Abstract: Saint John Chrysostom is convinced that the charisma of oratory is not a gift given exclusively by God and that, apart from vocation and grace, personal effort is needed to improve a preacher’s qualities. According to Saint John Chrysostom’s teachings, “priesthood is the greatest sign of Christ’s love” and an accepted priesthood represents the answer to “God’s vow”. The priest has to strengthen himself to cope with all exterior and especially inner challenges and to raise himself above the common virtues. Apart from the example set with his deeds, the priest has to preach the holy word, as if it had to “please God”, and, not least, to stand “before the believers like a living icon, like an animated law, like a guide, like a monument of virtuous life”.
Keywords: exigencies, preacher, homiletics, sermon
Învățăturile Sfântului Ioan Gură de Aur au depășit demult granița timpului în care au fost rostite, oferind dascălilor și părinților duhovnicești deopotrivă, bogate informații și povățuiri pentru folos sufletesc, dar și adevărate metode pedagogice spre vestirea cuvântului lui Dumnezeu. Părintele antiohian este convins că harisma oratoriei nu este un dar exclusiv ceresc, și că, dincolo de vocație și har, este nevoie de efort personal pentru îmbunătățirea calităților unui predicator. De la Sfântul Ioan Hrisostom se păstrează aproximativ 700 de omilii și cuvântări în care sunt reflectate învățăturile evanghelice, dogmatice, morale și pastorale, adresate atât credincioșilor, cât și păstorilor duhovnicești. Exegezele hrisostomice, pe de o parte lămuresc textele biblice, iar pe de altă parte, sunt prilejuri de expunere argumentată și sistematică a învățăturilor sfinte. Pregătirea academică pentru profesia de avocat, cultura dobândită la prestigioasele universități ale vremii întregesc personalitatea scriitorului antiohian, acesta devenind un valoros pedagog și părinte, exeget și arhiereu al bisericii creștine. Înzestrat cu o deosebită înțelepciune și având o intuiție formidabilă, Sfântul Ioan se îmbogățește cu o experiență didactică și pastorală de excepție, exprimată în scrierile din perioada tinereții, pe când era preot în Antiohia. Mai târziu, după ce este hirotonit arhiereu, Hrisostom arată aceeași preocupare atentă, atât pentru credincioși, cât și pentru preoți și părinți duhovnicești. Pornind de la experiența personală, acesta alcătuiește un adevărat tratat despre preoție. „Preoția are atâtea înălțimi, atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cunoscută și descrisă după cuviință”, spunea părintele Dumitru Fecioru, unul dintre traducătorii în limba română ai tratatului Despre preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur. Și spunea în continuare părintele Fecioru despre Sfântul Ioan Hrisostom: „El singurul, după părerea mea și după credința mea, urcând acest munte maiestuos al preoției, l-a cunoscut în întregime.”1 Această experiență hrisostomică este temeiul analizei exigențelor omiletice în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur.
Dintru început, trebuie menționat că Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când se referă la predicator, are în vedere în primul rând personalitatea și viața spirituală a oratorului, pentru ca apoi să precizeze care sunt temeiurile predicării, obiectivele și efectele predicii.
În lumina învățăturilor hrisostomice, „preoția este cel mai mare semn al dragostei lui Hristos”2. Chemarea la această înaltă treaptă de slujire o face Dumnezeu. Sublimitatea preoției constă în împreună slujirea cu Hristos: „iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt 28, 20). Însă, temeiul slujirii preoțești o reprezintă dragostea pentru Dumnezeu. Fără această devoțiune totală nu poate exista apostolat. Sfântul Ioan amintește, în sprijinul celor afirmate, episodul arătării Mântuitorului Iisus Hristos înviat la Marea Tiberiadei către apostoli și în special către Petru. „Hristos vorbind cu Petru Verhovnicul apostolilor, l-a întrebat: «Petre, Mă iubești?». Petru I-a mărturisit că da. Hristos atunci a adăugat «Dacă Mă iubești, păstorește oile Mele!» (In 21, 15). Învățătorul îl întreabă pe ucenic dacă Îl iubește. Nu-l întreabă ca să afle de este iubit de Petru – cum putea face asta Hristos, Care cunoaște gândurile tuturor – ci ca să ne arate cât de mult Îi este la inimă purtarea de grijă de oile sale cele cuvântătoare.”3 Și mai departe spune iarăși Sfântul Ioan că „Hristos n-a vrut atunci să arate cât Îl iubea Petru pe Hristos – asta o știm noi din atâtea alte fapte ale lui Petru –, ci a vrut să-i arate lui Petru și nouă tuturora, cât de mult își iubește El Biserica Sa, pentru ca și noi să o iubim mult.”4 Această abordare interpretativă este proprie Sfântului Ioan, potrivit căruia dragostea pentru Dumnezeu este manifestată prin dragostea pentru Biserica Sa și pentru credincioși. „Insistența” Domnului Hristos din dialogul cu Petru, „Petre, Mă iubești mai mult decât aceștia?” (In 21, 15) semnifică responsabilitatea și grija deosebită pe care o vor avea slujitorii altarelor pentru biserică. La chemarea lui Hristos „Mă iubești?”, viitorul apostol și viitorul slujitor al Bisericii va răspunde „Doamne, Tu știi că Te iubesc”. Pe acest construct se zidește misiunea apostolatului creștin.
