Creștinismul nostru vechi. Sinodul I ecumenic et alia. Câteva remarci necesare/ Our Old Christianity. The First Council of Nicaea et alia. Some Necessary Remarks

Abstract. In this research, entitled „Our [Romanian] Antique Christianity; The First Ecumenical Synod of Nicaea et alia”, the author (V. V. Muntean) discusses selectively some important themes from the anthology Fontes Historiae Daco-Romanae Christianitatis, published in Iași in the year 2008.

The analysis of some assertions of the publisher (N. Zugravu) from the preliminaries leads to the conclusion that it was not intended – as it was expected – to point out the diachronic reality, but to contest, by hook or by crook, the mission of the Saints Apostles Andrew and Philip in Dobrudja, the old Scythia Minor. The present micro-study tries to argue the historicity of this evangelization and also the presence of a bishop from Tomis (Constanța today) at the First Ecumenical Council of Nicaea in A.D. 325, and in the end to correct other groundless affirmations from the so-called „Introductory Study” which precedes the narrative sources found in Fontes.

Keywords: paleo-Christianity, misrepresentations, the restoration of the historical truth.

Am alcătuit aceste pagini în urma lecturării deunăzi a antologiei editate de dascălul ieșean Nelu Zugravu, anume Fontes Historiae Daco-Romanae Christianitatis¹. În Studiul introductiv, editorul își exprimă ritos dezacordul – cum a procedat și în scrierile precedente² – în privința misiunii Sfinților Apostoli Andrei și Filip în vechea Sciție, Dobrogea de astăzi, precum și a prezenței vreunui episcop al locului la Sinodul niceean din anul 325 etc.

Într-un material publicat în 2009³, am căutat să punem în evidență istoricitatea apostolatului andreian în vestul Mării Negre, ca și participarea unui ierarh „scythian” (dobrogean) la Concilium Nicaenum I. Înainte de tipărire, „reputatul savant” de la Paris – cum îl numește însuși N. Zugravu⁴ –, regretatul bizantinist Petre Ș. Năsturel, la rugămintea noastră a citit cu atenție articolul, declarând epistolar: „Sunt de acord cu tot ceea ce spuneți”, cu adaosul că Cel întâi chemat la apostolie (Protocletul) „se prea poate să se fi oprit un timp la Tomis [Constanța de azi], capitala Sciției Mici”⁵. În rândurile de față vom prelua anumite formulări din acel micro-studiu, oferind totodată și alte precizări, fără însă a examina toate temele discutate de dl. N. Zugravu (prescurtat: NZ, exceptând subsolul); am selectat subiectele mai însemnate. Evident, textul fundamental privind propovăduirea Apostolului Andrei în stânga Pontului Euxin, aparține lui Eusebie al Cezareei († 340)⁶, supranumit „Herodotul creștin”, care – bazat (literal: kata lexin) pe Comentariul la Geneză al lui Origen, ilustrul exeget († 253) – releva faptul că, potrivit tradiției, lui Toma i-a revenit prin tragere la sorți să predice în Parția, lui Andrei în Sciția, lui Ioan în Asia (proconsulară) ș.a.m.d., știri preluate cu încredere de Rufin de Aquileia († 410)⁷, bunăoară, și întregite de acesta. Deocamdată, aici, textul care este redat și pe Internet: Thomas, sicut nobis traditum est, sortitus est Parthos, Matthaeus Aetiopiam, Bartholomeus Indiam citeriorem, Andreas Scythiam [...]⁸.

