ABSTRACT: „Christ is risen from the dead, trampling over death by death and those in grave giving life” – The Hymn of Resurrection.
Keywords: death, Resurrection, eternal life, passing, Holy Sacraments.
Absența termenului moarte1 din lexicul doctrinar al Bisericii, concept clasat, de altfel, în registrul ideaticii teologice, ne obligă la o analiză pretențioasă îndreptată asupra acestei teme care așează în lumină panoul transparent al orizontului dogmatic eclezial. Multele intuiții și formulări geniale, care au catalizat întreaga istorie cultural-teologică a creștinismului răsăritean și apusean, au conferit temei morții o perpetuă actualitate. Înțelesul de tragedie insurmontabilă este suprimat de către Însuși Fiul lui Dumnezeu, prin cuvintele: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”2.
1. Moartea – τύπος-ul secund al exigenței sacramental-ecleziale
În discursul infailibil al Ecclesiei lui Iisus, moartea este, în primul rând, un fenomen spiritual, desemnând schisma amartiană din grădina Edenului, adică despărțirea omului, ca efect al neascultării, de Dumnezeu – Calea, Adevărul și Viața. Moartea fizică este derivația aplicativă a morții spirituale și presupune despărțirea provizorie a sufletului de trup, ca o primă etapă a reîntoarcerii la Izvorul Vieții. De aceea, mutarea sufletului în lumea de dincolo, cât și dezintegrarea trupului în pulberea terestră, este, în accepțiunea creștină, drept binefacere a lui Dumnezeu către om, „pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte”.
Socotită drept baraj împotriva perpetuumului pecatorial, moartea ascunde în sine dimensiunea tainei înrudirii omului cu Dumnezeu, datorită angrenajului sacramental propus. Astfel, ea developează întreg memorialul baptismal, având în vedere nașterea sufletului în apa cea vie a veșniciei. De asemenea, moartea decreteazăPaștile nupțial al celui repausat în nartexul eternitățiiViului Dumnezeu.Totodată, ea lărgește sfera de prezență a persoanei umane prin poziționarea bifrontică a elementelor ei de conținut: trupul în pământul din care a fost luat, iar sufletul în caseta existențială a vieții de dincolo3. Efectul acestui ansamblu triptic îl constituie prezentificarea în Dumnezeu, eludându-se, astfel, dezintegrarea ființei în arinișul neantului ontologic.
Paradigma baptismală a morții constă, pe de-o parte, din îngroparea, prin Botez, a naturii vetero-adamice, iar, pe de altă parte, din afundarea trupului mult pătimitor în cristelnița mormântului, spre Învierea de apoi întru Raiul veșniciei Sfintei Treimi.Prin multilateralitatea manifestărilor sale, Botezul „curăță omul de păcatele personale, îl eliberează de lanțurile pe care le-a pus neamului omenesc păcatul protopărinților, dar, încă și mai radical, îl ipostaziază în Hristos, eveniment care e cauza tuturor celorlalte bunuri pe care le dăruie Taina. Botezul reprezintă pentru om un eveniment ontologic, care îl remodelează și îi întregește existența creată. De aceea, el reprezintă punctul de plecare statornic al oricărei abordări ortodoxe a ontologiei omului. Și de aceea, el constituie rădăcina, izvorul și postamentul vieții spirituale”4. Acest proces de înnoire a vieții, petrecut la Botez, este, de fapt, actul preliminar al înnoirii noastre prin moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre plurivalența simbolică a botezului, afirma: „El reprezintă moartea și înmormântarea, Viața și Învierea… Când ne cufundăm capul în apă, ca într-un mormânt, omul vechi e înecat, în întregime înmormântat; când ieșim din apă, apare dintr-o dată omul nou”5.Asemenea Botezului, moartea seacă albia păcatului și curmă proliferația acțiunilor prejudicioase ale omului, săvârșite în trup.„Noi suntem botezați în moartea Lui, ca să participăm la viața Lui. Viața noastră se îngustează treptat până ce Botezul nostru și moartea noastră coincid. Prin crucea de viață dătătoare, viața își află împlinirea prin moarte. Fără moarte viața ar fi ireală. Ar fi o iluzie, un vis fără deșteptare”6. Dacă, la Taina nașterii din nou, Biserica mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru ca cel ce primește sfânta luminare a Botezului: „să se facă părtaș învierii Tale și păzind darul Sfântului Tău Duh și sporind așezământul harului, să ia plata chemării celei de sus și să se numere cu cei întâi născuți în cer, întru Tine, Dumnezeul și Domnul nostru Iisus Hristos”7, la Slujba înmormântării suntem cu toții îndemnați, în aceeași manieră eshatologică, să-i cerem Împăratului vieții: „Doamne, veșnicelor Tale bunătăți învrednicește pe acesta ce s-a mutat de la noi, odihnindu-l întru fericirea cea neîmbătrânitoare”8.Sfântul Efrem Sirianul are un cuvânt paradoxal, dar realist în același timp, atunci când mărturisește: „Moartea omului începe în pântec și se termină în mormânt”9.
