Abstract: In the micro-study entitled: „The Problem of the Relations of the Romanians with the Ohrid Archbishopric. Considerations regarding the essential bibliography”, the author presents chronologically the main contributions of both Romanian and foreign specialists who, in their research, mention this disputed subject. The respective studies are accompanied by the reflections of the commentator (V. Muntean). In the end he concludes that it is necessary to take into consideration objectively both the arguments and the counterarguments, especially because in our time two studies – having totally different points of view – are being published. Moreover, two novel communications from 1947 of the regretted historian Alexandru Elian, which deal with the same topic, will be soon printed so that they could be also useful to the researchers interested in the medieval period.
Keywords: Archbishopric of Ohrid, jurisdiction, Stephen the Great, correspondence, arguments, counterarguments.
Înainte de a fi rezolvată definitiv, problema legăturilor canonice cu Ohrida, extrem de disputată – însă care nu se constituie într-o „chestiune homerică” a istoriografiei românești -, socotim că în etapa actuală a cercetărilor reclamă o prezentare în ordine cronologică a principalelor contribuții. Cum îndeobște se știe, autori români și străiniau tratat din variate unghiuri de vedere tema de față; incredibile est, până și în contemporaneitate n-a scăzut interesul pentru mult dezbătutul subiect de care vorbim, cum vom constata in extremis.
Într-un subcapitol din Istoria sa eclesială, reputatul polihistor Nicolae Iorga se întreba: Legături cu Ohrida?1, notând că dovada decisivă ar fi scrisoarea lui Ștefan cel Mare către Dorotei - arhiepiscopul bulgarilor, sârbilor și al „țărilor de Miazănoapte”, prin care voievodul moldovean solicita sprijin în ce privește hirotonia unui nou „mitropolit” în locul celui răposat, anume Visarion. Scuzându-se că nu poate veni în Moldova din cauza „silniciilor musulmănești”, între care strămutarea forțată a lui și a unor notabili ohrideni în Istanbul de către Mehmed II Fatih, Dorotei împuternicește pe Ștefan să împlinească cele de cuviință, apelând la chiriarhii locali și la mitropolitul Macarie al Țării Românești. Privitor la Macarie, N. Iorga susținea că a existat în acel răstimp, potrivit unei comunicări orale a lui Nicolae Dobrescu ce s-a bazat pe un document inedit (din Arhivele Statului) de la Radu cel Frumos2. Informația trebuie verificată, întrucât în 1941 s-a oferit o altă relatare3, iar liste mai noi - nu infailibile - decelează că numai în deceniul 1477-1487 a funcționat în Ungrovlahia Macarie I4. Iorga mai afirma că anii 1456 ori 1466 – ca momente ale schimbului epistolar - nu pot fi acceptați, necorespunzând cu „indicțiile” (indictioanele), iar despre aducerea lui Dorotei la Constantinopol „niciun izvor nu pomenește”. În plus, scaunele bisericești de la Suceava sau de la Roman în acel răstimp erau ocupate. Cao încheiere: neautenticitatea corespondenței în cauză a fost demonstrată de „o analiză strânsă făcută în ultimul timp” (Iorga se referea la studiul lui Ioan Bogdan)5. Vom vedea la finele actualului articol, că însuși nepotul lui N. Iorga, Dl acad. A. Pippidi e de acord cu autenticitatea acelei corespondențe.
