Abstract: The aim of this article is to examine the way in which some works of the unanimous rabbinic writers or editors perceived the figure of Rachel the Matriarch depicted in the Book of Genesis. The tragic ending of the second Jacob’s wife was understood either as a punitive consequence of her personal actions or as a result of divine providence. Thus the rabbinic thought configured two interpretative directions: one unfavourable toward Rachel, which reflects the memory of the rivalry between two ancient endlessly warring communities of Palestine (the Judeans and the Samaritans), and one favourable which recognizes in Rachel a symbol of national sufferance that embraces the whole House of Israel. The author of the present study has proposed to himself to evidence which are the particularities that makes the rabbinic exegetical works on Rachel to differ from the recepted source, namely the Book of Genesis from the Hebrew Bible and the christian Old Testament.
Keywords: Rachel, reception, Book of Genesis, rabbinic literature, Midrash, the Tomb of Rachel.
Imaginea maternă a Rahelei a rămas adânc înrădăcinată în conștiința iudaică și creștină timpurie. Matriarha care se sacrifică pentru viața fiului ei a devenit o emblemă singulară, dar și punctul central al unui cult popular în Israelul contemporan, unde este onorată cu numele de Rachel Imeinu („mama noastră Rahela”).1 Mormântul matriarhei biblice Rahela, situat la periferia orașului Betleem, atrage anual numeroși pelerini, în mod special femeile care suferă de infertilitate și sarcini dificile. Matriarha Rahela reprezintă arhetipul mamei îndoliate pentru copiii ei deportați în exil sau uciși de dușmani. Ea mijlocește în fața lui Dumnezeu pentru copiii ei. Imaginația populară i-a conferit atributele unui simbol matern prin excelență, care posedă toate virtuțile specifice unei mame autentice: puritate, dragoste, devotament și noblețe. În disputele pe teme etice privind dreptul de viață al noului născut, istoria biblică a matriarhei Rahela a intrat de ceva timp în atenția teologilor în domeniu care tratează tema destul de contestată a controlului nașterilor.2
Pe parcursul acestui studiu mi-am propus să examinez câteva pasaje rabinice care receptrează istoria biblică a Rahelei.3 Autorii rabinici se deosebesc între ei în ceea ce privește felul în care o portretizează pe această strămoașă a poporului lui Israel. Foarte mulți dezvoltă o exegeză critică la adresa matriarhei reprobând faptele ei și, în același timp, manifestând o predilecție sporită pentru sora ei Lia. Elogiile aduse Liei survin oarecum firesc având în vedere faptul că poporul iudeu descinde din această matriarhă.4 În elaborările timpurii sunt observabile criticile aduse Rahelei de unii dintre comentatorii iudaici mai ales în epoca elenistică care par a fi în mare parte influențate de prejudecățile geopolitice.5 Cu timpul acestea se estompează după ce entitatea comunitatea samarineană sucombă. Noul context permite o reinterpretare a textelor biblice astfel încât ambele personaje să fie în egală măsură apreciate și omagiate deopotrivă ca mame ale poporului Israel. Istoria biblică a Rahelei a fost receptată în numeroase comentarii și tratate rabinice. Am selectat câteva din creațiile mai reprezentative ale exegezei rabinice din antichitatea târzie și perioada medievală (sec. V-XV) în care sunt semnalate tradiții legate de memoria Rahelei:
A. Geneza Rabba (sec. V–VI)
B. Talmudul Babilonian: Bava Batra (sec. VI)
C. Pirqe de Rabbi Eliezer (sec. VIII)
D. Pesiqta Rabbati (sec. VIII–IX)
E. Lamentații Rabba (sec. V; sec. XIII)
Foarte probabil ca aceste scrieri să înregistreze tradiții mult mai vechi decât data la care acestea au fost redactate în scris. Personalitatea aparte a matriarhei Rahela a atras admiratori atât în rândul comunităților iudaice din Palestina, cât și a celor din mediul diasporei. Ca și în cazul multor altor personalități biblice memorabile, narațiunile biblice despre Rahela includ suficiente ingrediente pentru a capta imaginația cititorilor și a interpreților ei pioși. De timpuriu memoria Rahelei a fost legată de mormântul ei din vecinătatea Betleemului. În timp se cristalizează un cult în jurul acestui monument sepulcral care nu a cunoscut niciodată dimensiuni impunătoare. În prezent iudaismul îl revendică considerându-l cel de al treilea loc sacru al său după Zidul Plângerii (partea de apus a Templului din Ierusalim) și Peștera Macpela (mormântul patriarhilor și al matriarhelor de la Hebron).6 Literatura midrașică a făcut-o pe Rahela pentru totdeauna mama prin excelență a întregului popor Israel. Rugăciunile ei adresate lui Dumnezeu sunt de fiecare dată ascultate. Cititorii acestor midrașuri pot fi cu îndreptățire surprinși aflând că în unele din acestea se tratează despre o oarecare superioritate a Rahelei față de restul personalităților marcante ale Bibliei ebraice. Mai mult, unii comentatori contemporani văd în dezvoltarea cultului rahelian și o consecință a influenței provenite dinspre creștinism.
