ABSTRACT: Contemporary world relates itself to theology and medical therapy, differently. Some people attach great importance to either one, or the other of the two ways of approach, regarding human existence. Others accept them both, saying that both contribute to a man’s better framing in his inexorable, historical destiny. There are also people, who radically exclude either theology – as a means of remedy against suffering –, or medical therapy – as a life normalizing solution. This is so, but it really is not. It is, because we are accustomed to operate with polarizing, contrasting judgments, like value versus non-value. And it is not, because from the beginning of the human being’s exile into our time-consuming history, theology and therapy strove to ameliorate the drama of a man touched by the unforeseen, and comfort him in front of the implacable tragedies.
Keywords: man, suffering, theology, therapy, value, non-value
Lumea contemporană se raportează diferit la teologie și la terapia medicală. Unii acordă o importanță deosebită fie uneia fie alteia dintre cele două direcții de abordarea a existenței umane. Alții le acceptă deopotrivă, apreciind că ambele contribuie la o bună încadrare a omului în inexorabilul său destin istoric. Sunt însă și inși care exclud în mod radical ori teologia ca mijloc de remediu în fața suferinței, ori terepia medicală ca soluție de normalizare a vieții omenești. Este așa, nefiind așa. Este așa pentru că suntem deprinși să operăm cu judecăți polarizate, contrastante, de genul: valoare-nonvaloare. Și nu este așa, pentru că, de la începutul exilului uman în istoria noastră cronofagă, teologia și terapia s-au străduit să amelioreze drama omului atins de stihialitate și să-l consoleze în fața tragediilor implacabile.
1. Teologie versus terapie
Titlul comunicării, așa cum ușor se poate constata, este provocator. El așează teologia și terapia într-o situație ireconciliabilă, definitiv conflictuală. În realitate, antinomia la care am recurs reia o imagine literară de factură biblică, referitoare la condiția umană incipientă.
În fapt, despre ce este vorba? Despre evocări vechi testamentare, care prezintată starea umanului în două ipostaze definitorii.
Prima dintre acestea surprinde aristocrația ființei umane, condiția lui homo paradisiacus și locul special al așezării sale în existență. Omul – precizează textul sacru – a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!”1. Apoi narațiunea subliniază demnitatea ce i-a fost acordată făpturii umane, prin așezarea ei într-un mediu de viață creat special (!): „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden – glosează autorul biblic –, spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care-l zidise”2.
Relatarea biblică continuă și relevă „porunca” dată de către Dumnezeu lui Adam – „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!3 –, evenimentul numirii de către Adam a viețuitoarelor – „Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; așa ca toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam. Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice”4 – și fascinantul dialog al lui Dumnezeu cu Adam, ce a urmat încălcarii de către protopărinți (Adam și Eva) a recomandării divine de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam și femeia lui de fața Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: «Adame, unde ești?» Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns». Și i-a zis Dumnezeu: «Cine ti-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?» Zis-a Adam: «Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat».Și a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?» Iar femeia a zis: «Șarpele m-a amăgit și eu am mâncat»”5.
Ceea ce se poate constata din conținutul celor trei evocări e faptul că ele surprind un real parteneriat al omului cu Plăsmuitorul său, respectiv o relație directă, nemijlocită, sensibilă, văzută. Nobilele creaturi, cu alte cuvinte, se bucurau de un dar ontic inconfundabil și anume tiposul divin, sau de acea imago dei, de chipul divin (ebraică „telem” desemnează prezența lui Dumnezeu în om, sau reprezentarea Creatorului de către făptura umană), și de un topos („Eden”, din sumeriană, încântare, câmpie6) în care nu locuiau singuratice, ci de unul în care Creatorul însuși era prezent efectiv și se manifesta fără a stârni în conștiința plăsmuirilor Sale emoții de niciun fel. În termeni propri discursului nostru teoretic, acest raport era unul de factură teologică: Dumnezeu era văzut de către Adam și Eva și cei doi dialogau cu El în mod curent, iar celulele organismului uman nu fuseseră atinse de entropie.
