndumnezeitoare, și fiecare Biserică locală și chiar fiecare credincios Îl are întreg, dar numai întrucât rămâne în întregul corpului. Așa cum în orice celulă este corpul întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, așa este în orice mădular sau parte a ei, Biserica întreagă, și, prin aceasta, Hristos întreg, dar numai întrucât partea rămâne în Biserică. Mădularele nu sunt uniformizate prin aceasta, ci sunt complementare, datorită faptului că viața corpului sau Hristos Însuși, prin Duhul sfânt, este prezent, în mod activ, în toate”⁷². Comuniunea (koinonia), departe de a reduce viața personală, o îmbogățește, iar prin aceasta, îmbogățește viața întregului, întrucât atestă o realitate eclezială, care îmbină dimensiunea verticală (izvorul harului) cu dimensiunea orizontală (comunitatea oamenilor)⁷³. Comuniunea și plenitudinea sunt cele două sensuri ale însușirii Bisericii exprimate prin termenul de „catholicitate” sau „sobornicitate”⁷⁴.

Acesta este și punctul esențial descris de eclesiologia Sfântului Ignatie, și anume acela că: Biserica locală nu este considerată ca fiind o parte a corpului Bisericii, ci ca ansamblu (întreg), având ca și cap al ei pe Însuși Hristos și toți Apostolii⁷⁵. Eașadar, episcopul antiohian, prin „Biserica catholică” arată deodată atât „integritatea bisericească” a fiecărei comunități, întemeiată pe Euharistie - cu Episcopul ei săvârșitor, - cât și unitatea tuturor comunităților ecleziale „în plenitudinea întregului Trup al lui Hristos” - deci „Biserica Universală”. Arhiepiscopul Vasilie Krivoșein spune că cea mai importantă calitate a ecclesiologiei euharistice este aceea că ea atrage atenția asupra importanței înțelegerii teologice a Bisericii locale: ,Biserica locală nu este doar parte a Bisericii Ecumenice Sobornicești, ci manifestarea ei deplină, manifestarea ei întreagă, cu nimic micșorată, într-un loc concret determinat. Biserica locală este Biserica sobornicească într-un loc determinat, identică cu Biserica Ecumenică Sobornicească, care există doar în manifestările ei locale. Dar în același timp, Biserica locală nu este identică cu Biserica Ecumenică, ci se deosebește de ea”⁷⁶.

La rândul său, mitropolitul Zizioulas observă, din eclesiologia Sfântului Ignatie, contextul euharistic în care apare termenul de καθολικα εκκλησια și spune că ecclesiologia lui Ignatie arată că comunitatea euharistică este aceeași cu Biserica întreagă unită cu Hristos, ceea ce înseamnă că „catolicitatea, în acest context, nu înseamnă nimic altceva decât integritatea, plenitudinea și totalitatea Trupului lui Hristos”⁷⁷. În altă ordine de idei, Sfântul Ignatie al Antiohiei, prin scrierile sale, arată caracterul ecumenic al Bisericii sobornicești întrucât Hristos S-a făcut universul Bisericii: „unde este Iisus Hristos, acolo este și Biserica universală”⁷⁸.

Din cele arătate, se poate spune că, în plenitudinea credinței adevărate, în episcopatul cu succesiunea apostolică și în Sfintele Taine, se află hotarele Bisericii lui Hristos. Erezia, ca slăbire a adevărului de credință, a fost aruncată dincolo de hotarele Bisericii, condamnată și înlăturată. Sobornicitatea eclezială trebuie să fie de fapt o trăire a unei credințe într-o comuniune vie⁷⁹. De aceea, în Biserica Ortodoxă se subliniază faptul că toți cei ce cred în Mântuitorul Iisus Hristos sunt în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească în măsura în care țin și mărturisesc adevărul de credință, în toată plenitudinea lui, așa cum l-au propovăduit Sfinții Apostoli și urmașii acestora, având ca termen de comparație învățătura Bisericii primare.

Încă din timpurile apostolice și post-apostolice, simțirea unității sobornicești a credinței, unitatea și apostolicitatea adevărului revelat și propovăduit, viața de obște prin Sfânta Euharistie condusă de episcop erau trăsăturile fundamentale ale Bisericii universale. Părinții apostolici și Sfinții Părinți insistă asupra unității Bisericii, văzută și prin celelalte atribute, întrucât aceasta este condiția fundamentală a existenței Trupului lui Hristos, căci Biserica „cu toate că este răspândită în întreaga lume, păzește cu grijă, credința, primită de la Apostoli și învățăceii lor, ca și cum ar locui într-o singură casă, crede în ea ca și cum ar avea un singur suflet și aceeași inimă, o vestește într-un singur glas și o învață și o transmite ca și cum ar avea o singură gură…”⁸⁰. Hristos, Dumnezeul-Om, „este puterea neîncetat făcătoare de viață, care se manifestă continuu în viața divino-umană a Bisericii prin unitatea, sfințenia, sobornicitatea și apostolicitatea credinței, a vieții și a adevărului”⁸¹.

Analizând opera ierarhului antiohian, se observă că Sfântul Ignatie, atunci când vorbește despre Biserica catholică, el are în vedere universalitatea (ecumenicitatea) Bisericii întemeiate de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atât sub aspect geografic („toate marginile pământului”), cât și sub aspect calitativ; ea fiind pleroma Adevărului, având deplinătatea puterii de mântuire și sfințire a tuturor oamenilor de diferite culturi, rase, stări sociale. De asemenea, pentru Sfântul Ignatie, episcopul Antiohiei, unitatea, sfințenia, catholicitatea și apostolicitatea formează însușirile sau atributele Bisericii, prin care se exprimă plenitudinea naturii ei și prin care se asigură continuitatea lucrării mântuitoare a lui Hristos până la Parusie.