A. GENEZA RABA
Celebra culegere de fragmente midrașice intitulată Midraš Berešit Rabba (Geneza Raba, sec. V-VI d.Hr.) cuprinde numeroase aserțiuni rabinice adeseori contradictorii în privința conduitei eroinei biblice. De vreme ce majoritatea faptelor Rahelei expuse în Cartea Facerii se consideră a fi problematice7 unele midrașuri reinterpretează aceste acte transformându-le în fapte pozitive. Alte midrașuri se afișează reticente menționând că necazurile pe care Rahela le îndură reprezintă pedepse pentru comportamentul ei criticabil.8 În acest sens se disting două categorii de abordări, unele fiind favorabile, iar altele defavorabile Rahelei. Primele două midrașuri pe care le vom analiza arată că reprezentanții rabinici se simțeau vizibil incomodați de comportamentul nepotrivit al Rahelei pentru o mamă a poporului lui Israel. Exemplele al treilea și al patrulea demontrează contrariul.9
Comentând asupra pasajului din Fc 30, 14-15, Geneza Raba o ilustrează pe Rahela purtatând o dispută verbală cu sora ei Lia în care negociază obținerea mandragorelor (dudaim) culese de către Ruben.10 Rabinii o condamnă aspru pe Rahela pentru faptul că a acordat o atenție prea mare mandragorelor. Învățătorii evocați concluzionează că matriarha a fost sancționată de către Dumnezeu astfel încât a avut mai puțini copii decât sora ei și a fost privată de dreptul de a fi îngropată alături de Iacob în Peștera Macpela.
„R. Eleazar a spus: «Fiecare a pierdut ceva și fiecare a câștigat ceva. Lia a pierdut mandragorele, dar a câștigat două seminții și dreptul de întâi născut. Rahela a câștigat mandragorele și a pierdut două seminții și dreptul de întâi născut.» R. Samuel ben Nahman a spus: «Lia a pierdut mandragorele și a câștigat două seminții și [privilegiul] de a fi înmormântată cu el [= Iacob]. Rahela a câștigat mandragorele, dar a pierdut dreptul de întâi născut și [privilegiul] de a fi înmormântată cu el.»”11(*GenR* 72, 3)
Cele două triburi la care se face aluzie în text sunt Isahar și Zabulon. Cei doi frați urmau să fie născuți de Rahela. Însă pentru că Rahela l-a cedat pe Iacob în schimbul mandragorelor, aceștia au fost născuți de Lia (Fc 30, 16-20).12 Într-o altă secțiune a cărții rabinii indică motivul pentru care Rahela ar fi murit: furtul idolilor și blestemul involuntar sau inopinat pronunțat de patriarhul Iacob.