Într-o comunicare, ținută în anul 1947 la „Institutul de studii și cercetări balcanice” din București, elenistul și bizantinologul Alexandru Elian s-a străduit să arate că problema legăturilor moldo-ohridene „este mai complexă decât s-a crezut, că concluziile trase de Ioan Bogdan asupra nonautenticității corespondenței amintite sunt mai puțin convingătoare decât se bănuia și că - într-un cuvânt -, măcar în ceea ce privește Moldova, existența unor legături canonice cu Arhiepiscopia de Ohrida, în sec. XV și poate și XVI, nu poate fi tăgăduită, deși nu trebuie să i se exagereze importanța”6. Acceptând 1466 ca an al corespondenței menționate, Profesorul Elian respingea argumentul paleografic al lui Ioan Bogdan ca lipsit de valoare, nefiind vorba decât de o copie a dialogului epistolar, însă numele ierarhilor “rămân desigur elementul cel mai serios și aici observația lui Iorga, reluată mai târziu de Bogdan, nu poate fi infirmată decisiv”; dar ne putem gândi la un chiriarh de Rădăuți – sugera Al. Elian7. Totuși pe lista titularilor de la Rădăuți nu figurează până în prezent, dar e posibil să apară în viitor, vreun episcop numit Visarion. În subsidiar - împotriva altei opinii a lui I. Bogdan privind inexistența deportării ohridenilor, formulată în favoarea ideii de pseudo-corespondență – Prof. Al. Elian aducea drept confirmare a acestui surghiun o însemnare contemporană publicată de L. Stojanović8. Un indiciu sigur, pentru concepția pro – Ohrida, găsea același istoric Elian în Viața Sf. Nifon, Patriarhul Constantinopolului, scrisă de Gavriil (Protosul Athosului) între 1517 și 1521, în care se dezvăluie faptul că după 1453, datorită cedării Bizanțului - sub raport dogmatic - la Conciliul florentin, „toate bisericile pravoslavnicilor să tocmia[u] de la marea biserică a Justinianei cei mari, care este în țara Ohridului”9. E interesant de observat că un arhiepiscop al Ohridei, pe nume Nectarie, prezidase la Suceava sinodul din 1600 al lui Mihai Viteazul, pentru înlocuirea ierarhilor fugiți10. Firește, o evaluare a tuturor argumentelor pe care le-a adus în sprijinul tezei sale, se va putea face după ce se vor tipări cele două comunicări din 1947 ale regretatului acad. Alexandru Elian.
La rândul său, Tit Simedrea în anul 1967 va imprima studiul intitulat:Unde și când a luat ființă legenda despre atârnarea canonică a scaunelor mitropolitane din Țara Românească și din Moldova de Arhiepiscopia de Ohrida. Note pe marginea unei interpolări11. Cu suficiente detalii, ex-mitropolitul Bucovinei dezbate interpolarea din Sintagma lui Matei Vlastaris12, conchizând că autorul moral al ei – „mai mult decât probabil” – a fost Nicanor (mitropolit de Novo Brdo), colaboratorul cel mai apropiat al lui Prohor, arhiepiscopul ohridean (cca 1525-1550)13. Interpolarea respectivă - din 1534/5 - cuprinde tâlcuirea egumenului Hilandarului, Macarie, despre „țările dacice” (din 1526-29), urmată – în același sens – de tâlcuirea lui Dimitrie Cantacuzen (din a doua parte a veacului XV)14. În Anexe15 se indică novela iustiniană tridesetaja (=130, în loc de 131), iar Dacia Mediterranea e despărțită printr-o virgulă16, rezultând două provincii! Dacronia – în românește – apare greșit ca Draconia (probabil e vorba de Panonia). Kardania credem că e Dardania, Ripinisme=Dacia Ripensis, Prevalie=Praevalitana, iar Misie Gornie=Moesia Superioară. În alt loc se precizează că grămăticul Dimitrie din Kratovo în 1466 a copiat în sârbă Sintagma lui Vlastaris, „la sfârșitul căreia un plastograf va adăuga mai târziu pretinsul schimb de scrisori din 1456-1457”. După ce descrie pe energicul Prohor (trecut în Pomelnicul de la Bistrița), care urmărea să-și extindă