Abstract: Man’s relating to Divinity, has obstinately pursued assimilation – to make the god present, to make him manifest himself as Subject. The rites of spiritual ascend, techniques that insisted on the radical modification of man’s social and religious status, have appeared against this background.
The cultual acts of the ancient times reveal two essential aspects: the nostalgic condition of human consciousness in the vicinity of the lost paradise and its existential drama. In these circumstances, the horizontal action of sacralization of time, space, things and life forms, seconded by the mystical, vertical one, no matter how bizarre from a choreographic point of view, they both catch the excelsic élan of the spirit to another condition, opposed to the, not at all confortable, given one.
It is certain that, by discovering the spiritual values, the initiation exercise has and still does place the experiencer in the sacred horizon of the world, in the matrix of an ineffable tradition (labeled in our days, either from ignorance or from simplistic polemical reasons, as obsolete). Therefore, our research aims to show that, even if the concern for improving the human condition through various religious practices is immemorial, full communion with the Divinity can be reached only by Christian Eucharist, by partaking of the body and the blood of Jesus Christ the Savior.
Keyword: Divinity, rites, sacrifice, Christian Eucharist.
Tema descendenței omului din stăpânii lumii nevăzute este străveche. La fel este și modul de reprezentare a acestei înrudiri de excepție, precum și expresiile rituale la care s-a recurs în vederea imitării coregrafiei divine ab initio. Prin urmare, în studiul nostru încercăm să surprindem aspecte referitoare la scenariile antropogonice propuse de religiile antichității precreștine și cultuale în vederea sublinierii connaturalității omului cu ființele divine, dar și aspecte cultuale sacrificiale prin care străvechiul om a încercat să exprime presentimentul identității sale divine și, evident, devoțiunea acordată plăzmuitorilor săi. Și toate acestea pentru a clarifica faptul că nici antropologia creștină și nici ritualul euharistic creștin nu pot fi suspectate de cea mai vagă formă de mimetism religios, ideatic sau practic.
1. Sacrificiul în religiile precreștine
Sacrificiul ritualic a fost practicat la toate popoareler antice și a fost asumat ca o formă de dialog cu zeii. Iar imagogramele străvechi confirmă afirmația noastră – jertfele fie omenești, fie de animale au fost omniprezente la mesopotamieni, egipteni, greci, romani, celți, germani, sciți ș. a.
Mituri sumeriene, de pildă, relatează că omul a fost făcut din sângele zeilor Lagma, jertfiți în acest scop1. Tema a fost reluată și reinterpretată în celebrul poem cosmogonic babilonian, Enuma Eliș, în care se arată că puternicul Marduk l-a plăzmuit pe om din oasele și sângele lui Kingu, soțul zeiței Tiamat2.
Pornind de la acest scenariu mitic, babilonienii practicau sacrificiile umane în situații excepționale – calamități naturale, războaie, epidemii, consacrări de temple, evenimente marcante din viața familiilor aristocrate3. Semnificația lor? Reaminteau zeilor că omul e opera lor și, ca atare, trebuie să se îndure de el și să-l protejeze4.
Mitica egipteană, la rându-i, a acordat un interes special creației. Unele versiuni evocau existența oului primordial; altele, scabroase, asociau actul creator cu masturbația sau cu scuipatul unui zeu; mitica heliopolitană nara despre Re că ar fi fost substanța misterioasă a lumii5 – dintre toate acele scenarii, sugestiv fiind cel memfit: creația a fost acțiunea lui Ptah, zeu ce a plăsmuit totul prin spirit și cuvânt, prin forța creatoare a gândirii6.
Și miturile egiptene amintesc de sacrificiul de oameni și animale (berbeci), jertfele omenești având însă și un substrat xenofob – convingerea egiptenilor că doar ei reprezentau umanitatea, străinii fiind întruchipări ale spiritului malefic. Prin ritul sacrificator, omul își consolida relațiile cu Pasărea luminii, cu Re.