„«La cine vei găsi idolii tăi, acela nu va mai trăi» (Fc 31, 32). Și a fost «ca o greșeală care pornește de la stăpânitor» (Eccl 10, 5). «Și a furat Rahela […]» (Fc 31, 19): „Și a murit Rahela […]” (Fc 35, 19). (GenR 74, 9)
Autorii o condamnă pe Rahela și pentru faptul că, furând idolii casnici, ea și-ar fi dezonorat tatăl încălcând mai multe din poruncile mozaice.13 Cu toate acestea midrașul nu este consecvent pentru că în alte locuri o ilustrează pe Rahela în culori pozitive. În unul din capitolele precedente rabinii îi atribuie Rahelei funcții soteriologice, pentru că datorită ei păcatele lui Israel vor fi curățite. Midrașul comentând pasajul din Ier 31, 14-15 consideră că Dumnezeu a iertat seminția lui Efraim (și întregul Israel) ca urmare a meritelor Rahelei. Datorită lacrimilor necontenite ale matriarhei cei exilați s-au întors din captivitatea babilonică.
„Și le-a zis [Iacob]: «Îl cunoașteți pe Laban, fiul lui Nahor?» (Fc 29, 5). Îl cunoașteți pe Cel care într-o zi viitoare va înălbi (lĕ-labēn)14 păcatele voastre ca zapada? El i-a întrebat: «Este sănătos?» Ei au răspuns: «Da, este sănătos» (Fc 29, 6).15 Pentru meritul cui? «Și, iată, Rahela, fiica sa, vine cu oile» după cum este scris: «O voce se aude în Rama, plângere și lacrimi amare, Rahela își plânge copiii ei […].» Așa zice Domnul: «Oprește-ți plânsul» […] «Există speranță pentru tine în viitor […]» (Ier 31, 14-15).” (GenR 70, 10)
În acest midraș și în multe alte midrașuri asemănătoare conținutul meritelor Rahelei nu se face explicit. Comentariul lasă cititorul să înțeleagă că Rahela are dreptul sau puterea de a face ca păcatele Israelului să fie absolvite. Singul loc din literatura iudaică timpurie care interpretează textul biblic în acest fel se întâlnește în Testamentul lui Beniamin, unde naratorul testamentar o laudă pe Rahela pentru evlavia ei. Cu toate acestea, contextul nu corespunde cu cel din GenR 70, pentru că aproape toate eroinele biblice, indiferent de conduita lor, sunt elogiate de către midraș. Evlavia Rahelei, deși lăudabilă în această repovestire, nu este suficientă pentru a explica de ce ea deține meritul deosebit de a mijloci pentru iertarea păcatelelor lui Israel.
În al patrulea și ultimul pasaj din Geneza Rabba pe care îl prezentăm aici aflăm că Iacob ar fi îngropat-o pe Rahela dinadins pe drumul care duce spre Efrata pentru că - spune midrașul - i-a fost dezvăluit (de către Dumnezeu într-o viziune profetică) că israeliții vor fi deportați, iar în drumul lor spre Babilonia vor trece prin apropiere de mormântul soției sale.
„O altă explicație: «Rahela a murit și a fost îngropată pe drumul spre Efrata.» De ce Iacob a îngropat-o pe Rahela pe drumul care duce spre Efrata? Părintele nostru Iacob a prevăzut că cei exilați vor trece pe acolo. Așadar, a îngropat-o acolo pentru ca ea să ceară îndurare pentru ei, după cum este scris: «Un glas în Rama se aude, bocet și plânset amar. Rahela își plânge copiii [etc.]» (Ier 31, 14).”(*GenR* 82, 10)
În acest pasaj agentul activ al narațiunii nu este Rahela, ci Iacob. Patriarhul, înzestrat cu darul profeției, prevestește că locul de înmormântare al Rahelei va avea o semnificație importantă în viitor.16 Din această cauză, Iacob a considerat mormântul matriarhei drept un loc potrivit pentru ca ea să-i consoleze pe fiii lui Israel atunci când aceștia se vor afla într-o situație foarte grea.