După cum au demonstrat specialiști de marcă precum A. T. Erhardt ori É. Junod⁹, referatul eusebian este unitar și nu constituit – cum crede NZ¹⁰ – din două părți: prima ce s-ar fi întemeiat pe o tradiție preeusebiană, iar a doua parte, pe erminia origeniană amintită. Era de așteptat ca față de susținerile întemeiate ale celor doi competenți specialiști, NZ să fi adus vreun contraargument solid; nu l-am observat. Același NZ – în sprijinul viziunii sale negativiste – spune că nu a existat o provincie romană Sciția, dar recunoaște că poetul latin Ovidiu, surghiunit în acea provincie, o numește Sciția¹¹. În timpul său, Jacques Zeiller considera că, în vorbirea curentă, ținutul în cauză putea să poarte numele de „scitic”; imediat, cunoscutul istoric francez s-a referit la deja amintitul exilat Publius Ovidius Naso¹². Cât despre Parția – că ar fi trebuit (tot după opinia lui NZ) ca Eusebie să fi scris India¹³–, am lămurit chestiunea cu ani în urmă¹⁴. NZ a ignorat existența unei dinastii cunoscute de herodoți sub denumirea de indo-partă, contemporană cu Sf. Apostol Toma¹⁵; Parția, în înțeles restrâns, este provincia iraniană de astăzi Khurasan, din S-E Mării Caspice¹⁶. E nefondată, deci, și aprecierea din aceleași preliminarii că Parția s-ar fi aflat în vecinătatea Sciției, zonă plasată de NZ în nordul Mării Negre; și nici această localizare – raționează același istoric – nu este certă¹⁷. Pe deasupra, nu fără semnificație e titulatura lui Ioan, întâistătătorul „a toată Persia și al Marii Indii”¹⁸, atestată documentar cu prilejul Primului Sinod Ecumenic și care revelează realitatea că Biserica indiană depindea canonic de cea persană, în virtutea unor legături și evenimente mai vechi. După părerea lui NZ (și, anterior, după cea a lui Francis Dvornik,†1975), lucrarea misionară a lui Andrei s-ar fi desfășurat exclusiv în nordul Mării Negre¹⁹. Se poate admite o extindere a evanghelizării andreiene și în acea zonă, însă din Dobrogea²⁰.

Firește, nu i se poate imputa aceluiași Origen comunicarea (din Comentariul la Evanghelia după Matei) că „dacii, sarmații și sciții” încă nu-l cunosc pe Hristos, cum afirmă cu tendință NZ²¹. Celebrul tâlcuitor al Bibliei spusese doar că „cei mai mulți [dintre aceștia] încă n-au auzit cuvântul Evangheliei”²², ceea ce este cu totul altceva, neexistând așadar aici o contrazicere a aserțiunii din Comentariul la Geneză al teologului alexandrin²³. De reținut – acum, dintr-un răstimp antecreștin – și informația ce ne-o oferă tot Origen despre Zamolxis, divinitatea supremă a geto-dacilor, descriind (după Celsus) „minunățiile” pe care le-ar fi rostit sciților marele zeu al strămoșilor²⁴.

Apropo de tradiția (parádosis) pomenită de Eusebie. Cu toate că un renumit metodolog contemporan nouă enumără între sursele diacronice și „tradiția - memoria umană”²⁵, ca fiind utilă în reconstituirea procesului istoric, NZ exclude această indicație, sau necesitate, eludând valoarea unor toponime specifice din Dobrogea și din stânga Prutului, implicit creațiile folclorice²⁶ ce îl prezintă pe Andrei – inter alia – drept patron al lupilor (ca și pe Sf. Filip, în același spațiu dintre Dunăre și Mare), lupul fiind animal totemic la geto-daci²⁷. Avem de-a face cu „deosebita popularitate de care se bucură Filip și Andrei în calendarul popular și în spiritualitatea populară românească”, cum a recunoscut în 1997 până și NZ, însă corelând totul de veacul al IV-lea²⁸, ceea ce este nefiresc. Această atitudine restrictivă este explicabilă, deoarece preopinentul nostru nu acordă suficientă credibilitate nici izvoarelor scrise²⁹, deși unele din ele (începând cu Acta Andreae sau cu Rufin de Aquileia)³⁰ – în pofida unor întregiri, ori dezvoltări retorice posterioare – confirmă tradiția locală. Însăși luna decembrie se cheamă în popor Îndrea sau Undrea, mărturie incontestabilă a impresionantei devoțiuni de care se bucură Apostolul Andrei la români; mă gândesc în atare context și la sărbătoarea Filipii, ținută îndeosebi în mediile păstorești, pe care un avizat cercetător încă în 1975 o lega în mod firesc de propagarea în Sciția a „religiei iubirii” de către acest ucenic al lui Hristos³¹, numit Filip.

