Introducere
Opera exegetică a lui Sfântului Ioan, Patriarh al Constantinopolului (349-407), supranumit Gură de Aur a fost, ȋn bună parte, păstrată. Printre nenumăratele Omilii la Isaia, Ieremia, Daniil, la cărțile lui Iov sau la Proverbele lui Solomon, la Evanghelia după Matei, la Evanghelia după Luca, la cea după Ioan, la Faptele Apostolilor au rămas și numeroase (peste două sute) Omilii la Epistolele Sfântului Apostol Pavel.
Exegeza Sfântului Ioan Gură de Aur din Epistola lui Pavel către Filipeni constituie cel mai cuprinzător comentariu al scrisorii care a supraviețuit din antichitatea creștină. Omiliile la Epistola către Filipeni consistă dintr-un „argument”, socotit ca o primă omilie, urmat de alte cincisprezece omilii. Omilia a IX-a, a cărei traducere urmează acestei scurte introduceri, are drept temei, ȋndemnul Apostolului adresat filipenilor de a-și lucra mântuirea cu frică și cu cutremur … fără de cârtire și fără de îndoială. Sfântul Ioan Gură de Aur explică ȋndemnul lui Pavel, arătând că Apostolul, el ȋnsuși un lucrător cu frică nu crede că este cu putință ca, ȋn lipsa acesteia, să existe ȋmplinire vremelnică și, cu atât mai puțin, duhovnicească. Arătând ce lucru înspăimântător este cârteala, ceva foarte aproape de hulă, Hrisostomul conclude că aceasta este o faptă de nerecunoștință, cel care cârtește este nerecunoscător față de Dumnezeu iar cel care este nerecunoscător lui Dumnezeu este, prin urmare, hulitor al lui Dumnezeu. Adunarea căreia i se adresează Sfântului Ioan Gură de Aur este ȋndemnată să ia aminte la Iov, la „acel atlet, la acel suflet mai tare ca diamantul, la acea judecată nestrămutată de oțel”, care, ȋn mijlocul atâtor nenorociri, nu a cârtit. Comparându-i pe cei care, printre cei nevrednici rămân vrednici, cu stelele care strălucesc noaptea și răspândesc lumină ȋn ȋntuneric, fără ca frumusețea lor proprie să fie cu nimic vătămată și răspândind cu mai multă strălucire lumina, Sfântul Ioan Gură de Aur oferă ȋndemnul de a trăi ca unii care avem în noi sămânța vieții, avem chezășia vieții, avem viața ȋnsăși, căci, spune el, asta ȋnseamnă cuvântul vieții.
Traducere:
Drept aceea, iubiții mei, precum totdeauna m-ați ascultat, nu numai când eram de față, ci cu atât mai mult acum când sunt departe, cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră; Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință. Toate să le faceți fără de cârtire și fără de îndoială, Ca să fiți fără de prihană și curați, fii ai lui Dumnezeu neîntinați în mijlocul unui neam rău și stricat și întru care străluciți ca niște luminători în lume, Ținând cu putere cuvântul vieții, spre lauda mea în ziua lui Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit.1
Cuvine-se ca dojana să fie îmblânzită prin laude, pentru că, ȋn acest fel, atunci cȃnd ȋi ȋndemnăm pe cei pe care ȋi dojenim ca, spre propriul lor folos, să fie plini de rȃvnă, aceasta este mai ușor primită. De pildă, ȋn crâmpeiul acesta, așa a făcut Pavel. Și, ia aminte cȃt de iscusit a făcut-o. Drept aceea, iubiții mei, - spune el. Nu, pur și simplu „să dați ascultare” spune Pavel, ci, mai ȋntȃi, ȋi laudă, zicȃndu-le: precum totdeauna m-ați ascultat, adică „rogu-vă, nu luați pildă de la alții, ci doar de la voi ȋnșivă. Nu numai când eram de față, ci cu atât mai mult acum când sunt departe. De ce spune, cu atât mai mult acum când sunt departe? Poate atunci păreați că faceți toate pentru a mă cinsti și respecta pe mine, iar acum, nu. Dacă, se dovedește, așadar, că acum vă străduiți, se arată că și odinioară ați făcut toate, nu pentru mine, ci pentru Dumnezeu.