Iar mitul cosmogonic fenician evoca faptul că omul s-a ivit din Colipias (esență masculină) și din Bauu (esență feminină), primii muritori fiind Aion și Protogonos, din care s-au născut Genos și Genea, primii locuitori ai Feniciei7.
Condescendența divină a făpturii umane, i-a făcut pe fenicieni să dezvolte un ritual sacrificial aparte și anume sacrificiul de copii. Consacrat zeului Baal, ritualul molk-molek, în ebraică8 era menit să tempereze mânia zeilor, dar și să i se acorde zeului obolul așteptat: „tot născutul întâi de parte bărbătească este al meu”9. În majoritatea cazurilor, jertfele de animale și ofrandele aduse zeilor simbolizau dorința de participare la banchetul divin.
Și unele antropologii hinduse narează despre Purusha că este echivalentul omului cosmic,10 al Sinelui, care străbate universul, sau al Purushamedha-dei, din dezmembrarea căreia „Tatăl ceresc strălucitor” a creat omul11.
În general, hinduismul consider că omul e o manifestare a impersonalului Brahman, o existență lipsită de valoare individuală sau personal. Fiind rezultatul unui sacrificiu (yajna), jertfa adusă lui Brahman de către om, implica și implică ritualuri complexe: legate de cap, de gât, de ochi etc., în așa fel încât toate aceste părți să fie în armonie și, prin urmare, nimic să nu fie excesiv sau să fie lipsit de ceva – armonia constituie forma ordinii din univers.
Dar sacrificiile sunt aduse, cu precădere, lui Varuna, generatorul ordinii morale. Ele vizează implorarea divinității și obținerea unor beneficii viitoare. Sacrificiul hindus e mai mult un ritual cosmic de susținere a zeilor și structurii universului, decât de a întări și promova relațiile omului cu Divinitatea. El au avut și continuă să aibe drept scop obținerea puterii asupra lumii acesteia și asupra celei de dincolo12.
Religia persană considera că orice fenomen terestru fie abstract, fie concret corespundea unei realități celeste, fiecare lucru prezentându-se sub un dublu aspect: cerul este, pe de o parte, vizibil, pe de altă parte, invizibil, cerul invizibil deținând adevărata realitate. Lumea creată era astfel dublată de o realitate transcendentă, anterioară și superioară oricărei existente, iar omul era considerat drept beneficiar al unui destin care nu se încheia odată cu moartea fizică. Mai mult, existența umană era socotită drept o victimă a conflictului dintre Ormazd (Ahura Mazda) = Binele și Ahriman (Angra Mainyu, Ahra Manyn) = răul, fiecare din aceste forțe acționând asupra ei13.
Asemănător ritualului vedic, cultul persan a promovat sacrificiile sângeroase, inclusiv cele umane, în semn de adorație și de identificare cu Binele, cu Divinitatea14.
Interesantă e, de asemenea, tematica antropogonică chineză, care amintește de Kung-Kung, o ființă monstruoasă, stăpân al pământului, din natura căruia ar fi fost creat omul de către Șang Di, zeul suprem, Stăpânul Cerului și al universului15.
Ca Fiu al cerului, regele aducea sacrificii umane și de animale (bovine) în cinstea zeilor cerului și ai pământului (Șhang Di și Hu Tu). Dacă aniamalele erau cremanate, victimele umane erau sacrificate fie prin îngropare de vii, fie prin ucidere – de regulă, prin decapitare. Odată cu evoluția credințelor și ideilor religioase, omenii destinați sacrificiului au fost substituiți de păpuși, confecționate din paie. Sacrificiul reprezenta atât o formă de recunoaștere a puterii zeilor, cât și un mijloc de implorare a bunăvoinței lor, fiind astfel implorați să nu-și manifeste forța distrugătoare față de oameni16.