hotarele eparhiei sale prin mijloace mai puțin „ortodoxe”, implicit prin mituirea autorității otomane, autorul relevă că Teoctist al Moldovei s-a sfințit la Peć - nu la Ohrida - de către Nicodim II și adoptă poziția lui Ioan Bogdan, anume corespondența cu pricina este o plăsmuire din sec. XVII-XVIII. Mai mult, consideră că gramata (scrisoarea) din martie 1585, iscălită de patriarhii Teolipt II al Constantinopolului17, de Silvestru al Alexandriei și de Ioachim V al Antiohiei pentru Gavriil al Ohridei, ar putea fi un fals;18 argumentarea aceasta trebuie însă coroborată cu alte elemente, spre a deveni întru totul plauzibilă. În fine, aserțiunea că “nu se cunoaște nici o danie făcută de voievozii români Arhiepiscopiei de Ohrida”19, este neîntemeiată.20
În articolul său, Scrisori și note apocrife din colecția lui V. I. Grigorović21, cercetătorul Radu Constantinescu - după ce spune că scrisorile neautentice descoperite de slavistul rus Grigorovici au continuat până și astăzi să-și găsească destui cititori creduli -, încearcă „să limpezească lucrurile”, declarând că „autorul falsului pare a fi fost chiar Grigorović, de vreme ce încă din 1848 acesta descoperise o inscripție ce pretindea a identifica pe Nicodim al Peć-ului cu un ipotetic patriarh de Ohrida având acest nume, din 1452 [...]; falsurile din colecția Grigorović nu sunt deloc rare și mai toate cuprinzând aluzii la arhiepiscopia Ohridei”22. De observat că mitropolitul Moldovei a fost Grigorie IV (1723-1730), nu III; anul 6964 este 1461 (nu 1460), pe urmă privilegiul falsificat al lui Mihail VIII pentru Scaunul ohridean nu este din 1273, ci din 127223. Cu toate acestea, plină de interes este afirmația lui R. Constantinescu că manuscrisul de la Moscova al Sintagmei lui Matei Vlastaris are, la fila 10 verso, o notiță a lui Victor Ivanovici Grigorovici privind „argumentele ce urmau a fi invocate spre a dovedi autenticitatea documentelor”24 în cauză, în pofida nepotrivirii indictioanelor.
Turcologul român Mihai Maxim are meritul de a fi găsit și publicat trei firmane (ordine) emise în numele sultanului Soliman Magnificul, în care se decelează realitatea că Prohor a oferit Sublimei Porți 4100 piese de aur, obținând pentru câteva luni jurisdicția peste Mitropoliile moldovenească și munteană și încasând concomitent taxe canonice, într-o epocă de slăbire a autorității Patriarhiei ecumenice în fața Turcocrației; cum era de așteptat, mitropoliții autohtoni s-au opus cu fermitate. Dar în septembrie 1544, când ecumenicul promisese că va oferi și el aceeași sumă (4100) trezoreriei turcești, sultanul ordonă unele ca acestea: Biserica din Moldova și din Țara Românească se anexează la patriarhia cârmuită de Ieremia, „potrivit vechii uzanțe”25. Încheierea lui M. Maxim este convingătoare: „La subordination canonique dessièges métropolitains de Moldavie et de Valachie à Ohrid cesse par conséquent d´être une légende, pour devenir un fait réel, historique, même si cette subordination a été, en effet, très tardive et épisodique”26. Însă nu e autentică aprecierea aceluiași istoric că Ohrida ar fi moștenitoarea Justinianei Prima27, dar este reală afirmația sa că la curtea lui Petru Rareș domnea un puternic curent filosârbesc28 și pe motiv - zicem noi - că soția aceluia era sârboaică. De notat și aceea că Prohor al Ohridei trebui să aștepte până în 1538-1541, intervalul de instaurare a suzeranității otomane efective asupra Țărilor române, pentru a-și pune planul în aplicare29. În atare context, alegația – dintr-o istorie a Macedoniei30 – că la începutul secolului XV Arhiepiscopia de Ohrida și-a extins oblăduirea peste Țara Românească și Moldova, este fără bază documentară.