Ce vrei, Pavel? Spune-mi. „Nu mie să-mi dați ascultare, ci cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră. Adică, nu este cu putință să i se arate ceva de seamă și vrednic de uimire celui care trăiește fără frică.” Nu spune doar, cu frică, ci și cu cutremur care culmea fricii este. Frica aceasta o avea Pavel, de aceea și spunea: Mi-e frică ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic2. Căci, dacă nu este cu putință ca, fără frică, să le ȋndeplinim pe cele vremelnice, cu cȃt mai mult nu este cu putință să le ȋndeplinim pe cele duhovnicești? Spune-mi, deci, cine ȋnvață să scrie și să citească, fără frică? Cine ajunge desăvârșit ȋntrun meșteșug, fără frică? Dacă, ȋnsă, acolo unde, nu diavolul stă la pȃndă, ci doar lenea stârnește neliniște, avem nevoie de atȃt de multă frică ca să biruim o lene ce-i doar a firii, cum e cu putință ca, fără frică, să fim mȃntuiți vreodată, acolo unde lupta e atȃt de crȃncenă, piedicile atȃt de mari? Cum vine această frică? Vine dacă avem ȋn gând că Dumnezeu este pretutindeni de față, toate le aude, toate le vede, nu numai cele săvȃrșite și spuse, ci și tot ceea ce este ȋn inimă și ȋn cotloanele minții. Destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii.3 Dacă ne purtăm ȋn acest fel, nimic rău nu vom săvȃrși, nimic rău nu vom spune, nimic rău nu vom avea ȋn gând.
Spune-mi, dacă ai sta necontentit ȋn preajma domnitorului, nu ai sta cu frică? Și, atunci cȃnd stai lȃngă Dumnezeu, cum de rȃzi de cazi pe spate și nici nu te temi, nici nu te trec fiori? Nu disprețui a Sa ȋngăduință, căci El ȋndelung te rabdă, călăuzindu-te spre căință. Cȃnd mănȃnci, gȃndește că Dumnezeu este de față, căci este de față. Cȃnd urmează să te culci, cȃnd te mȃnii, cȃnd furi, chiar și cȃnd trândăvești, orice ai face, nu te lăsa niciodată cuprins de rȃs și nici nu te aprinde de mȃnie. Dacă ai necontenit acest fel de a cugeta, vei fi necontenit cu frică și cu cutremur, astfel ȋncȃt să stai aproape de Ȋmpăratul. Meșterul zidar, chiar dacă e destoinic, chiar dacă e un meșter nespus de bun, stă cu frică și cu cutremur, temȃndu-se că s-ar putea prăvăli de pe casă. Și tu ai crezut, ai făcut numeroase lucruri bune, ai ajuns sus pe culmi. Ține-te la adăpost de primejdie, stai cu frică, ține ochiul treaz, nu te prăvăli de acolo, căci multe sunt duhurile răutății care vor să te tragă jos.4 Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați de El cu cutremur.5
Ȋn ce fel e cu putință ca bucuria să fie ȋnsoțită de cutremur? Aceasta este singura bucurie, căci doar atunci ne bucurăm cȃnd săvȃrșim un lucru bun, ca și cum am face ceva cu cutremur. Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră. Pavel nu a spus „faceți”, ci „lucrați”, adică, cu multă rȃvnă, cu multă grijă. Dar cȃnd a spus cu frică și cu cutremur, ia seama cum ȋncurajează strădania. Căci, ce spune el? Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi.6 Nu te teme fiindcă am spus cu frică și cu cutremur. Nu de aceea am spus, ca să-ți pierzi curajul, ca să te fac să crezi că virtutea este greu de dobȃndit, ci, ca să fii cu luare-aminte și să nu te irosești. Dacă acest lucru se ȋntȃmplă, Dumnezeu va face toate; tu fii curajos, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi. De aceea, dacă El lucrează, noi trebuie să arătăm necontenit o voință disciplinată, închegată, nestrămutată. [Căci, Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi, și ca să voiți, și ca să săvârșiți.] Dacă, El lucrează în noi ca să voim, în ce chip ne îndeamnă El? Altfel spus, dacă El ne face să voim, e zadarnic să ne spui să ne supunem, căci nu ne supunem. E zadarnic să spui cu frică și cu cutremur, căci totul ține de Dumnezeu. Nu de aceea am spus Căci El este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, ci fiindcă am vrut să vă fac strădania mai ușoară. Dacă voiești, atunci El va lucra în tine ca să voiești. Nu te teme, nu te strădui în nici un fel; El ne va da și bunăvoință, și deprindere, fiindcă, atunci când voim, din acea clipă, El ne va spori a noastră