Ipostaza a doua surprinsă de textul biblic prezintă starea umanului în etapa ce a urmat sfidării poruncii divine de către protopărinți. Eva va fi fost nevoită să nască în suferință și să se supună bărbatului: „Iar femeii i-a zis: «Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni»”. Iar Adam va fi trebuit să muncească pământul și să-și câștige existența: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit: «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! Însudoarea fetei tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce”7. În plus, Dumnezeu i-a izgonit pe cei doi din grădina Edenului: „Și a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul. Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci!... » De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Și izgonind pe Adam, l-a așezat în preajma grădinii celei din Eden și a pus heruvimi și sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieții”8.
Ipostazele tocmai prezentate apreciem că lămuresc de ce, la origini, teologia a fost opusul terapiei. Vârsta teologică a umanității era mai presus de orice afectare: ființa umană era parte a lumii lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, prin prezență Sa în viața omului, îl aurora cu dragostea și harul Său sfințitor. Teologia nu era o simplă vorbire despre Dumnezeu, cum e receptată astăzi, ci era o conversație nemijlocită a lui Dumnezeu cu omul și a omului cu Dumnezeu.
Eșecul omului în existență, sau păcatul originar, așa cum am arătat, a afectat major ontologia umană. Intrat în istorie, omul a conștientizat trista experiență generată de păcat. A descoperit suferința și boala – în ambele lor ipostaze: fizică și psihică –, iar peste toate acestea moartea. Păcatul s-a afirmat ca o povară pentru trup și suflet, condiție în care faptul terapeutic a devenit imperios necesar. În acel context, teologia și terapia aveau să se logodească definitiv.
2. Teologie și terapie
Desprins din Realitatea primă și împresurat de realitatea secundă, făptura umană s-a văzut nevoită să-și optimizeze existența istorică, aspect bine tușat de o altă povestire biblică, în care protagoniști sunt doi dintre fiii lui Adam și ai Evei, Cain și Abel.
Ieșiți din debusolarea produsă de căderea în timp și într-un spațiu ostil și marcați de tăcerea lui Dumnezeu, cei doi au simțit nevoia de reintegrare în atmosfera paradisiacă. Și au înțeles să-și fundamenteze acțiunea printr-un gest cultual, nereglementat simbolic: „Cain – narează textul biblic – a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Și a adus și Abel din cele întâi-născute ale oilor sale și din grăsimea lor”9. Direcția luată de fumul rezultat în urma cremanației a fost însă fatală pentru Abel, ucis de către fratele să, Cain. Interogația divină: „Ce ai făcut?”10 avea însă să fi trezit coștiința lui Cain din somnul subiectivității, cum de altfel avea să o fi deșteptat și pe cea a urmașului său, strănepotul Lameh, și el autor a două crime11. Sunt momente când putem afirma că s-a instalat în factualul uman metoda psihoterapetică, omul simțind necesitatea invocării ajutorului divin: „Atunci au început oamenii – subliniază hagiograful – a chema numele Domnului Dumnezeu”12.
Dintr-o perioadă ulterioară a aceleiași străvechimi avem informații certe despre primele remedii madicale ale suferinței. O demonstrează documentele arheologice, inventarul pristoric existent dovedind că, încă din paleolitic, au fost aplicate tratamente corespunzătoare pentru leziunile traumatice și s-au efectuat trepanații craniene, cu efect terapeutic real13.