Teme similare se întâlnesc și în mitologia greacă. În Teogonia este descris faptul că primii oameni s-au născut din Geea și au trăit în preajma zeilor, fără griji, fără nevoia de a munci pentru supraviețuire și fără să fi cunoscut bolile, după care au intrat în procesul recesiv al vârstelor umanității17. Iar în mitul lui Prometeu se arată că cei dintâi oameni au fost creați imperfecți de către Epimeteu (fiul titanului Iapetos și al nimfei Klymene și frate cu Prometeu), el însuși o ființă divină18.
Plecând de la cele relatate mai sus, se înțelege ușor de ce a fost practicat sacrificiul uman în vechea lume elenă – prin astfel de rituri omul își proclama calitatea de rudă a zeilor, dar și dorința de-a se reintegra în fericitul lor mediu de viață. Treptat, jertfele omenești au fost înlocuite, mult înainte de epoca clasică, cu jertfirea animalelor19.
Jertfa – scenaric vorbind – era un fapt sacrificial de purificare, individuală sau colectivă. Altfel spus, nu te puteai apropia de zei, nu puteai reconstrui relația cu ei și nu puteai lua parte la ceremoniile de cult decât în stare de puritate20.
Și antropogonia orfică atribuia umanității o parte divină, ca una care s-a ivit din cenușa titanilor, care l-au omorât pe Dionysos, cel născut din Zeus și pământeana Semela21. Drept urmare, făptura umană e vinovată din cauza deicidului comis de titani și fără să fi păcătuit. Iar cum titanii și-au încorporat o parte din zeu, oamenii moștenesc o scânteie din copilul divin. Acesta este motivul pentru care orficii afirmau că omul trebuie să-și redobândească unitatea originară desăvârșită, pentu a nu prelungi în existență culpa începuturilor. Deci, omul poartă genetic urmele păcatului, pe care trebuie să-1 abroge prin suferințe succesive. Fiind întemnițat în trup, se aprecia că sufletul putea fi eliberat prin rugăciune, purificări rituale și prin evitarea consumului de hrană de origine animală22.
Dovezi despre sacrificiul uman există și pe teritoriul țării noastre, încă din epoca bronzului (necropola de la Cândești, cultura Monteoru) – anticii târzii au relatat (evident, prin rescrieri) despre evenimentele de acest fel: „Tot la al cincilea ani – scria Herodot – ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorți, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să țină trei sulițe, iar alții, apucând de mâini și de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis și ridicânu-l în sus, îl aruncă în sulițe. Dacă acesta moare, geții socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos și, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viață. Aceiași traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer, și amenință divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor”, iar Iordanes afirma: „pe acest Marte...printr-un cult sălbatic, căci victimele lui au fost prizonieri uciși, socotind că șeful războiului trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc. Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi și exista un simțământ religios adânc în comparație cu ceilalți zei, deaorece părea că invocația spiritului său era ca aceea adresată unui părinte”23. La aceste informații se adaugă cele despre sacrificiile practicate în context funerar, respectiv uciderea soției pe mormântul soțului: „Femeile doresc să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaților morți și să fie îngropate împreună cu aceștia. Pentru a dobândi această cinste soțiile dau o mare luptă în fața celor care trebuie să hotărască aceasta, iar cea care învinge este în culmea bucuriei. Soția era înjunghiată de ruda ei cea mai apropiata”24.
Sacrificiul era privit drept o cale de acces în lumea divină a celor inițiați25, dat fiind faptul că Zamolxis „i-a învățat că nici el, nici oaspeții lui și nici urmașii acestora nu vor murii în veci, ci se vor muta într-un loc, unde trăind de-a pururi, vor avea parte de tot felul de bunătăți”26. Mircea Eliade amintește și mobilurile acestor sacrificii: fertilitatea ogoarelor, fortificarea vieții zeilor, restabilirea contactului cu strămoșii mitici sau cu rudele recent decedate, reiterarea sacrificiul primordial. Sacrificiul getic făcea posibilă transmiterea unui mesaj, în alți termini, reactualiza legăturile directe dintre geți și zeul lor.