vrere. De pildă, vreau să lucrez o bună lucrare: Dumnezeu a lucrat ȋnsăși buna lucrare, prin acesta, El a lucrat și vrerea mea. Ori, din adâncă smerenie spune Pavel aceasta, ca atunci când spune că ȋmplinirile noastre sunt daruri. Prin urmare, ȋntocmai ca atunci când le numește „daruri”, el nu ne tăgăduiește propria noastră voință, ci o ȋngăduie ȋn noi, tot așa și când spune că „Dumnezeu lucrează în noi ca să voim”, nu ȋnlătură propria noastră voință, ci arată că, din trăirea unei vieți drepte primim multă râvnă spre a voi. Cu alte cuvinte, așa cum „a face” purcede din deprinderea de „a face”, tot astfel, „a nu face” purcede din deprinderea de „a nu face”. Ai dat pomană? Ești mai ȋndemnat să dai. Nu ai dat? Ești mai puțin ȋnclinat să o faci. Ai fost cumpătat pentru o zi? Ești ȋndemnat să fii astfel și pentru ziua următoare. Ai trândăvit? Ți-ai sporit trândăvia. Când necredinciosul intră în adâncul răutăților, nici nu le bagă de seamă.7
Prin urmare, la fel ca atunci când unul care ajunge ȋn străfundul răului, este plin de dispreț, tot astfel, când ajunge ȋn străfundul binelui, este plin de râvnă. Altfel spus, așa cum primul, pierzând orice nădejde, ajunge mai nepăsător, tot astfel, celălalt, dându-și seama de mulțimea lucrurilor bune, ajunge mai plin de râvnă, temându-se să nu piardă totul. După a Lui bunăvoință8, - spune Pavel, adică, datorită dragostei, datorită mulțumirii Lui, ca să se ȋntâmple cele plăcute Lui, ca să se ȋntâmple, după voia Sa. Ȋn acest pasaj, Pavel ne arată și ne face ȋncrezători că Dumnezeu lucrează ȋn toate felurile, fiindcă vrea ca noi să trăim așa cum voiește El. Dacă voiește, El lucrează pentru acest lucru și va lucra aceasta ȋn toate chipurile, fiindcă vrea ca noi să trăim drept. Iei aminte la felul ȋn care Apostolul nu tăgăduiește voința noastră?
Toate să le faceți fără de cârtire și fără de îndoială9, spune el. Când diavolul nu ne poate ȋndepărta de la făptuirea lucrurilor bune, vrea să zădărnicească ȋn alt chip răsplătirea noastră. Căci, sau slava deșartă, sau trufia, diavolul le-a adus; sau, dacă nu e nici una dintre cele două, e cârteala sau, dacă nu e nici asta, e ȋndoiala. Dar, privește cum a limpezit Pavel acest lucru: a spus ceea ce a spus despre smerenie, ȋnlăturând trufia; a spus despre slava deșartă: nu numai când eram de față. Vorbește aici despre cârtire și ȋndoială. De ce, atunci când, ȋn privința corintenilor, a ȋnlăturat acestă molimă, i-a amintit și pe israeliți10, ȋn vreme ce, ȋn acest pasaj, nu a spus nimic de felul acesta, ci, pur și simplu, a dat un ȋndemn? Fiindcă acolo, ȋn Epistola către Corinteni această molimă se ȋntâmplase deja. De aceea a avut nevoie de o și mai năprasnică lovitură și o dojană mai severă. Ȋnsă, ȋn acest pasaj, el ȋndeamnă ca acel fapt să nu se petreacă. Cu asupra de măsură a fost Pavel ȋn a-i ocroti pe cei care ȋncă nu păcătuiseră, ȋntr-un chip și mai izbitor, deoarece, ȋndemnându-i la smerenie, nu a dat exemplul din Evanghelie ȋn care sunt osândiți cei ce se fălesc, ci a adus ȋn discuție ȋndemnul de la Dumnezeu și le-a vorbit ca unor oameni liberi, ca unor copii legitimi, nu ca unor slujitori de casă. Căci, ȋn privința lucurilor bune, cel chibzuit și nobil este ȋndemnat de pilda celor care ȋși trăiesc viața drept, iar cei nechibzuiți, de exemplul celor care nu ȋși trăiesc viața drept: unul, prin exemplul cinstei, celălalt prin exemplul osândei. De aceea, și când le-a scris evreilor, Pavel a spus, aducând ȋn toiul discuției pe Esau: El, pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi născut.11 Și, din nou: De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el.12 Și ȋntre corinteni se aflau mulți desfrânați13, de aceea, a spus: Ca nu cumva, venind iarăși, să mă umilească Dumnezeul meu la voi și să plâng pe mulți care au păcătuit înainte și nu s-au pocăit de necurăția și de desfrânarea și de necumpătarea pe care le-au făcut.14 Ca să fiți fără de prihană și curați15, - spune el, - adică, fără pată, fără prihană, căci cârtirea duce către o ȋntinare ce nu-i neȋnsemnată.