Într-o secțiune din disertația sa doctorală, The Slavic Destiny of the Syntagma of Matthew Blastares: Dissimination and Use of the Code from the XIVth to XVIIth Century, având titlul ”Because this alsobelongs to our diocese”: Forged Correspondence between Stephen the Great and Archbishop Dorotej31, rusul Viktor Alexandrov – neacceptând ab initio veridicitatea dialogului epistolar – precizează că în a doua jumătate a anului 1520 un comentar pro-Ohrida, la un pasaj din Sintagma lui Vlastaris, l-a făcut Macarie de la Hilandar, iar datorită lui Nicanor de la Novo Brdo, scrierea lui Macarie, suplimentată cu două note geografice – menționate deja, în alt loc, în expunerea de față – a fost cuprinsă în sec. XVII în texte românești32. Scrisorile (ștefaniană și cea doroteiană) – susține tot V. Alexandrov – împrumută știri din ceea ce a scris diacul33 Dimitrie din Kratovo. Mai mult, îndreptările la date (1456, 1455, 1466), pentru determinarea indictioanelor, au fost făcute fie de Grigorovici, fie decătre altcineva din Țara Românească34. Marele număr de greșeli, bunăoară incongruența dintre textele celor două foi „transcrise”, aruncă o serioasă umbră asupra acurateții cu care a lucrat V. Grigorovici, iar originea celor două epistole nu-i exclus să fie din timpul lui Prohor35. În subsidiar, compilatorul a preluat informații despre complotul de la Ohrida și depunerea lui Dorotei (cum s-a anticipat), din nota lui Dimitrie de Kratovo36. În ceea ce privește titulatura folosită în cele două scrisori, ea nu este cea uzuală; în scrisoarea lui Ștefan: „preabinecuvântatul arhiepiscop al Iustinianei Prima și stăpân [duhovnicesc, n. n.] al bulgarilor, sârbilor și al țărilor dacice”, pe când în răspunsul lui Dorotei titlul său este: ”arhiepiscop al Justinianei Prima, al tuturor bulgarilor, sârbilor, al țărilor din Nord și altele”37. Pe urmă, mitropolitul Visarion, din prima scrisoare, nu este cunoscut iar Macarie din Ungrovlahia păstorește în preajma lui 148038. Cercetătorul rus amintește și de împrejurarea că Al. Elian a respins argumentele lui I. Bogdan, însă nu îi poate evalua contribuția, neavând la îndemână textul respectiv. Este exacerbată reflecția finală: corespondența dintre Ștefan și Dorotei nu poate fi utilizată ca o mărturie pentru subordonarea jurisdicțională a Bisericilor din Moldova și Țara Românească la Arhiepiscopia Ohridei, la mijlocul veacului XV; existența unei atari dependențe în Evul Mediu ar fi o problemă distinctă ce se poate dezbate separat39.
Despre aceeași „teorie ohrideană” a tratat pe larg Dan Ioan Mureșan, utilizând mai toată literatura de specialitate, minus comunicarea (încă în ms.) din 1947 a Profesorului Al. Elian. Domnia-sa arată că Teoctist a fost consacrat prin Nicodim de la Peć, cu consimțământul Patriarhiei constantinopolitane, că după anul 1480 Biserica Moldovei – bucurându-se pe atunci de o relativă autonomie40 – revenea cu adevărat sub autoritatea Marii Biserici41, mitropolitul moldovean primind titlul de „exarh al Sf. Biserici din Constantinopol”42. Se menționează și episodul alungării patriarhului Ioachim I de la porțile Moldovei în 1505, după ce, în 1501, fusese acolo bine primit; Ioachim susținuse în 1504 – spre a ajunge domn – pe Alexandru, alt fiu al Marelui Ștefan, aflat ostatec la Istanbul43. În altă pagină, D. I. Mureșan evidențiază faptul că apropierea dintre Prohor și voievodul Petru Rareș al Moldovei, din anii 1533-1544, s-a făcut chiar pe fondul militantismului antiotoman44. O scrisoare patriarhală, falsificată de Prohor și copiată în Sintagma din 1534, împreună cu comentarul lui Macarie din Mănăstirea Hilandar despre „țările dacice”, au constituit temeiul juridico-istoric al revendicărilor bisericești ohridene asupra Țărilor române45. Concluziile prolificului autor: măsluirea corespondenței „din 1456” dintre Ștefan și Dorotei s-a executat la porunca lui Prohor din sec. XVI46, iar între Patriarhia ecumenică și domnia Moldovei au ființat raporturi autentice, reflectate și într-o scrisoare din partea ecumenicului Sofronie I (Silvestru Siropoulos) către Ștefan cel Mare47. De reținut, cum am văzut supra (în paragraful ce i-a fost dedicat), prof. Al. Elian avea în calcul anul 1466, nu 1456.