Viața și moartea nu sunt contrarii și nici nu se exclud reciproc, ci se întrepătrund. Orice existență umană este o îmbinare de moarte și de înviere, „ca fiind pe pragul morții, deși iată că trăim”10. Pelerinajul nostru pe pământ este un Paște neîncetat, o continuă traversare a vieții spre o nouă viață. Între nașterea dintâi și cea de pe urmă, firul întregii noastre existențe este alcătuit dintr-o serie amplă de treceri. Aducerea noastră de la non-existență la existență prin actul nașterii biologice, trecerea de la zi la noapte și de la noapte la zi, cronologiaciclul anual natural: primăvară-vară-toamnă-iarnă, trecerea de la copilărie la adolescență și de la adolescență la tinerețe, iar mai apoi la maturitate, trecerea de la vigoarea tinereții la povara anilor grei aitoamnei viețiiși, nu în ultimul rând, Marea Trecere sunt indicatorii referențiali ai prezenței pascale în existența umană, ca alternanță naștere-moarte.
Amintim faptul că toate riturile matrimoniale din lume, și în mod excepțional Taina Sfintei Cununii, au la bază paradigma divină, căsătoria umană reproducând, de fapt, o hierogamie. Cele două genuri ale omului11, Iș și Ișa (Omul și Oama), își comunică reciproc însușirile proprii într-o unitate ipostatică12 imperfectă, deoarece legământul nupțial are valabilitate până la ușa mormântului13.Este cea dintâi trimitere pe care nunta o face cu privire la moarte. Din această perspectivă, căsătoria este o retrăire rituală, o replicare a primei nunți, care a avut loc, cândva, la începuturi, în acel timp încărcat de sacralitate. Prin ea, umanul este reîncadrat candidelor rosturi ancestrale14.
„Plecarea din casa în care s-a născut, care cel puțin pentru unul din tineri înseamnă intrarea într-o altă familie și casă, este marcată de ceremonii, de rituri de separare (plânsul miresei), de rituri de prag și de rituri de agregare în noua stare de femeie măritată (dezvelirea miresei, punerea conciului, îmbrăcarea în rochie de nevastă), de primire, de acceptare în noul neam (așteptarea mirilor în prag de părinții mirelui, de soacră cu pâine și sare etc.). Această ritualistică este necesară din punct de vedere al gândirii tradiționale pentru a asigura reușita ieșirii dintr-o stare și a intrării într-o alta”15.Toate aceste momente care compun ritualul extra-liturgic al matrimoniului creștin arată similitudinea celor două stări de trecere: Nunta și Moartea, înfrățite alegoric.Anumite imagini care formeazăpeisajul festiv al Nunții religios-creștine, precum: ridicarea voalului goviei, împreunarea mâinilor mirilor, lumânările arzând ale nașilor, așezarea candidaților la Cununie cu fața către răsărit ș.a.m.d., se regăsesc într-o formă aproape identică în rânduiala Înmormântării, simbolizând, și într-un caz și-n celălalt, unirea persoanei umane cu Dumnezeu și așezarea acesteia în lumina veșniciei Preasfintei Treimi.