În legătură cu activitatea celor doi discipoli ai lui Iisus pe pământ românesc, NZ elogiază contribuția clericului Nicolae Dănilă din domeniul hagiografiei³², notând însă că nu a citit (non vidi)³³ studiul cel din urmă al regretatului sacerdot, cu titlul „Passio Sancti Philippi Apostoli”, la finele căruia se găsesc următoarele încheieri: „Considerăm ca reală predica apostolică a lui Filip în provincia romană Scythia Minor, putând afirma, alături de tradiția predicii Apostolului Andrei, originea apostolică a creștinismului pe teritoriul dintre Dunăre și Mare și, prin extensie, în aria de formare a poporului român”³⁴. Indubitabil, în mod interesat NZ i-ar fi contestat îndată concluziile Părintelui, cum de altfel va face mai încolo în comentariul său, socotind că introducerea numelor celor doi apostoli în Martyrologium Daco-Romanum ar fi o exagerare, ba chiar crearea unui fals!³⁵ E adevărat că în acest opuscul N. Dănilă e mai rezervat, adnotând totuși cu privire la Filip că „este al doilea Apostol, după Sf. Andrei, căruia Biserica îi atribuie Scythia ca pământ de evanghelizare”, sau: „Cultul lui Andrei la goți poate avea legătură cu tradiția că acesta ar fi predicat în Scythia, ca și Apostolul Filip”³⁶.

Relativ la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, NZ apreciază inexact că sintagma eusebiană „nici scitul nu lipsea din ceată” (sau grup; recte: din totalul sinodalilor) ar privi pe chiriarhul din Sciția Mare sau Goția, și nu un episcop tomitan³⁷. Dânsul aduce în sprijin scrisorile adresate comunităților care n-au avut trimiși la sinodul în cauză, la care a participat – după noile cercetări – aproape 1/4 din întregul episcopat³⁸. Ghelasie de Cizic³⁹, autor documentat care își terminase istoria ecleziastică după anul 375, arată (ca și Eusebie)⁴⁰ că la respectiva adunare niceeană au fost prezenți prin delegați – inter alii – traci, macedoneni, ahei, epiroți, adăugând pe trimișii celor două Sciții, dar NZ reflectează în această manieră: dacă Ghelasie a avut în vedere aici Sciția Mare și Sciția Mică, iar nu Goția și Bosporul Cimmerian (Crimeea), ai căror titulari – Teofil, respectiv Cadmos – figurează pe listele sinodalilor, atunci e sigur că reprezentantul diecezei dintre Dunăre și Marea Neagră „nu luase parte la conciliu” (sublinierea lui NZ), din moment ce ierarhul tesalonicean îi expediase o epistolă de notificare a deciziilor luate la Niceea⁴¹; nimic mai fals! Judecând astfel lucrurile, înseamnă că nici Alexandru al Tesalonicului din Macedonia nu a participat, cu toate că macedonenii, aheii și epiroții prin exponenții lor s-au prezentat la întrunirea niceeană și Alexandru însuși a iscălit actele sinodului. Între cei care au subscris crezul niceean (et alia) erau trecuți acum pe listă – fără nume, din păcate – și reprezentanții ambelor Sciții (Skythia ekatera, la Ghelasie de Cizic)⁴². Locuțiunea cu pricina duce la concluzia că atât Scythia Minor cât și Gothia, sau chiar Scythia din nordul Mării Negre, au trimis episcopii lor⁴³. De subliniat, de asemenea, că lista sau catalogul cu ierarhii sinodali include și pe cei ce au comunicat epistolar – tuturor Bisericilor din sfera creștină, fie că au avut delegați la Niceea, fie că nu – hotărârile sinodului de care vorbim⁴⁴. De reținut că autorul unui studiu recent a conchis că mandatarul Tomisului la Niceea s-a chemat Marcu (altminteri, nume cunoscut), identificare ce îi „pare pe deplin justificată și credibilă”⁴⁵. NZ, de pildă în anul 2008, nu a agreat această echivalare⁴⁶; atunci nu exista dovedirea concludentă din prezent.