B. TALMUDUL BABILONIAN: BAVA BATRA
Tratatul talmudic Bava Batra („ultima poartă”, sec. VI d.Hr.)17 interpretează expresia rakkôṯ, folosită cu referire la Lia (Fc 29, 17), ca „ochi obosiți”.18 Lia era obosită pentru că și-a plâns destinul. Midrașul povestește că Rebeca s-a înțeles cu fratele ei Laban astfel încât cei doi fii ai ei să se căsătorească cu fiicele sale gemene abia născute.19 Așa se face că Lia a fost făgăduită lui Esau, în timp ce Rahela a fost făgăduită lui Iacob. Însă până să ajungă la vârsta potrivită pentru căsătorie, răutatea lui Esau a devenit tot mai sonoră. În aceste împrejurări, Lia L-ar fi implorat pe Dumnezeu să evite căsătoria ei cu Esau. Plânsul continuu și amarnic al Liei pentru anularea împlinirii decretului divin (sau al promisiunilor parentale) i-au afectat vederea:
„[Lia] îi auzise pe oameni vorbind la răscrucile drumurilor: Ei au spus: «Rebeca are doi fii, [iar] Laban are două fiice. Cea mai învârstă [dintre fiice se va mărita] cu cel mai în vârstă [dintre frați], iar cea mai tănâră [dintre fiice se va mărita] cu cel mai tănâr [dintre frați].» [Lia] poposind la răscrucile drumurilor i-a întrebat: «Cum este purtarea20 celui mai învârstă [dintre frați]?» [Ei au răspuns:] «El este un om rău, un tâlhar de drum mare.»21 [I-a întrebat din nou:] «Și cum este purtarea celui mai tânăr [dintre frați]?» [Ei au răspuns:] «[El este] un om liniștit, care locuiește în corturi.» [Fc 25, 27] Și, astfel, a plâns până când i-au căzut genele.” (TB: BB 123a)22
În acest pasaj talmudiștii au încercat să ofere o explicație omiletică aspectului mai puțin atrăgător al Liei cu scopul de a disculpa intenția ei de a se căsători cu soțul făgăduit Rahelei. Acest gest s-a datorat personalităților opuse ale celor doi frați,23 care - așa cum se arată și în textul biblic - de la început evoluează în mod diferit: Esau devine un vânător îndemânatic, în timp ce Iacob preferă să trăiască în corturi (Fc 25, 27).24 În tradiția midrașică Iacob simbolizează spiritul, în timp ce Esau simbolizează instinctul.25 În alte locuri autorii talmudici îl încununează pe Iacob cu cele mai pioase complimente. El este milos, drept, radios, generos, curat sufletește; în frumusețea lui se oglindește frumusețea lui Adam.26 De aceea, Lia îl preferă pe Iacob și îl detestă pe Esau.
Același tratat talmudic aduce elogii Rahelei căreia îi atribuie însușiri altruiste. Ea ar fi refuzat să o facă de rușine pe sora ei prin faptul că a acceptat să colaboreze la înșelăciunea (sau inducerea în eroare a) lui Iacob cu prilejul nunții. Astfel, Rahela i-a divulgat Liei „semnele” sau „cuvintele secrete” (simanim)27 prin care Iacob ar fi trebuit să o recunoască; acesta era un secret împărtășit numai între ea și Iacob (TB: BB 123a și Meg 13b).28 Talmudul babilonian laudă și altruismul surorii mai mari. Într-un alt loc midrașul o descrie pe Lia ca fiind deosebit de sensibilă. Aflând, printr-o viziune profetică trimisă de Dumnezeu, că din fiii lui Iacob vor descinde cele douăsprezece triburi, ea s-a rugat să nască o fiică în schimbul unui fiu, pentru ca sora ei Rahela să poată avea un al doilea fiu (TB: Ber 60a).29 Acest midraș ne arată abnegația, tandrețea și compasiunea Liei față de sora ei mai mică.