Cele trei înconjurări ale mesei, din cadrul ritualului religios al Tainei Sfintei Cununii, sunt o întreită reluare a simbolului cercului, forma geometrică ce caracteriza așezarea zidurilor în jurul vechilor temple și a orașelor din antichitate. Cercul înscrie în plan traiectul infinit al veșniciei și exprimă protecția. Astfel, mirii, prin întreita poliorchie16 de la Taina Nunții sunt arondați unui spațiu providențial, consacrat prin iubire și prin binecuvântarea lui Dumnezeu, virtuți care definesc viețuirea ascensională. Dacă timpul liturgic voalează în sine nostalgia veșniciei, spațiul liturgic amintește de aleanul fierbinte al omului, căzut într-o ternăprofanitate, după Patria fericirii. Drumul pe care cei doi vor păși în viață, trecând prin portalul nunțial, nu este un itinerar obișnuit, ci este plasat pe orbita veșniciei, dat fiind faptul că periplul noii familii seamănă cu axul nemișcat al unei roți care se învârte fără încetare.
Numai simplul gând la moarte clatină cu putere coloanele templului vieții, cât despre prezența ei, este trăită în tăcere.
2. Moartea – o teologie a nădejdii. Tanatologie și Eshatologie
Starea adamică de dinainte de cădere este lipsită de eveniment, durată și istorie. Cuplul uman primordial, căzut într-o lume care și-a pierdut irecuperabil esența paradisiacă, nu s-ar fi putut reîncadra în orânduiala cosmică fără dorirea neîncetată după înveșnicire.Pentru ucenicii lui Iisus din toate timpurile și locurile, moartea fizică reprezintă Poarta prin care se trece în post-existență, creștinul apropiindu-se, așadar, de momentul radios al Învierii. Moartea, spre care se îndreaptă cei ce viețuiesc duhovnicește, este o trecere cu Hristos prin ușile încuiate ale veșniciei, și, în același timp, o propășire pe tărâmul„unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”17.Discursul tradițional despre moarte, emis de către Biserică, a impus și o anume percepție legată de timp sau temporalitate și de spațiu sau spațialitate, opunând, oarecum, nevăzutul și văzutul lumii, timpul creat și veșnicia, trupul și sufletul. Această construcție logică fundamentată pe văditele diferențe antagonice enumerate anterior determină percepția paradoxală a morții ca ruptură și continuitate. „Moartea este o poartă. Cel înviat ne lasă să trecem prin moarte în viață”18.
Dimensiunea eshatologică a morții oglindește starea de dincolo de iconostasul terestru al vieții, deoarece boldul morții19 a fost tocit în străfundurile mormântului gol, altarul noii existențe.Sfântul Ignatie Teoforul (+20 decembrie 107) îi întărea pe creștinii din Roma cu următoarele cuvinte: „Mai bine-mi este să mor în Hristos Iisus, decât să împărătesc marginile pământului. Pe Acela Il caut, Care a murit pentru noi; pe Acela Il vreau, Care a înviat pentru noi. Nașterea mea mi-i aproape [...]. Vă scriu viu fiind și dorind să mor. Dorința mea a fost răstignită și nu este în mine foc, care săiubească materia, ci «apă vie» care grăiește în mine și-mi spune dinăntrul meu: «Vino la Tatăl!»”20.Vocațiaeshatologică a morții este clamată prin arta martiriului creștin. Sfinții priveau moartea cu bucurie, cu seninătate, socotind-o o catapultă care îi trimitea în brațele Domnului: „Căci pentru mine viața e Hristos iar moartea un câștig”21. Fiul lui Dumnezeu se legitimează Sfântului apostol Ioan, în priveliștea cereascăexpusă în cartea Apocalipsa, ca „Cel dintâi și Cel de pe urmă. Și Cel ce sunt viu. Am fost mort și, iată, sunt viu, în vecii vecilor, și am cheile morții și ale iadului”22.
