**Abstract:** Shenoute of Atripe was an extraordinary monk in Southern Egypt, during the first half of the fifth century. More exactly, he was abbot of three monasteries (two for men and one for women) located near Atripe (modern-day Sohag). But Shenoute not only served as abbot, he also worked as a strong and eloquent spiritual patron for monks and Christians. One of the fascinating features of Shenoute’s monasticism is holy patronage. Therefore, in this paper we will point out this spiritual practice understood as care of the poor. Through his actions Shenoute was deeply involved in the economic and worldly issues. From this perspective, Shenoute’s discourses are an invaluable evidence to know the rural economy of late antique Egypt. And indeed, Shenoute of Atripe emerged as great monk and spiritual patron in the late ascetic tradition.
**Keywords:* Shenoute of Atripe, monasticism, spiritual patronage, charismatic authority*
Șenuti din Atripe (cca. 348-464)1, cel mai celebru monah copt din a doua perioadă a monahismului egiptean, a fost egumenul și liderul spiritual al uneia din cele mai mari comunități ascetice din Egiptul antic târziu. În calitatea sa de lider ascetic, Șenuti a întemeiat și îndrumat o federație de trei mănăstiri (două pentru bărbați și una pentru femei)2 în apropiere de Atripe (orașul modern de azi Sohag). Atripe era situat pe partea vestică a fluviului Nil, vis-a-vis de orașul Panopolis (în coptă Shmin, orașul modern de azi Akhmin). Exegeza de specialitate desemnează această comunitate federativă a lui Șenuti sub numele de ”Mănăstirea Albă” datorită zidurilor albe și calcaroase ale Bisericii principale. Această mănăstire va deveni un centru monastic extrem de important în monahismul egiptean din Antichitatea creștină târzie3. Importanța sa în istoria monahismului egiptean rivalizează cu cea a mult mai cunoscutului Pahomie (mort în 346), întemeitorul faimoasei Koinonia, după care comunitatea ascetică a lui Șenuti a fost modelată. Și, într-adevăr, se pare că organizarea mănăstirilor din federația șenutiană a fost similară cu cea din koinonia pahomiană4.
În continuare vom indica câteva repere esențiale care au configurat profilul biografic și intelectual al avvei Șenuti. Aceste repere le găsim într-o Viață a lui Șenuti, care a supraviețuit până în zilele noastre în mai multe versiuni în coptă, arabă și alte limbi, ea fiind atribuită succesorului său la conducerea Mănăstirii Albe, și anume Besa5.
Din biografia sa aflăm că avva Șenuti s-a născut în jurul anului 347 și a intrat în Mănăstirea Albă ca monah nu mai târziu de anul 372. Șenuti a primit o educație primară (citea și scria în greacă), ceea ce înseamnă că asimilase la un nivel elementar gramatica și retorica: ”Șenuti, desigur, nu a fost străin de cultura elitei: nivelul evident înalt al educației indică că el provine din straturile mai înalte ale societății din Panopolis”6.
Nu știm ce anume l-a determinat să intre în viața monahală, dar se poate ca legăturile de rudenie să fi jucat un rol în acest sens: unchiul său Pcol care a întemeiat Mănăstirea Albă era încă egumenul acestei comunități atunci când Șenuti s-a alăturat ei. În orice caz, Șenuti devine liderul mănăstirii în jurul anului 386, pe care a condus-o până la moartea sa care a survenit în anul 465. Avva Șenuti din Atripe se bucură de o mare evlavie în rândul creștinilor copți, astfel încât în fiecare an, pe data de 14 iulie zeci de mii de pelerini se adună la rămășițele Mănăstirii Albe din afara orașului Sohag pentru a-l sărbători pe acest mare sfânt copt. Avva Șenuti rămâne una din cele mai venerate figuri din Biserica Ortodoxă Coptă.