C. PIRQE DE RABBI ELIEZER
Compilatorul anonim al culegerii intitulate Pirqe de Rabbi Eliezer („Capitolele Rabinului Eliezer”, sec. VIII d.Hr.) reia discuția din GenR 74, 9 potrivit căreia moartea Rahelei ar fi fost pricinuită de furtul idolilor și blestemul inopinat al patriarhului Iacob. Totuși, aici comentatorul reinterpretează gestul matriarhei astfel încât o face să urmărească o cauză nobilă:
„De unde știm că idolii pot vorbi? Pentru că se spune: «Căci terafimii rostesc cuvinte deșarte» [Zah 10, 2]. Din această cauză Rahela i-a furat, astfel încât aceștia să nu-i poată spune lui Laban că Iacob a fugit. Însă nu doar atât, ci și pentru a alunga închinarea la idoli din casa tatălui ei. Însă Iacob nu știa nimic despre toate acestea. El a spus: «Oricine ar fi furat dumnezeii tăi va muri înainte de vremea sorocită.»30 Iar vorba unui om drept este asemenea cuvântului care iese din gura unui înger.31 [Rahela] a născut și a murit, după cum se spune: «Și, pe când își dădea ea sufletul, căci trăgea să moară […]» [Fc 35, 18].” (PRE 36)32
Autorul arată că matriarha Rahela a avut doar intenții bune atunci când în ascuns a sustras terafimii din casa tatălui ei. Ea a dorit să elimine cultul idolatru din casa lui Laban probabil cu intenția de a-l atrage spre monoteismul avraamic. Potrivit Cărții Facerii matriarha nu a manifestat înclinații idolatre; dimpotrivă, ea a afișat față de idolii domestici o atitudine de ireverență incontestabilă (Fc 31, 34-35). Midrașul ilustrează aici și reminescențe ale convingerilor străvechi legate de practici oculte conform cărora terafimii erau capabili de a destăinui posesorilor lor acțiunile altor oameni. Deși îl descrie pe patriarhul Iacob ca fiind un om drept, autorul nu ezită cu acest prilej în a sublinia importanța unuia dintre preceptele foarte dragi literaturii sapiențiale: reținerea omului cumpătat atunci când este provocat să pronunțe cuvinte nepotrivite și sentențioase (cf. Pilde 17, 28-29).
Într-un al loc PRE semnalează o poveste foarte interesantă despre supliciile fiilor lui Israel suportate în perioada robiei egiptene. Personajul principal al acestui midraș este o descendentă omonimă a matriarhei din Cartea Facerii. Prin glasul nepoatei lui Șutelah din seminția lui Efraim,33 autorul o face pe Rahela (în mod indirect) să-și înalțe glasul de durere pentru sfârșitul dureros al „fiului ei” abia născut:
„Rabbi Akiva a spus: «Supraveghetorii lui Faraon îi băteau pe fiii lui Israel pentru că ei trebuiau să facă [pentru egipteni] numărul stabilit de cărămizi, după cum se spune: ‹Și numărul de cărămizi pe care-l făceau mai înainte să-i puneți să-l facă fără a scădea ceva din ele› [Iș 5, 8]. Israeliții adunau paie de prin pustie și le purtau pe asinii lor și [de asemenea] pe soțiile lor și pe fiii lor [și pe fiicele lor]. Paiele din pustie le străpungeau călcâile, iar sângele li se amesteca cu mortarul. Rahela, nepoata lui Șutelah [Nm 26, 36] era aproape să nască și împreună cu soțul ei călca mortarul, când copilul s-a născut [acolo] și a fost prins în matrița pentru cărămizi. Strigătul ei s-a urcat până la Tronul Slavei. Îngerul Mihael a coborât și a luat matrița pentru cărămizi cu argila ei și a adus-o în fața Tronului Slavei. În acea noapte Cel Sfânt, binecuvântat fie El, a coborât, și a lovit pe întâii născuți ai egiptenilor, după cum se spune: ‹La miezul nopții, Domnul i-a lovit pe toți întâii născuți din țara Egiptului […]› [Iș 12, 29].»” (PRE 48)34