O altă apreciere a Sfântului Ioan Hrisostom este aceea că preoția asumată reprezintă răspunsul slujitorului la „votul lui Dumnezeu”. Într-o omilie la I Tim 1, 18-19, unde se spune că alegerea lui Timotei s-a făcut în urma proorociilor, tânărul apostol este îndatorat să nu „necinstească votul lui Dumnezeu.”5 În plan pastoral, slujitorul lui Dumnezeu, în viziunea Sfântului Ioan, trebuie să fie după cum subliniază Sf. Pavel în epistolele pastorale: „destoinic să învețe pe alții […], păstrând taina credinței în cuget curat” (I Tim 3, 1-9). Misiunea de propovăduire a învățăturii sfinte se poate împlini numai în momentul în care forțele interioare ale slujitorului sunt fortificate. „De aceea preotul trebuie să se întărească din toate părțile, ca și cu niște arme de oțel, cu zel mare și neîntreruptă supraveghere a vieții sale. Trebuie să se uite mereu în jurul său, ca nu cumva să-i găsească cineva un loc descoperit și nepăzit și să-i dea o lovitură de moarte. Toți stau în jurul lui gata să-l rănească și să-l doboare; nu numai vrăjmașii și inamicii lui, ci chiar mulți dintre cei ce-i arată pe față prietenie”.6 De aceste încercări nu este ferit niciun apostol, indiferent pe ce treaptă de slujire se află, ci, din contră, „cu cât demnitatea este mai înaltă – afirma Sfântul Ioan –, cu atâta și primejdiile sunt mai mari pentru cel ce este îmbrăcat cu preoție”.7 Cele prezentate până aici sunt încercări exterioare; însă, cele mai periculoase primejdii care năvălesc în viața unui propovăduitor sunt tensiunile interioare. Aceste capcane sufletești slăbesc și distrug slujirea și propovăduirea preotului. Dintre aceste „fiare care sfâșie păstorul”, Hrisostom enumeră: „mânia, tristețea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, fățărnicia, uneltirea, pornirea împotriva celor ce nu ne-au făcut niciun rău, bucuria și mulțumirea sufletească pricinuite de cusururile și greșelile celorlalți slujitori, mâhnirea pricinuită de succesele și bunăstarea altora, dragostea de a fi lăudat, dorința după posturi de cinste – dintre toate patimile, dorința aceasta duce cel mai mult la pierirea sufletului omenesc –, predicile rostite pentru a fi pe placul credincioșilor, lingușelile slugarnice, dezmierdările josnice, disprețuirea săracilor, lingușirea bogaților, onorurile nemeritate, hatârurile vătămătoare, care aduc primejdii celor ce le fac și celor ce le primesc, frica servilă vrednică numai de cei mai ticăloși robi, lipsa de îndrăznire, smerenia numai de ochii lumii, nu smerenia adevărată, îndepărtarea dojenirii și a mustrării, dar, mai bine spus, dojenirea și mustrarea chiar peste măsură a celor smeriți, dar față de cei puternici nici îndrăznirea de a deschide buzele. Pe toate aceste fiare și mai multe decât acestea le hrănește și le crește starea aceea a slavei deșarte”.8 Parcurgând cele prezentate mai sus, observăm că sunt puține situațiile în care cineva să nu fie rănit mai mult sau mai puțin de vicii sufletești. Chiar și Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă retoric dacă cumva „a cerut Dumnezeu slujitorilor să fie îngeri fără de greșeală?”.9 Și tot autorul vă răspunde întrebării într-o omilie la I Tim 3, 1-4, unde sunt amintite virtuțile pe care trebuie să le aibă un preot: „Apostolul (Sfântul Pavel) a vorbit despre niște însușiri mai cumpătate, nu ca cele de sus, ca cele înalte, căci a fi veghetor, cucernic, destoinic să învețe sunt însușiri pe care le au mulți.”10 Cu toate acestea, preotul care are misiunea de a învăța este îndemnat de Sfântul Ioan să „se întărească” pe sine încă dinainte de hirotonie și numai așa să accepte acest „jug greu” al slujirii preoțești. Unul ca acesta are datoria de a-și păstra „curăția sufletească”, stare asupra căreia Hrisostom stăruie în repetate rânduri, și chiar să se ostenească, prin purtare, să se înalțe deasupra virtuților comune. „Postul, culcatul pe pământ gol, privegherile prelungite și toate celelalte, pot fi îndeplinite cu ușurință de mulți credincioși, nu numai de bărbați, ci și de femei […]. Să fie puși în această slujbă înaltă numai bărbații aceia care întrec cu mult pe toți ceilalți oameni în virtutea sufletului.”11 Soluția eficientă și utilă pentru vindecarea sufletească este introspecția sinceră și dorința neclătinată de îndreptare.