Există două trăsături esențiale care evocă personalitatea puternică și harismatică a avvei Șenuti: revelațiile directe primite de la Dumnezeu și buna cunoaștere a Sfintei Scripturi. Acesta e motivul pentru care el a pretins o ascultare absolută din partea creștinilor (monahi și mireni), deoarece mesajul său nu reprezintă propria sa viziune, ci pe cea a lui Dumnezeu7. De asemenea, scrierile sale abundă în citate și aluzii biblice, motiv pentru care el a fost perceput adeseori ca fiind un profet asemenea celor din Vechiul Testament8. Deși a fost liderul spiritual al unor mari comunități ascetice, avva Șenuti din Atripe a fost un om al deșertului. Așa cum aflăm din biografia sa, el nu a trăit împreună cu frații săi din mănăstire, ci undeva în apropierea deșertului9. Tot de la Besa aflăm că ”viața sa a fost precum cea a profetului Ilie”10, ceea ce l-a determinat pe Philip Rousseau să afirme că avva Șenuti deține autoritatea spirituală a marilor figuri biblice11.
De altfel, trăind în afara zidurilor mănăstirii dar afiliat acesteia, avva Șenuti s-a modelat el însuși ca ”o voce care strigă în pustie”12. Asemenea, Sf. Ioan Botezătorul, avva Șenuti a denunțat nelegiuirea lumii din secolul IV. Astfel, ca om al deșertului, avva Șenuti a fost asemenea profeților biblici din Vechiul Testament, adică un parrhēsiastēs13.
Și, într-adevăr, avva Șenuti și-a asumat un rol profetic14 datorită puterilor sale taumaturgice și a virulenței din predicile sale. De asemenea, avva Șenuti a apărut ca un lider creștin semnificativ în regiunea Panopolis, unde predicile sale publice pe care le ținea ocazional au atras mulțime de preoți, monahi și mireni. Înțelepciunea sa duhovnicească care transpare din aceste predici sau discursuri ascetice i-au adus o reputație excepțională în rândul creștinilor din acea perioadă. E important să precizăm că predicile sale nu sunt destinate doar monahilor, astfel încât ele reflectă un aspect inedit al vocației ascetice a lui Șenuti, unul care îl separă de predecesorii săi mult mai cunoscuți, cum ar fi Sf. Antonie și Sf. Pahomie. Mai exact spus, Discursurile (Logoi) sale reflectă o angajare crescândă a instituțiilor monastice cu lumea din afară, ceea ce înseamnă că avva Șenuti și-a exercitat autoritatea sa spirituală nu doar în cadrul confederației sale monahale, ci și în larga comunitate creștină din regiunea Panopolis.
Însă una din cele mai presante și urgente sarcini pe care avva Șenuti trebuia s-o rezolve era să integreze cele trei comunități ascetice independente într-o singură confederație monahală pe care s-o administreze și s-o îndrume în calitatea sa de lider și părinte duhovnicesc: este vorba de marea mănăstire de monahi întemeiată de Pcol (”Mănăstirea Albă”), situată la aprox. 3 km de Atripe, o comunitate mai mică de asceți întemeiată de avva Pshoi (”Mănăstirea Roșie”)15 și o comunitate de călugărițe situată în satul Atripe.
În realizarea acestui deziderat, avva Șenuti nu a ezitat să impună pedeapsa corporală pentru a corija comportamentul monahilor. Se știe de pildă că biciuirea era o disciplină folosită în mod curent în Mănăstirea Albă. Deși această practică violentă poate să șocheze sensibilitățile noastre moderne, e important să ne amintim că în lumea antică pedeapsa corporală era o practică obișnuită. De pildă, Paladie amintește de un loc unde se practica biciuirea publică în comunitatea ascetică din Nitria16. De asemenea, trebuie spus că el a conlucrat cu ierarhia bisericească pentru a submina mentalitatea păgână a lumii egiptene. Astfel, preocuparea Sf. Atanasie de a armoniza ierarhia bisericească cu ascetismul se va regăsi și în generația următoare, unde figurile centrale au fost Sf. Chiril al Alexandriei (reprezentantul autorității ecleziastice) și Șenuti din Atripe (exponentul autorității ascetice)17, ambii conlucrând pentru a promova creștinismul în Egipt. Prin urmare, avva Șenuti instituie un raport conciliant cu instituțiile ecleziastice, în special cu episcopul local, oferind un model de colaborare lipsit de orice ambiguitate18.