Acest midraș arată că datorită plânsului Rahelei, o descendentă a matriarhei, Dumnezeu ar fi lovit țara Egiptului cu cea de a zecea, cea mai mare și ultima dintre plăgi. Gerald Friedlander arată că istorii similare având ca temă, mai întâi, suferința unei tinere împovărate de corvezi grele în serviciul lui Faraon și, pe urmă, pierderea unicului ei fiu, au fost consemnate și în alte scrieri iudaice antice (de exemplu III Baruh 3, 5).35 Despre sângele robilor israeliți amestecat cu noroi amintesc scrierile profetice (cf. Iez 16, 6; Zah 10, 5).36 Coborârea lui Dumnezeu pentru a cerceta suferința poporului Său a fost anunțată de patriarhul Iosif pe patul de moarte în ultimul său cuvânt adresat rudelor sale: „Eu voi muri. Însă pe voi Dumnezeu vă va vizita (sau cerceta) [pāqōḏ yip̄qōḏ] și vă va face să urcați din țara aceasta în țara pe care a promis-o cu jurământ lui37 Avraam, lui Isaac și lui Iacob.” (Fc 50, 24). Potrivit PRE 48 Dumnezeu vizitează Egiptul pedepsind pe răufăcători ca urmare a strigătelor mamei îndurerate (metaforă a matriarhei Rahela) pentru pierderea nedreaptă și cruntă a unicului ei fiu.
D. PESIQTA RABATI
În capitolul 3 al scrierii exegetice cu caracter omiletic intitulată Pesiqta Rabati („Secțiunea mare”, sec. VIII–IX d.Hr.),38 Iosif poartă un dialog emoționant cu Iacob, tatăl său, în care solicită explicații la întrebările: de ce mama sa a fost îngropată pe drumul care duce către Efrata și de ce Iacob nu aduce trupul ei în mormântul patriarhilor de la Hebron? Iacob îi răspunde fiului că nu poate transfera osemintele Rahelei motivând că prezența ei pe acel drum constituie un act al providenței lui Dumnezeu:
„[Iacob i-a zis:] «Am îngropat-o acolo pentru că Dumnezeu mi-a spus.» Pentru că a fost descoperit și făcut cunoscut lui Iacob că Templul va fi distrus, iar fiii lui vor fi deportați. Aceștia vor merge la patriarhi și le vor cere să se roage pentru ei, dar aceasta nu îi va ajuta. Și mergând ei pe acest drum vor ajunge la mormântul Rahelei. Și îl vor îmbrățișa, iar ea se va ridica și va implora îndurare Celui Sfânt, binecuvântat fie El, și Îi va spune: «Stăpâne al Universului, ascultă glasul meu care plânge și ai milă de copiii mei, ori dă-mi răscumpărarea mea.» De îndată Cel Sfânt, binecuvântat fie El, va asculta rugăciunea ei.” (PR 3)39
Acest pasaj încearcă să ofere un răspuns cu privire la motivul pentru care Iacob nu a privilegiat-o pe Rahela cu un loc de veci în Peștera Macpela alături de celelalte matriarhe.40 De asemenea, textul o ilustrează pe Rahela ca o mijlocitoare în favoarea poporului exilat în Babilonia. Merită observat faptul că autorul pasajului atribuie un rol mai important Rahelei decât celorlalți patriarhi și matriarhe, întrucât Dumnezeu se milostivește asupra poporului Său doar ca urmare a intercesiunii mamei lui Iosif. Pasajul prezintă astfel o mărturie veche privind dezvoltarea unui cult legat de memoria matriarhei biblice. Probabil încă din antichitate mormântul ei a devenit una din destinațiile favorite ale numeroșilor pelerini evrei. În mod deosebit matriarhei i se adresau rugăciuni în momente dificile.