3. De la Adam la Hristos – o trecere de la moarte la viață
„Dumnezeu a făcut pe om și a vrut să rămână în nestricăciune. Dar oamenii, nesocotind aceasta și gândind și născocind răutatea, au căzut sub osânda morții cu care au fost amenințați, și moartea a pus stăpânire pe ei”23. Cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare arată cauza care a adus asupra omului maladia morții, care debutează prin răutate și păcat. Din momentul actului protopecatorial, perspectiva ființială a omului se schimbă radical, el căzând, prin voința lui liberă, din starea de nestricăciune și din posibilitatea nemuririi, în condiția inevitabilă de părtaș al stricăciunii materiale. Astfel, toți oamenii, prin naștere, au primit în firea lor destinul delabrant al morții, indiferent de măsura în care au cultivat în viața lor virtutea și credința în Dumnezeu și în nemurire.Ca simbol, „moartea este aspectul perisabil și destructibil al existenței. Deși este fiică a nopții și soră a somnului, moartea are puterea de a regenera. Dacă nu trăiește decât la nivel material sau animal, ființa asupra căreia se abate moartea se va prăbuși în iad; dacă, dimpotrivă, ea trăiește la nivel spiritual, moartea îi va dezvălui orizonturi luminoase”24.Trebuie ținut seama în mod obligatoriu de faptul că semnele convenționale ale vechii creștinătăți, precum: pedagogia fricii25 și dovada prin unanimitate26, sunt depășite în zilele noastre, cu toate că Sfinții Părinți s-au arătat mult mai îndrituiți decât învățătorii veacului secularizat al zilelor noastre. Tocmai de aceea, alocuțiunea necrologică ar trebui regândită pentru ca mesajul existențial al Bisericii să fie unul pe deplin credibil.Ispitaculturalizantă a discursului creștin modernamendează maniera grosieră de utilizare a necrologiei și necrografiei creștine. Dacă ar fi să decelăm câteva vocabule arondate conceptului de moarte, precum: doliu, sfârșitul vieții, mort, cadavru, consider că acestea ar trebui eludate din uzanța verbală.De ce? Fiindcă diferența fundamentală dintre Șarpele de aramă și Logosul dumnezeiesc înălțat pe crucea Golgotei îmblânzește la maximum noțiunea de moarte, conferindu-i un status eminamente pozitiv.Perspectiva morții în creștinism pornește de la premiza că Hristos a murit pentru viața lumii și nu pentru odihna veșnică de ea. Dar, până la moarte, însăși întruparea Logosului dumnezeiesc și rămânerea Lui cu noi – Emanuel (Isaia 7, 14) – înseamnă deja Învierea și Viața (Ioan 11, 25). Unirea Cuvântului dumnezeiesc cu natura moartă face ca în aceasta săînmugurească germenii vieții veșnice. Viziunea vitală a Bisericii poate fi înțeleasă și printr-o abordare de tipul: negare a negației, precum: cu moartea pe moarte călcând sau moarte a morții. Prin jertfa lui Hristos, moartea devine o harismă a lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 21-22). Sfântul Grigorie de Nyssa, în prima cuvântare funebră, rostită în anul 385, la moartea prințesei Pulcheria, afirma despre moarte următoarele: „moartea este un lucru bun”27. Pe altarulgolgotic al Crucii a fost pironită moartea și a fost răstignit iadul despărțirii de Dumnezeu. Epitaful (cuvântul provine din limba greacă, fiind compus din prepoziția epi=pe, deasupra și substantivul tafos=mormânt) existenței transfigurate Îl revelează pe Fiul înviat, Cel care, în cristelnița mormântului, plăsmuiește viața și mântuirea lumii, nimicind, astfel, întunericul katastasisului demonic.Ridicată la puterea fortifiantă a purtăriielohimice, Taina Mormântului gol reprezintă nucleul angrenajului iconomiei dumnezeiești și bornareferențială a noii dimensiuni ontologice sacralizate, adevărată epifanie a Împărăției eshatologice. Învierea Domnului devine, așadar, Liturghia necontenită a creației hristoformizate și veșmântul auroral al Cosmosului evanghelic sanctificat prin jertfă, având o reverberație sinergică bipartită: viața veșnică și eterna iubire, în veacurile fără de hotar ale Dumnezeului Treimic.
În loc de concluzii, închei prin a Vă adresa ritos o întrebare retorică, care cu siguranță va deschide tolba ideilor și a provocărilor, și anume: cum trebuie privită și înțeleasă moartea astăzi, când trăim într-un pseudo-europenism conjunctural, fundamentat pe o ideologie creștină fictivă și mercantilistă?