Ce ȋnseamnă fără de cârtire? Oare, e bine sau nu e bine? Nu discutați, - spune el, - de-ar fi despre muncă, de-ar fi despre trudă, de-ar fi despre orice. Nu a zis „ca să nu fiți osândiți”, căci osânda pentru fapte este păstrată. Și a arătat aceasta ȋn Epistola către corinteni, dar, ȋn acest pasaj, nu spune nimic de felul acesta, ci „ca să fiți fără de prihană și curați”, - spune el, - fii ai lui Dumnezeu neîntinați în mijlocul unui neam rău și stricat și întru care străluciți ca niște luminători în lume, ținând cu putere cuvântul vieții, spre lauda mea în ziua lui Hristos.16 Vezi că ȋi ȋnvață să nu cârtească, ȋntrucât cârtirea le stă ȋn fire sclavilor nechibzuiți și nesimțitori? Spune-mi, deci, ce fel de fiu cârtește, ȋn vreme ce trudește pentru tatăl său și ȋn vreme ce pentru el ȋnsuși trudește?
Gândește-te, - spune el, - că trudești pentru tine, că aduni pentru tine. Să cârtească este ȋn firea acelora când trudesc pentru alții, când muncesc pentru alții. Ȋnsă, pe ce temei cârtește cel care adună pentru sine? Fiindcă nu va spori avuția sa? Dar acest lucru nu este un temei. Pe ce temei cârtește cel care o face de bunăvoie și nesilit? Mai bine să nu lucrezi nimic decât să o faci cu cârteală căci ceea ce vine din această muncă este zadarnic. Sau nu vezi că și ȋn casele noastre spunem mereu: „Mai bine că nu este făcut decât să fie făcut cu cârteală”? Și, adesea, am ales să fim lipsiți de slujirea cuvenită nouă decât să vină de la un cârtitor. Altfel spus, cârteala este ceva înspăimântător, un lucru înspăimântător, cu hula se ȋnvecinează. Pe ce temei au avut parte de o asemenea osândă aceia care au cârtit? Este o faptă de nerecunoștință. Cel care cârtește este nerecunoscător față de Dumnezeu; cel care este nerecunoscător lui Dumnezeu este, prin urmare, hulitor al lui Dumnezeu. Căci, cu mult timp ȋn urmă, neîntrerupte ispite erau, primejdii una după alta; nu era nici răgaz, nici păsuire, mii de grozăvii năvăleau din toate părțile. Acum, ȋnsă, este pace deplină, acum este tihnă.
Și atunci, de ce cârtești? Fiindcă ești sărac? Gândește-te, ȋnsă, la Iov. Că ești bolnav? Ce dacă ești bolnav, fiindcă și tu ȋți dai seama că ai parte de tot atât de multe binefaceri și ȋmpliniri câte a avut și binecuvântatul Iov? Gândește-te la el, ȋncă o dată: mult timp a fost statornic, ȋn vreme ce era plin de păduchi și stătea pe o grămadă de gunoi și ȋși freca pielea.17 „După ce a trecut mult timp”, - se spune, „nevasta lui a zis către el: Te ții mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu și mori!18
Sau că a murit copilul tău? Așadar, ce dacă i-ai pierdut pe toți, și ȋncă de o moarte cumplită, la fel ca Iov? Știți, deci, știți că e o mare alinare pentru cel bolnav, aflat pe patul de moarte, să-i pecetluiești gura, să-i ȋnchizi ochii, să-i atingi bărbia și să-i asculți cuvintele de pe urmă. Dar, dreptul Iov nu a avut parte de nimic din acestea, căci toți copiii săi ȋn același timp au fost ȋngropați. Ce vreau să spun? Ȋntreb: dacă ți s-a poruncit să-l sfâșii pe propriul tău fiu și să-l jertfești și să-l vezi arzând așa cum i s-a poruncit acelui binecuvântat patriarh?19 Cum te-ai fi simțit (cine erai tu), așadar, de-ai fi clădit altarul, ai fi așezat lemnele și ți-ai fi legat copilul? Te ocărăsc unii, ȋnsă? Atunci, cum te-ai simți dacă ai auzi aceste ocări de la prietenii care au venit să te aline? La urma urmei, noi avem acum multe păcate și suntem ocărâți pe bună dreptate, ȋnsă ȋn trecut, acel om adevărat, drept, cu frică de Dumnezeu care se ferea de orice faptă ticăloasă, de la prieteni a auzit cele potrivnice acestor virtuți.