Privitor la acest fapt, Louis Ginzberg notează un midraș evreiesc, fără a-i indica sursa, despre un dialog purtat între Iosif și mama sa Rahela, după ce acesta a fost vândut de către frați. Condus de negustorii străini în Egipt, Iosif zărește pe drum mormântul mamei sale, pe care îl recunoaște și aleargă spre el pentru a-l săruta cu lacrimi și implora ajutor. Mama ascultă suspinul fiului ei și îi răspunde (într-o viziune), îl mângăie și îl încurajează să meargă în Egipt asigurârându-l că Dumnezeu îl va sprijini în toate încercările sale.41
E. LAMENTAȚII RABA
Cea mai emoționantă extensiune narativă din literatura rabinică avându-o ca personaj central pe Rahela se află în capitolul 24 din Lamentații (sau Plângeri) Rabba (sec. V și XIII d.Hr.).42 Textul se prezintă ca un midraș care reia citatul din cartea profetului Ieremia discutat mai sus, urcându-o pe Rahela pe scenă în fața Templului dărâmat. Autorul reface atmosfera de la începutul exilului petrecut în zilele lui Ieremia. Profetul interpretează exilul ca o pedeapsă pentru infidelitatea poporului ales față de Dumnezeu: israeliții practică idolatria în pământul făgăduit, motiv pentru care Dumnezeu permite ca aceștia să fie cotropiți și exilați. O serie de personalități biblice (angelice și umane) participă la acțiune. Unii depun mărturie împotriva lui Israel, în timp ce alții îi iau apărarea încercând să-L înduplece pe Dumnezeu să revoce sentința readucând poporul din exil.43
Primul personaj care mijlocește în favoarea poporului este însăși Moise, al cărui mormânt se află dincolo de râul Iordan.44 După el urmează patriarhii și matriarhele îngropați în Peștera Macpela. Cu toate acestea, intervențiile lui Moise, ale părinților poporului și ale altor personaje din Vechiul Testament (printre care se afla inclusiv Dreptul Iov) nu au nici un efect. Poporul a rupt Legământul; ei nu au fost credincioși, în timp ce Dumnezeu a rămas credincios. În cele din urmă, autorul o aduce în prim plan pe Rahela, al cărui mormânt se află în solitudine la marginea unui drum. În prima parte a cuvântului ei, eroina biblică reproduce în amănunțime propria istorie:
„Stăpâne al Universului, Tu știi bine că robul tău Iacob m-a iubit mult și a muncit pentru tatăl meu șapte ani ca să mă obțină. Când acești șapte ani au luat sfârșit și a sosit timpul unirii mele cu bărbatul meu, tatăl meu a hotărât să-mi substituie mie pe o alta, ca să se mărite cu soțul meu, întru binele surorii mele. Pentru mine a fost foarte greu, căci eu știam de uneltire și i-am dezvăluit-o soțului meu; și i-am dat lui un semn ca să mă poată deosebi pe mine de sora mea, pentru ca tatăl meu să nu poată comite substituirea. După aceea însă, am revenit asupra hotărârii mele, mi-am înfrânat dorința și m-a cuprins mila pentru sora mea, pentru ca ea să nu fie expusă rușinii. Seara, ei au substituit-o pe sora mea lângă soțul meu, iar eu i-am dat surorii mele toate semnele în privința cărora mă înțelesesem cu soțul meu, pentru ca el să creadă că ea era Rahela. Mai mult decât atât, m-am culcat sub patul pe care se afla el cu sora mea și, atunci când el îi vorbea, ea rămânea tăcută, iar de răspuns răspundeam eu, pentru ca el să nu recunoască vocea surorii mele.” (LamR 24)45