Menționăm acest aspect pentru că avva Șenuti, alături de avva Antonie și Sf. Vasile cel Mare în Asia Mică, au fost cei trei mari asceți care au jucat un rol important în ceea ce privește detensionarea acestei relații dintre monahi și ierarhia ecleziastică. De fapt, așa cum o să vedem în ultima secțiune a capitolului de față, această tensiune dintre monahi și episcopi va pregăti terenul pentru legislația monahală ce va fi stipulată în canoanele disciplinare ale Sinodului IV de la Chalcedon (451)19.
De asemenea, în calitatea sa de lider spiritual, Șenuti nu numai că a predicat împotriva păgânismului20, ci lupta sa a fost îndreptată și asupra templelor păgâne pe care le-a atacat fără cruțare. Astfel, în 380 (sau 392 după alte estimări), el a condus un atac asupra unui templu păgân numit Tripheion, un templu dedicat zeiței egiptene Triphis pe care l-a ars din temelii (de aici vine de altfel numele orașului Atripe). Alteori, prin predicile sale Șenuti a vrut să reconsacre templul păgân în vederea folosirii lui în scopuri creștine. În acest sens, el a distrus pur și simplu hieroglifele și decorațiunile lor acestor temple. De pildă, într-o predică ținută în afara unui templu vechi, el a evidențiat că hieroglifele egiptene sunt ”asemănătoare șerpilor și scorpionilor, câinilor și pisicilor, crocodililor și broaștelor”, ele fiind ”instrucțiuni pentru coruperea sufletului”.
În anul 440, Șenuti a trebuit să gestioneze o profundă criză. Este vorba de refugiul a mii și mii de oameni (potrivit estimării lui Șenuti ar fi fost vorba de 20, 000 de oameni), care în urma unor atacuri venite din partea nubienilor21, s-au adăpostit la mănăstire pentru a primi mâncare, îmbrăcăminte și îngrijire medicală. Ei au rămas aici trei luni, timp în care mai bine de o sută de oameni au murit iar cincizeci de bebeluși s-au născut. Chiar dacă numărul de refugiați a fost mult mai puțin decât cel estimat de Șenuti, acest episod denotă impresionantele resurse economice și financiare pe care mănăstirea le-a cheltuit în administrarea și sprijinirea acestei crize. E un aspect care ne arată că mănăstirile reprezentau o forță ubicuă, extrem de puternică în Egipt.
De asemenea, tot în timpul acestei perioade (432-444), avva Șenuti a suferit o boală gravă de piele, care l-a împiedicat să-și părăsească chilia timp de un an. Boala sa l-a făcut să se perceapă pe sine însuși ca un ”rob suferind” atât pentru Dunezeu, cât și pentru mănăstire. Această boală a fost interpretată de R. Krawiec ca fiind o asumare a păcatelor și greșelilor comunității în propriul său trup22. El a murit pe data de 1 iulie, 465.
Trecând în revistă aceste repere esențiale care au definit personalitatea avvei Șenuti putem concluziona că el apare în ipostaza celui care păstrează tradițiile venerabile anterioare, precum și învățăturile predate de Bătrânii de dinaintea lui. Prin acești Bătrâni trebuie înțeleși nu doar cei care fac parte din linia directă a descendenței sale, cum ar fi unchiul său Pcol, întemeitorul mănăstirii, ci mai ales marile figuri ale ascetismului egiptean pe care Șenuti le-a cunoscut doar prin intermediul Vieților lor. Știm, de pildă, că Epistolele avvei Antonie erau citate în Mănăstirea Albă23, iar sistemul cenobitic al Sf. Pahomie (cca. 292-346) a fost o inspirație majoră pentru modelul de viață ascetică pe care Șenuti l-a moștenit. În acest sens s-a remarcat că ”mănăstirea lui Șenuti reflectă instituționalizarea mai târzie a diversității ascetice prin integrarea diferitelor tipuri de viață ascetică, cum ar fi cel anahoretic, cenobitic, și semi-eremitic”24.