Cât privește etapa istorică a civilizației și spiritualității umane, aceasta relevă prezența unui arsenal medicamentos destinat bolnavilor (smochinele, curmalele, perele, pielea de șarpe, uleiul de pește, cărbunele rezultat din holocaustul animalelor, laptele, mierea, sarea de mare, ceapa, usturoiul – la mesopotamieni, egipteni, greci)14, precum și a unor lucrări conscrate oftalmologiei, pediatrie, obstetricii, ginecologiei (în special, la greci). Paralel cu acest suport terapeutic medical, vechiile popoare din Mesopotamia, Egipt și Grecia au promovat o terapie religioasă la fel de însemnată. Ghidul spiritual pentru înnobilarea ființei umane a fost dominant de metode diverse, destinate asocierii omului cu zeii. Exemple sugestive în acest sens au fost mesopotamianul Ghilgameș, regele din Uruk care s-a remarcat prin faptul că a ajuns până în vecinătatea ființelor divine15, precum și discipolii școlilor orfică și pitagoreică din Grecia antică, impozanți prin performanța de a se fi raportat la moarte cu seninătate, ca urmare a vieții morale asumate în timpul istoric dat16.
În creștinism, teolgia și terapia nu se exclud ci se conjugă în mod desăvârșit.
Despre Hristos Domnul s-a afirmat, cu secole înainte de întrupare, că Se va impune printr-o activitate taumaturgică inconfundabilă: „Acest – scria profetul Isaia – neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat”17. Premoniția avea să fi fost confirmată de dublele acțiuni terapeutice realizate de către Fiul lui Dumnezeu: „Și făcându-se seară – nota Sfântul Evanghelist Matei –, au adus la El mulți demonizați și a scos duhurile cu cuvântul și pe toți cei bolnavi i-a vindecat”18. Dar vindecările făcute de Iisus Mântuitorul nu au fos doar rezultatul unui act psihoterapeutic, fundamentat pe un construct colocvial. Evanghelia Sfântului Ioan relatează despre vindecarea unui orb în urma aplicării pe ochii aceluia de către Hristos a unui amestec format din salivă și pmânt, procedeu urmat de o îndepărtare a tinei prin spălarea cu apă: „Și trecând Iisus, a văzut un om orb din naștere. (....) ....a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns cu tină ochii orbului. Și i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuiește: trimis). Deci s-a dus și s-a spălat și a venit văzând”19.
Evident că o astfel de practică nu are corespondent în medicația clasică. Ea poate fi însă înțeleasă pe un registru hermeneutic superior. Palierul pe care îi descoperim sensul este hieratic, este acel nivel unde Dumnezeu, omul și lumea se întâlnesc în ambianța tainei. Și aceasta întruct, potrivit învățăturii creștine, Logosul a pus rațiunile sau cuvintele Sale în raționalitatea lumii, realitățile date fiind «părți» ale lucrării lui Dumnezeu: „Căci în El sunt fixate ferm rațiunile tuturor – scria Sfântul Maxim Mărturisitorul – și despre aceste rațiuni se spune că El le cunoaște pe toate înainte de facerea lor, în însuși adevărul lor, ca pe unele ce sunt toate în El și la El, chiar dacă acestea toate, cele ce sunt și cele ce vor fi, nu au fost aduse la existență deodată cu rațiunile lor, sau de când sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare își primește existența efectivă și de sine la timpul potrivit, după înțelepciunea Creatorului”20.
Prin urmare, actul pedagogic urmărit de Iisus a avut ca scop să pună în evidență că lucrarea lui Dumnezeu e minunată și că însuși elementele lumii create sunt prelungiri, sunt agenți ai Săi în forme variate. De fapt și chimioterapia nu utilizează altceva decât tot elemente preluate din natură.
La finalul acestor rânduri, amintim o remarcă făcută de Hristos Domnul și consemnată de către Sfântul Evanghelist Luca, el însuși de profesie medic: „Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni”21. Ce înțeles are acest adagiu? Faptul că, fie că vorbim de minnune, așa cum o face teologia, fie că vorbim de terapia clinică, așa cum procedează medicina, în spatele ambelor acțiuni stă Cel nevăzut. Dar pentru a înțelege aceste aspecte e nevoie de o minte vigilentă, pentru că „mintea desăvârșită – nota același Sfânt Părinte citat (Maxim Mărturisitorul) – este aceea care, prin credința adevărată, a supracunoscut în chip supraneștiut pe Cel supranecunoscut”22 și acționează în conformitate Voia Lui și, evident, în conformitate cu destinul nostru existențial.