În subsidiar, bazat pe o scriere necanonică, NZ susține în chip imprecis că Apostolul Andrei murise înainte de sfârșitul domniei lui Tiberius (14-37), fiind decedat – pe lângă Filip, Luca, Simon Zelotul și Tadeu – anterior adormirii Maicii Domnului⁴⁷. Supoziția sa nu se confirmă, din moment ce – de exemplu – Evanghelistul Luca trăiește și mai târziu, fiind menționat în Epistola către coloseni (IV, 14), epistolă redactată de Sf. Pavel în captivitatea romană (61- 63). Pe urmă, în cazul martirilor, nu este indicat a se egala sintagma „dies natalis” pur și simplu cu „ziua de prăznuire”⁴⁸, ci cu „celebrarea/sărbătorirea zilei martirajului”⁴⁹. Episcopul nu ordona⁵⁰ preoți, ci îi ordina sau hirotonea. Expresia eusebiană kata lexin - am redat-o și în alt loc - nu semnifică citare „literară”⁵¹, ci literală. Este exagerat a spune că Eusebie de Cezareea „localizează precis [sublinierea lui NZ] Scythia pe țărmul septentrional al Pontului”⁵², de vreme ce același istoric bisericesc a scris că împăratul roman Decius și-a pierdut viața „pe câmpul de luptă din Sciția”⁵³, adică la Abrittus, așezare din vestul Pontului Euxin. Audios nu a fost exilat în Sciția Mică de către Constanțiu⁵⁴, ci de Constantin cel Mare în anul 326⁵⁵. Constantin I a fost botezat de semiarianul⁵⁶ - nu arianul⁵⁷ - Eusebie al Nicomidiei. Nu imediat după moartea lui Constanțiu, în 361, urmează dinastia valentiniană⁵⁸, ci peste câțiva ani, în 364. Valens apare o dată ca „principe”⁵⁹, când el de fapt era imperator! Episcopul tomitan care l-a înfruntat pe acest Valens nu s-a numit cu adevărat Bretanio⁶⁰. Forma genuină a antroponimului a fost Vetranio(n), de la forma grecizată a termenului latinesc veteranus/vetranus; purtătorul numelui era capadocian de neam⁶¹. Echtesis, cu acribie Ekthesis [= Expunere sau Declarație de credință], nu are nimic de-a face cu „edictul unirii” - mai bine zis „al unității” - publicat de Zenon⁶², acel Henotikon din 482; Ekthesis se va emite de către bazileul Heraclie în anul 638⁶³. Afară de acestea, Sf. Ioan Hrisostom nu a fost patriarh⁶⁴ (patriarhatul, în adevăratul sens al cuvântului, oficial, apare mai târziu)⁶⁵, ci numai arhiepiscop, cum e denumit ca autor al Liturghiei. Proklos (sau Proclu) al Constantinopolului nu a funcționat din 434 până în 466⁶⁶, ci numai până în anul 446. După aceea, întâiul mitropolit tomitan n-a fost Paternus (498-520)⁶⁷; Teotim I, spre exemplu, a fost desemnat cu această calitate - ca „mitropolit bătrân” - într-un document din anul 399⁶⁸, iar un studiu mai nou dovedește că Episcopia Tomisului a devenit Mitropolie tocmai în 381⁶⁹. După ce în pag. 84, NZ îi trece succesiv - în drept cu anul 381 - pe titularii Tomisului: Gerontius și Terennius/Terentius, în pp. 88 și 107 îl consemnează pe Terennius, iar în pp. 113 și 119, pe Gerontius (cu ocazia Sinodului al II-lea Ecumenic din 381). Se cerea o consecvență, o lămurire in extremis, dacă cei doi sunt distincți sau aceeași persoană; socotesc că e un unic ins (Terentie/Gherontie)⁷⁰. Ab initio, sinodul „endemusa” nu avea sensul de sinod permanent⁷¹; era un sinod local frecvent, precursor al celui permanent⁷². Nu e recomandabil ca episcopii ortodocși tomitani et alii – până și mitropolitul Dosoftei din sec. XVII - să fie numiți prelați⁷³, vocabulă utilizată în Occident. Pe urmă, macedonism nu e un termen potrivit, el indicând o orientare politică legată de Macedonia din timpul nostru; pentru erezia lui Macedonie⁷⁴ se putea întrebuința cuvântul consacrat, anume macedonianism. Apoi, unul dintre „Călugării sciți”, numit Leonțiu, se cuvenea a fi identificat (cum au pledat renumiții teologi I. G. Coman și Dumitru Stăniloae) cu Leonțiu de Bizanț, și nu cu Leonțiu de Ierusalim⁷⁵. Rudă cu Leonțiu dobrogeanul, scitul Vitalian⁷⁶ nu a fost – trebuia remarcat – realmente scit, ci trac (moeso-roman)⁷⁷. Cât despre Ulfila⁷⁸, NZ scrie greșit că era arian deplin⁷⁹; după cercetări mai noi, Ulfila a ajuns semiarian după deplasarea sa în sudul Dunării⁸⁰. Se impunea totodată a se menționa că, înainte de deces (anul 383), același Ulfila a fost recuperat pentru Ortodoxie, sub influența împăratului constantinopolitan Teodosie cel Mare⁸¹. Acest Teodosie nu accede la tron în 378⁸², ci un an mai târziu. Jurisdicția scaunului papal nu s-a manifestat din 535, data întemeierii arhiepiscopiei autocefale Justiniana Prima⁸³, nici după o decadă⁸⁴. Locum obtinere, din Novela 131 a lui Iustinian cel Mare, nu poate sprijini ideea vicariatului papal⁸⁵, locuțiunea în cauză însemnând: a ocupa locul, a ține [ca ceva al său] locul, a avea rangul sau poziția⁸⁶. În fine, autoritatea Romei peste Iliricul oriental nu încetează prin 732/3, 741 ori 756⁸⁷; prima datare - cea mai sigură - a fost adoptată de specialiști⁸⁸.