Cu toate acestea, trebuie spus că monahismul lui Șenuti diferă în multe privințe de modelele care l-au precedat. Amintim aici, pe lângă integrarea călugărițelor în confederația sa monahală, faptul că avva Șenuti a interacționat în mod frecvent cu lumea.
Dacă hagiografiile ascetice și colecțiile patericale își propun să descrie felurile în care monahii egipteni s-au retras din agitația economică și socială a Văii Nilului, în cazul lui Șenuti vedem o angajare extrem de intensă cu lumea din afară25. De pildă, Mănăstirea Albă a sprijinit economic locuitorii din satele vecine, ceea ce a făcut ca mănăstirea să fie la vremea respectivă o adevărată „industrie locală" (Bell).
Această trăsătură transpare foarte clar, mai ales, în cazul mănăstirilor care au desfășurat ample activități meșteșugărești și economice, acestea fiind situate la marginea zonelor arabile ale Văii Nilului, așa cum erau cele ale Sf. Pahomie și Șenuti. Nu întâmplător aceste mănăstiri au produs o ”economie miraculoasă” în cadrul patronajului spiritual pe care l-au exercitat în Antichitatea târzie26. Mănăstirile șenutiene desfășurau ample activități de agricultură. De altfel, chiar și astăzi, regiunea din Sohag este în mare parte agricolă.
Pe lângă activitățile legate de patronaj, mănăstirile din secolul V au fost și locuri unde evlavia ascetică era intens cultivată de către cei din afară. De pildă, sătenii din Atripe și Panopolis, precum și cei sosiți din zone mai îndepărtate, s-au putut bucura alături de monahii din mănăstire de predica și vocea profetică a lui Șenuti. Toate rolurile asumate de Șenuti, ca monah, profet, patronus și predicator, trebuie înțelese în contextul peisajului cultural din Egiptul antic târziu, unde mănăstirile erau adevărate forțe economice și centre de educație, pelerinaj și evlavie populară.
În lumina considerațiilor de mai sus putem spune că avva Șenuti trebuie pus alături de celelalte figuri legendare ale monahismului egiptean, și anume Sf. Antonie sau Sf. Pahomie, deoarece ampla sa lucrare a contribuit la creșterea și răspândirea monahismului în Antichitatea creștină târzie. Pe scurt, monahismul lui Șenuti face parte din această prestigioasă tradiție ascetică egipteană.
Cu toate acestea, dacă ar fi să reliefăm o trăsătură aparte a lui Șenuti am spune că ea se referă la rolul său activ în lume. Și, într-adevăr, implicarea sa masivă în lumea din afara mănăstirii, nu a fost nici ceva comun și nici ceva obișnuit în tradiția ascetică egipteană.
De aceea, contrastul cu Părinții deșertului este mai mult decât evident. Cu alte cuvinte, avva Șenuti nu s-a mai mulțumit să fie doar părintele duhovnicesc al unei comunități strict ascetice, așa cum a fost de pildă Sf. Pahomie, ci el a vrut să-și asume și un rol public, un rol prin care el și-a făcut simțită prezența în lumea de dinafara mănăstirii.
E un alt fel de a spune că, dacă un locuitor din Alexandria își putea trăi viața sa de zi cu zi într-un mod nestingherit, acest lucru nu era posibil la Panopolis. Și, într-adevăr, prin implicarea și angajarea sa masivă în lume, toți cei aflați în jurul său știau că el este acolo. Avva Șenuti pare să-și fi asumat pe deplin dictonul lui Oscar Wilde, potrivit căruia ”singurul lucru mai rău decât să fii vorbit pe la spate este să fii ignorat”.