Spune-mi, atunci, ce dacă auzi pe femeia ta ocărându-te și zicându-ți: nu vezi cum rătăcesc ca o slujnică, umblând din loc în loc și din casă în casă, așteptând până va apune soarele, pentru a mă odihni de ostenelile mele?20 De ce spui aceste vorbe, o, femeie fără minte? Nu cumva bărbatul tău e pricina acestora? Nu, diavolul este! Blesteamă pe Dumnezeu, - zice ea, - și mori!21 Așadar, dacă cel ce zace acolo ar blestema și ar muri, ai fi mai ușurat? Nu e boală mai amarnică decât aceea a lui Iov, de-ar fi să numești mii de boli. Așa de amarnică era boala lui că nu putea nici să stea în casă, sub acoperișul lui. Așa de amarnică era boala lui că toți se fereau de el. Dacă n-ar fi avut o boală fără leac, n-ar fi stat ȋn afara cetății, aflându-se mai rău decât cei atinși de lepră, căci aceia puteau intra și ȋn case și se puteau ȋntâlni cu alții, ȋn vreme ce Iov ȋși petrecea noaptea sub cerul liber, gol, pe o grămadă de gunoi; nu-și putea pune pe el nici măcar o haină. Cum așa? Poate fiindcă haina ȋi sporea suferințele. Trupul meu e plin de păduchi și de solzi de murdărie; pielea mea crapă și se zbârcește.22 Trupul ȋi scotea viermi și puroi și asta se petrecea necontenit.
Vedeți cum fiecare dintre noi încremenește doar auzind acestea? Ȋnsă, dacă aceste lucruri sunt de neȋndurat doar auzindu-le, ar fi de ȋndurat, văzându-le? Dar, dacă sunt de neȋndurat la vedere, cu cât mai mult ar fi de neȋndurat la a le ȋndura.
Ȋnsă, cu toate acestea, dreptul Iov a ȋndurat, nu vreme de două sau trei zile, ci vreme ȋndelungată, și fără să păcătuiască, nici cu buzele măcar23. Ce fel de boală de felul acesta ȋmi poți numi care să aibă drept urmare atâta chin? Căci, nu este aceasta mai rea decât pierderea vederii? Inima mea s-a dezgustat de pâinea mea.24 Și nu e doar lucrul acesta, dar noaptea și somnul care pentru alții ȋnseamnă odihnă, lui nu-i aduceau vreo alinare, ci ȋi erau mai cumplite decât orice tortură. Și ascultă-l pe el care spune: Atunci Tu mă spăimântezi cu vise și mă îngrozești cu năluciri25? Dacă mă scol, mă întreb: când va veni seara?26 Dar el nu a cârtit. Și nu era numai asta, ci și părerea multora despre el, fiindcă, urmare a lucrurilor pe care le ȋndura, ei ȋl socoteau răspunzător pentru mii de rele. Ȋn orice caz, prietenii lui ȋi spuneau lucrul acesta: „Încă nu ai pătimit pe măsura greșelilor tale! De aceea, el și spunea: Iar acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine pe care îi prețuiam prea puțin ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele.27 Nu-i acest lucru mai cumplit decât atât de multe morți?
Dar, cu toate că din toate părțile era izbit de un val atât de mare și de pretutindeni se ridica o furtună grozavă, nori grămadă, talazuri, fulgere, vârtejuri de apă, vârtejuri de vânt, el neclintit a rămas ca și cum ar fi stat ȋn ape molcome, ȋn mijlocul unei furtuni atât de mari și atât de grozave, și nu a cârtit. Și acestea s-au petrecut înainte de har, ȋnainte să se fi spus ceva despre Ȋnviere, despre gheenă, despre osândă și despre răsplată.