Înainte de încheiere, e necesar a fi respinsă și o altă afirmație ireală a lui NZ, de astă dată din epoca precreștină, anume că zeul războiului „n-are nici o legătură cu religia geto-dacică”⁸⁹. Cu privire la Pleistoros – sublinia la vremea sa Profesorul D. M. Pippidi⁹⁰ – „după unii autori moderni, numele trebuie apropiat de al așa-numiților pleistoi, sectă religioasă dacă pomenită de Josephus Flavius (Antichități iudaice, XVIII, 22)”; pe același Pleistoros, „poate adorat și de daci [...], diferite izvoare îl consideră zeu al războiului” – arată și V. Kernbach⁹¹. Existența unui zeu al războiului în panteonul daco-get (contează mai puțin numele) nu poate fi însă contestată prin denaturarea unor surse precise, cum s-a mai încercat⁹².

Ne oprim aici cu sublinierile proprii. Încheiem cu ideea că problemele legate de vechea creștinătate din arealul românesc merită toată atenția din partea cercetătorilor, trebuind a fi soluționate – cele care încă sunt disputate⁹³ – într-un autentic spirit științific, academic, fără a se apela la argumentum ad hominem (sau baculinum), ci la analize concludente, conform adagiului din Antichitate: „Amicus Plato, sed magis amica veritas”.