Așadar, sacrificii păgâne nu implicau expresia de păcătoșenie, ci necesitatea de a restaura relația cu Dumnezeu, cu sfințenia. Nu se opera cu ideea de păcat: impur era, de pildă, orice nu avea legătură cu sacrul. Religiile păgâne au fost dominate de frică, iar cruzimea scenariilor rituale asumate reprezenta expresia voinței divine, ceea ce nu face altceva decât să pună în lumină substratul irațional al naturii umane. Cu alte cuvinte, străvechii oameni au transferat asupra zeilor arbitraritatea, violența, cruzimea și propria lor periculozitate.
2. Sacrificiul euharistic creștin
Dacă vechile religii au exprimat – e adevărat, într-o formă naivă – ideea de condescendență divină a umanității, iudeo-creștinism prezintă relația rudeniei dintre om și Dumnezeu ca fiind expresia voinței divine: „Și a zis Dumnezeu:«să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!». Și l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”27 (…) „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărâna din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”28. Crearea omului după chipul lui Dumnezeu relevă că făptura umană este o persoană, o ființă capabilă să se raporteze la Persoana divină, o ființă conștientă de sine însăși, o făptură capabilă să se autodetermine și, evident, să acționeze liber. Chipul-telem desemnează prezența lui Dumnezeu în om, sau reprezentarea Creatorului de către făptura umană, iar asemănarea-demuth relevă voința omului de conformare, voința sa de a fi ca Celălalt.
Creștinismul, cu rigoare, accentuează că omenirea întreagă este „neamul lui Dumnezeu”29, pentru că „prin El” toate „s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”30. Rudeniei divino-umane, promovată de religiile lumii precreștine, Iisus i-a contrapus o altă paradigmă, în care esențială este asumarea și aplicarea de către conștiința umană a voinței divine: „oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu și sora Mea și mama Mea”31. Dar Hristos Domnul atenționează că voia Sa este de a fi nu doar în comuniune de idei cu El, ci într-o relație substanțială: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu”32, întrucât: „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”33.
Cuvintele lui Iisus: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. (…) Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”34 dezvăluie un sens profund: necesitatea sacrificiului Său voluntar pentru întemeierea noului Israel. Aceasta implica convingerea că o nouă viață religioasă nu se naște decât traversând moartea sacrificială, iar comuniune rituală cu trupul Domnului și cu sângele Lui constituia identificarea mistică cu persoana Sa.
Învățătura Mântuitorului a fost asumată, în litera și spiritul ei, de către ucenici. Așa se face că, în scrisoarea trimisă comunității din Corint, Sfântul Apostol Pavel a reiterat fundamentul credinței creștine tocmai propovăduite, într-o formă interogativă: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine”35. Apoi, sentențios, a adăugat: „Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului”36.
Fidelii Eclesiei postapostolice au subscris la aceeași mărturisire de credință: „În ce ne privește pe noi, după spălarea celui ce crede și care a căzut întru totul de acord cu noi, îl aducem în locul unde se găsesc adunați cei pe care noi îi numim frați, făcând rugăciuni comune pentru noi înșine și pentru cel luminat, ca și pentru toți ceilalți de pretutindeni, cu multă stăruință, ca să ne învrednicim ca, aflând adevărul, să ne găsim și prin fapte a fi niște buni trăitori și păzitori ai celor ce ne sunt poruncite, în așa fel ca să ne mântuim cu mântuirea veșnică. încetând rugăciunile, noi ne îmbrățișăm unii pe alții cu sărutarea păcii. Apoi, se aduce celui ce prezidează adunarea fraților pâine și un pahar de vin amestecat cu apă, pe care acesta luându-le, înalță laudă și slavă Părintelui tuturor, în numele Fiului și al Duhului Sfânt și rostește o lungă rugăciune de mulțumire, pentru ca acestea să fie primite de către El. Când a terminat rugăciunile și euharistia, întreg poporul care este de față rostește cu glas mare: «Amin». Cuvântul Amin este un cuvânt ebraic, care înseamnă «așa să fie»!. După ce întâistătătorul a terminat euharistia și tot poporul a rostit Amin, slujitorii aceia care sunt numiți la noi diaconi dau fiecăruia dintre cei ce se găsesc de față să se împărtășească din pâinea și vinul amestecat cu apă, care s-au transformat în euharistie, iar celor ce nu sunt de față, li se duc pe la casele lor.