Noi, ȋnsă, ascultându-i și pe profeți, și pe apostoli, și pe evangheliști, văzând mii de pilde și învățând mărturiile despre Ȋnviere, suntem totuși lipsiți de mulțumire, cu toate că nimeni nu ar putea spune că nenorociri atât de mari ca cele ale lui Iov s-au abătut asupra noastră. Adică, dacă cineva și-a pierdut averile, - nu a pierdut ȋnsă atâția fii și fiice ca Iov -, chiar dacă le-a pierdut, poate le-a pierdut fiindcă era un păcătos, pe când Iov a pierdut totul ȋntr-o clipită, ȋn mijlocul jertfelor, ȋn timp ce-I slujea lui Dumnezeu. Dacă cineva și-ar fi pierdut și fiii și atâta avere, ȋn același timp, - ceea ce nu este cu putință, - acela nu ar fi suferit necontenit de răni și nu ar fi scos puroiul din ele. Și chiar dacă s-ar fi ȋntâmplat aceasta, acel om nu ar fi avut parte de unii care să-l hărțuiască și să-l batjocorească, ceea ce, de obicei, ne rănește mai mult decât orice, mai mult decât nenorocirea ȋn sine. Cu alte cuvinte, dacă la necaz, când avem semeni care ne alină, ne ȋncurajează și ne ȋntăresc cu folositoare nădejdi, suntem așa descumpăniți, ȋnchipuiește-ți ce a ȋnsemnat pentru Iov să aibă parte de cei care ȋl batjocoreau.
Dacă vorbele, - și am așteptat pe cel ce m-ar milui și nu era și pe cei ce m-ar mângâia și nu i-am aflat28, - sunt cumplite și de neȋndurat, cât de rău este să găsești oameni care te batjocoresc ȋn loc să te mângâie? Sunteți toți niște jalnici mângâietori.29 Dacă ne-am ȋntoarce mereu la vorbele acestea, dacă am ține seama de ele, nu ne-ar ȋndurera nimic din cele lumești, uitându-ne la acel atlet, la acel suflet mai tare ca diamantul, la acea judecată nestrămutată de oțel, căci pe toate le ducea cu bunăvoință și cu răbdare, ca și cum ar fi avut un trup ȋnveșmântat ȋn oțel sau ȋn piatră.
Ȋnțelegând acestea, toate să le facem fără de cârtire și fără de ȋndoială. Faci ceva bine și cârtești? De ce? Fiindcă ești silit să-l faci? „Știu”, - spune Pavel, - „că mulți din cei din jurul vostru vă silesc să cârtiți”, căci aceasta a lăsat să se ȋnțeleagă atunci când a spus: în mijlocul unui neam rău și stricat, ȋnsă, vrednic de admirație este aceasta: să nu ȋnduri nimic de acest fel chiar și atunci când ești ȋndemnat. Căci stelele strălucesc noaptea și răspândesc lumină ȋn ȋntuneric, iar frumusețea lor proprie nu este cu nimic vătămată, ci răspândesc lumina cu mai multă strălucire. Ȋnsă, când este lumină, nu sunt la fel de strălucitoare. Tot astfel și tu: când printre cei necinstiți, tu rămâi cinstit, mai tare strălucești. Vrednic de admirație este acest lucru, - să rămâi fără prihană. Ca preȋntâmpinare, ca nu cumva să spună ei acest lucru, Pavel adaugă acest ȋndemn.
Dar ce înseamnă ținând cu putere cuvântul vieții30? Înseamnă că au de gând să viețuiască ca unii ce sunt printre cei mântuiți. Vezi cât de repede adaugă și răsplata: luminătorii, - zice el, - conțin cuvântul luminii, voi însă aveți cuvântul vieții. Ce înseamnă cuvântul vieții? Având în voi sămânța vieții, având chezășia vieții, având viața ȋnsăși, ȋnseamnă că aveți sămânța vieții ȋn voi; asta ȋnseamnă cuvântul vieții. Prin urmare, toți ceilalți sunt morți, căci a arătat lucrul acesta. Altminteri, și ceilalți ar fi avut în ei cuvântul vieții.