Andronikos Falangas în Présences grecques dans les Pays roumains (XIVe-XVIe siècles)48. Letémoignage des sources narratives roumaines întemeiat pe o bogată bibliografie străină și românească, oferă reflecții prețioase relative la problema prezentă. Între altele, afirmă că teza intrării vremelnice a Moldovei în orbita ecleziastică nu a Ohridei ci a Peciului, devine acceptabilă49. La originea tradițiilor ce pledează pentru legături canonice între Moldova și Scaunul ohridean, probabil că stă ingeniozitatea, mai bine zis șiretenia lui Nicanor, brațul drept al lui Prohor50. Legat de „dinamicul arhiereu Prohor”, autorul grec crede că veleitățile sale vizând întregul spațiu al vechii Dacii nu puteau avea ca bază decât interpretarea – greșită cu intenție – a unui pasaj din Sintagmalui M. Vlastaris51, anume echivalarea forțată a Daciei Aureliene cu Dacia Traiană. Totuși, numele lui Prohoreste absent din literature istorică contemporană din Moldova52.
Academicianul sârb Gojko Subotić53 remarcă și el că mitropolitul Teoctist a fost hirotonit de Nicodim al Ipekului și sesizează o deosebire referitoare la denumirea ținuturilor românești în corespondența moldavo-ohrideană (dakji skîmzemljam și severnîmstranam = țările dacice, și părțile/provinciile sau țările din Nord, ultima expresie existând în scrisoarea lui Dorotei), în timp ce titulatura adevărată a lui Dorotei a fost aceasta (din 31 ianuarie 1465): Δωρόθεος ἑλέῳΘ(εο)ῦ ἀχρχιεπίσκοςτῆς α΄ Ἰουστινιανῆς καὶ πάσης Βουλγαρίας54; ne-am așteptat la o mai profundă analiză textuală. Presupusa corespondență – adaugă același istoric din țara vecină (care indică și blibliografie românească de profil) – stă mărturie în privința sforțării lui Prohor de mărire a diocezei sale prin acapararea de noi eparhii55. După aceea, datele furnizate de Dimitriede Kratovo în anul 1466, în acel epilog, sunt în mare măsurăreale, altele însă nu, rațiune pentru care specialiștii s-au împărțit în chip serios în ce privește problema veracității lor56. Filigranul, care reprezintă trei podișuri (sau munți) și semiluna cu cruce, aparține anilor în care a apărut copia aceluiași Dimitrie57.
De asemenea, în legătură cu această temă controversată, prof. univ. ieșean Ștefan Gorovei a prezentat o comunicare la Colocviul de la Putna din septembrie 2017, comunicare care va apărea anul viitor. În 19.III. 2018, prin e-mail îmi împărtășea opinia Domniei-sale, că nu acceptă idea contactelor cu Ohrida, menționând în final următoarele: „Cunosc existența celor două vechi comunicări ale lui Alexandru Elian […]; publicarea lor mi s-ar părea foarte utilă, mai întâi pentru că sunt textile unui savant authentic și, apoi, pentru că trebuie să cunoaștem ceea ce acest savant a scris într-un subiect controversat”.
Cât despre herodotul bucureștean, dl acad. Andrei Pippidi, dânsul îmi comunica epistolar în anul 2007: „Am ajuns de mult la aceeași concluzie [ca cea a lui Al. Elian] pe baza unor argumente care, sper, sunt altele decât acelea invocate de regretatul magistru”. De curând mi-a mai precizat că studiul său este pe punctual să apară într-o publicație din Bulgaria.
Evident, după ce văd lumina tiparului și ultimele două studii, amintite mai înainte, și după imprimare a celor două comunicări ale marelui învățat Alexandru Elian, atunci survine momentul de a fi înfățișate pe larg și de a fi cântărite într-un mod imparțial argumentele și contraargumentele, scopul soluționării depline – dacă e posibil – a chestiunii care, în scurgerea vremii, a reținut atenția a nu puțini specialiști români și străini.