Noi numim această mâncare euharistie și nu se poate împărtăși din ea decât cel care crede că lucrurile pe care le propovăduim noi sunt adevărate, care a fost spălat cu spălarea ce înlătură păcatele și produce regenerarea și care trăiește așa cum a poruncit Hristos. Căci noi nu primim aceste lucruri ca pe o pâine sau o băutură obișnuită, ci așa cum Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, care S-a făcut trup, prin Cuvântul lui Dumnezeu, Și-a dat trupul și sângele pentru mântuirea noastră, la fel am fost noi învățați că mâncarea binecuvântată prin rugăciunea cuvântului Lui și prin transformarea căreia sunt hrănite trupul și sângele nostru, este trupul și sângele acelui Iisus care a fost făcut trup. Căci apostolii, în memoriile scrise de ei, numite Evanghelii, ne-au transmis ceea ce li s-a poruncit: Iisus a luat pâinea și, după ce a mulțumit, a spus: «Să faceți lucrul acesta în amintirea Mea; acesta este trupul Meu» în același fel, după ce a luat paharul și a mulțumit, a spus: «Acesta este sângele Meu» și li l-a dat numai lor. Diavolii au imitat acest lucru în misterele lui Mitra, poruncind să se facă același lucru. Știți sau puteți afla că, în cadrul riturilor mistice prin care este inițiat cineva, se așază pâine și un pahar cu apă, prin rostirea anumitor incantații”37.
Chiar dacă, morfologic, Euharistia aduce aminte de agapele cultuale practicate în antichitatea mediteraneană („religiile de mistere”) cu scopul omagierii și cinstirii Marelui Creator, dar și a identificării mistice cu Divinitatea, ritul creștin constituie virtualmente o Taină. Euharistia nu se limitează la o „imitatio Christi”, nu e doar o agapă a comuniunii, ci evenimentul central al faptului liturgic. În jurul ei gravitează întreaga credință și trăire a comunităților creștine, conștiente de faptul că prin binecuvântare, prin lucrarea Duhului Sfânt, pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos și, ca Trup și Sânge a lui Hristos, se consumă în chip ritual de către preot și poporul lui Dumnezeu.
Principiul vredniciei împărtășirii cu trupul și sângele Domnului evocat de către Sfântul Pavel a devenit normativ pentru Biserica postapostolică și e baza pe care s-a fundamentat întreaga tradiție creștină a răsăritului ortodox. Pentru trăitorul creștin întâlnirea cu Hristos presupune un efort asiduu, un parcurs neîntrerupt de trepte, care duc de la lumea materială la cea spirituală. Pe treapta cea mai de jos, „cățărătorul” are datoria să se desprindă de lume, de desfătările trecătoare și să verse lacrimi pentru păcatele săvârșite.
Prin urmare, întâlnirea cu Hristos prin intermediul pâinii și a vinului euharistice nu presupune o transă indusă, indiferent de ce natură ar fi ea așa cum se petreceau lucrurile în religiile antichității precreștine. Credinciosul dornic s-L întâlnească pe Hristos e dator să-și configureze întreaga natură – corporală și spirituală – pentru locuirea dumnezeirii în viața sa. Și e dator să o facă în mod conștient, cu toate facultățile sufletului dilatate la maximum.