În această primă parte cititorii primesc explicații la întrebarea: de ce Iacob nu și-a dat seama de schimbul surorilor în noaptea nunții sale? Acest midraș ne-o prezintă pe o Rahela deosebită de cea cunoscută de noi din textul biblic. Ea nu mai este prada geloziei mistuitoare care o făcea nefericită. Cu o mare strălucire, dă dovadă de abnegație pentru a nu o face de rușine pe sora ei mai mare.46 După ce a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru ca stratagema tatălui ei să eșueze, își reprimă dorința și participă la inducerea în eroare a soțului făgăduit ei pentru binele surorii sale. Naratorul expune în continuare pledoaria mișcătoare a Rahelei pentru poporul lui Israel adresată lui Dumnezeu:
„Eu i-am făcut acest serviciu, n-am fost geloasă, și n-am lăsat-o să fie pradă rușinii. Și dacă eu, o făptură din carne și sânge, făcută din țărână și cenușă, nu-mi invidiam rivala și n-am expus-o rușinii și disprețului, de ce Tu, un rege cu viață veșnică și care ești milos, de ce ai fi Tu gelos pe idolatria care nu se întemeiază pe realitate, și i-ai surghiuni pe copiii mei, lăsându-i să fie străpunși de tăișul săbiilor, iar pe dușmanii lor i-ai lăsa să facă din ei ce poftesc !” (LamR 24)
La finalul rugăciunii, matriarha își apără „copiii” și Îl determină pe Dumnezeu să-Și revoce sentința. Această pledoarie în favoarea fiilor lui Israel, adresată sub forma unei rugăciuni către Dumnezeu nu există în textul biblic.47 Midrașul o ilustrează pe Rahela, mai întâi ca pe o soră sensibilă care manifestă compasiune față de Lia, iar apoi ca pe o mamă devotată urmașilor ei. Din aceste motive, Dumnezeu se îndură numai după ce audiază pledoaria Rahelei, căreia îi răspunde fără amănare: „Pentru tine, Rahela, voi restabili Israelul la locul lui ! […]” (LamR 24).
Astfel, midrașul îi atribuie Rahelei rolul de protector al lui Israel transformându-o într-un „simbol al mântuirii”.48 Ceea ce surprinde cel mai mult pe cititor este faptul că midrașul o ilustrează pe Rahela ca fiind superioară nu doar celorlalți patriarhi și matriarhe, ci și legiuitorului Moise, considerat de rabini drept cel mai mare între toți fiii lui Israel. O posibilă explicație a acestui fapt neobișnuit este că în perioada medievală (epoca în care acest midraș a fost formulat) un cult centrat în jurul mormântul ei era deja cristalizat. Nici unul din texte anterioare nu a prezentat-o pe Rahela într-o manieră similară. Dezvoltarea midrașică a fost inspirată de fervoarea cultică. Susan Starr Sered opiniază că dezvoltarea cultului rahelian în cadrul iudaismului antichității târzii se manifestă concomitent cu dezvoltarea teologiei mariologice în Biserica creștină în timpul aceleiași perioade.49
* * *
Făcând referire la matriarha Rahela care își plânge copiii (Ier 31, 15; Mt 2, 18), Sfântul apostol și evanghelist Matei îndreaptă gândurile cititorilor săi de la Moise și exodul vechitestamentar reluat în mai multe rânduri spre Mesia și ultimul exod, cel eshatologic. Profetul Ieremia a privit scena morții Rahelei ca pe una profetică: Rahela a plâns nu numai din cauza durerilor la naștere, ci și pentru că – inspirată de Duhul Sfânt - a prevăzut deportarea și uciderea copiilor ei.50 Matei include în narațiunea evanghelică plânsul sfișietor al Dreptei Rahela pentru pruncii uciși de Irod ca o notă sumbră prin care, de asemenea, prefigurează durerea Fecioarei Maria (Mater Dolorosa) pricinuită cu prilejul Patimilor suferite de Fiul ei. Benoni, „fiul durerii”, îl prefigurează pe Fiul îndurerat (Filius Dolorosus). Același fiu, renumit în Beniamin, „fiul mâinii mele drepte”, îl prefigurează pe Fiul biruitor (Filius Victoriosus). Între cele două personaje există un contrast perfect: Rahela moare dându-și viața pentru fiul ei, în timp ce Fecioara Maria Îl naște pe Cel care va suferi moartea.