Spre lauda mea31, - spune Apostolul. Și eu sunt părtaș, - spune el, - la cele bune ale voastre. Virtutea voastră este atât de mare, ȋncât nu numai pe voi vă mântuiește, ci și pe mine vestit mă face. Ce fel de mândrie e asta, o, binecuvântate Pavel? Ești biciuit, ești alungat, ești batjocorit pentru noi. De aceea, spune el: În ziua lui Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit32 ci, spune el, - mă voi mândri de-a pururea că nu am alergat ȋn zadar, chiar dacă mi-aș vărsa sângele ca jertfă33. Nu a spus, „chiar de-aș muri”, așa cum nu i-a spus asta nici când i-a scris lui Timotei. Că și acolo el se folosea de aceeași expresie, zicând: Că eu de-acum mă jertfesc34, mângâindu-i pentru moartea sa și ȋnvățându-i să primească cu bucurie moartea lui pentru Hristos. „Ca o jertfă și ca un prinos sunt”, zice el. O, binecuvântat suflet, el numește ȋndreptarea lor, jertfa lui. Mult mai bine să aduci ca jertfă un suflet decât să aduci ca jertfă un bou. Așadar, - spune el, - dacă la această prinos mă adaug și pe mine ȋnsumi ca jertfă, moartea mea mă bucură. Și chiar dacă mi-aș vărsa sângele pentru jertfa și slujirea credinței voastre, mă bucur și vă fericesc pe voi pe toți. Asemenea și voi bucurați-vă și fericiți-mă.35 De ce te bucuri împreună cu el? Vezi că arată că trebuie să se bucure și ei? „Mă bucur că prinos voi fi, laolaltă cu voi mă bucur că aduc jertfă. De aceea și voi vă bucurați și vă bucurați laolaltă cu mine că mă aduc jertfă. Bucurați-vă laolaltă cu mine așa cum eu ȋnsumi mă bucur. Neȋndoielnic, moartea celor drepți nu de lacrimi, ci de bucurie e vrednică. Dacă ei se bucură, atunci trebuie să ne bucurăm și noi laolaltă cu ei, fiindcă nefiresc ar fi ca ei să se bucure și noi să plângem. „Dar vrem să ȋmplinim datina”, - spun ei. Lipsă de temei și o scuză sunt acestea. Uite ce poruncește Pavel: Bucurați-vă și fericiți-mă36 Vrei să ȋmplinești datina? Dacă tu ai de gând să rămâi aici, pe bună dreptate așa vorbești, ȋnsă, dacă puțin mai târziu, ȋl vei prinde din urmă pe cel plecat de aici, ce fel de datină mai vrei să ȋmplinești? Cu alte cuvinte, cineva caută să ȋmplinească datina atunci când este despărțit pentru totdeauna de cel plecat. Ȋnsă, dacă și acela va străbate aceeași cale ca a ta, ce fel de datină mai ȋmplinești? De ce nu-i plângem pe cei care sunt aflați departe de casă? Nu-i plângem puțin, și imediat după întâia sau a doua zi, ne oprim din plâns? Dacă vrei să ȋmplinești datina, doar atât de mult să jelești. „Nimic cumplit nu sufăr”, - spune Pavel, - „ci mă bucur că mă voi duce la Hristos și voi nu vă bucurați? Bucurați-vă laolaltă cu mine!”
Să ne bucurăm și noi când vedem un drept plecând dintre noi și mai mult ȋncă atunci când cel plecat este unul dintre cei deznădăjduiți. Căci, cel drept pleacă primind o răsplată pentru nevoințele sale, ȋn vreme ce celălalt scade din păcatele sale, plecând. Dar, - zice cineva, - poate, de ar fi trăit, s-ar fi schimbat. Ȋnsă, Dumnezeu Cel Care le rânduiește pe toate spre mântuirea noastră, nu l-ar fi luat dacă ar fi fost să se schimbe.
Adică, de ce Dumnezeu nu i-ar fi ȋngăduit aceluia să-L mulțumească în viitor? Dacă ȋi ȋngăduie pe cei care nu se schimbă, cu atât mai mult, ȋi va ȋngădui pe cei care se schimbă.
De aceea, ȋn orice privință, suspinarea să contenească, ȋn orice privință, bocetul să ȋnceteze. Pentru toate să-I mulțumim lui Dumnezeu, pe toate să le săvârșim fără cârtire.
Să ne bucurăm, Lui plăcuți să-I fim, ca astfel să ne bucurăm și de veșnicele Lui bunătăți, prin Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I Se cuvine slava, stăpânirea și cinstea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.