Pe lângă aceste virtuți creștine, păstorul de suflete „are nevoie de multă pricepere și de mii de ochi, ca să vadă din toate părțile starea sufletească a păcătosului.”12 Înțelepciunea și înțelegerea sunt virtuți cardinale în slujirea bisericii și a turmei cuvântătoare. Dar aceste virtuți nu sunt numai apanajul culturii și rodul ostenelilor personale. „Dacă pentru a fi preot e nevoie de multă pricepere, înainte de pricepere e nevoie de mult har de la Dumnezeu, de purtări bune, de viață curată, de virtute mai mare decât cea omenească”13, sublinia Sfântul Ioan. Izvorul acestui har este Dumnezeu, El este dăruitorul acestei energii necesare în susținerea eforturilor personale ale fiecărui predicator. Menirea slujirii apostolice se înfăptuiește acum după modelul ceresc. „Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala cetelor cerești […], pentru aceea preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer, printre puterile îngerești.”14 Celebrarea angelică reprezintă o realitate de împreună slujire celestă și telurică, o liturghie cosmică, în care cele două existențe sunt izomorfe. „Oamenii care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el, au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor.”15 Această capacitate nu reprezintă o disonanță între ierarhiile cerești și pământești și nu are un scop în sine, ci constituie puterea și posibilitatea zămislirii duhovnicești, „preoții sunt aceia cărora li s-a încredințat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez.”16 Prin urmare, personalitatea predicatorului se conturează dual, prin răspunsul concret, perceptibil, însumat intersubiectiv în pregătirea vocațională și culturală a viitorului apostol, la dragostea lui Dumnezeu. Autoritatea cuvântului predicat, „puterea multă”, decurge din „curăția vieții” în care lucrează harului lui Dumnezeu.
Viața oricărui slujitor este un exemplu pentru toți oamenii. Dar Sfântul Ioan Hrisostom stăruie în a accentua importanța predicării cuvântului sfânt. „În afară de pilda prin faptă, preoții n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învățătura cu cuvântul, predica. Aceasta este instrumentul, aceasta este hrana, aceasta e cel mai bun aer; aceasta ține loc de medicament, aceasta ține loc de cauterizare, ține loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la mântuirea sufletului.”17
Analizând cu atenție învățăturile hrisostomice, vom observa că în acest citat sunt cuprinse o parte din obiectivele, dar și din efectele predicii. Pentru întreținerea și susținerea vieții duhovnicești este nevoie de „hrană și aer”, dobândite din conținutul predicii. Însă pentru cei răniți sufletește, predica, în viziunea Sfântului Ioan, este singura cale de vindecare. Prin cuvintele medicament, cauterizare și bisturiu, Hrisostom urmărește ca prin predică să se vindece și să se reanimeze funcțiile spirituale ale vieții. În ceea ce privește efectele urmărite, scriitorul bisericesc împerechează antinomic principalele neajunsuri sufletești: ridicăm deznădejdea și smerim îngâmfarea; tăiem prisosul și împlinim lipsurile, și toate le realizăm pentru ca prin predică să obținem învățătura sufletului.
Nu orice cuvântare poate atinge aceste exigențe, ci doar una temeinic pregătită. Sfântul Ioan recomandă ca toate predicile și cuvântările să fie alcătuite cu osteneală, ca și cum ar trebui „să placă lui Dumnezeu”.18 Dascălul conștiincios, indiferent de cât este de mare predicator, este riguros cu sine, știind că „ascultătorii îl critică judecându-l ca și cum ar fi înger”.19 Cuvântarea nu trebuie să conțină laude sau exagerări, critici severe sau despotice, ci predicatorul trebuie să alcătuiască predica alegând dinainte tema cuvântării, ținând seama că „dintre faptele omenești, unele au nevoie de învățătură, iar altele de poruncă. Căci dacă poruncești lucrurile care trebuie învățate, te vei face de râs, și dacă vei învăța acelea pentru care trebuie să poruncești, tot așa vei suferi”20, va spune Sfântul Ioan într-o omilie la I Tim 4, 11-14. Modelul urmat de Hrisostom este unul paulin: poruncește și învață. Prejudecățile comune ale oamenilor nu trebuie să limiteze sau să mărginească autoritatea părintească și duhovnicească a preotului. De aceea, Sfântul Ioan îl îndeamnă pe slujitorul altarului: „să fie prototip al vieții, stând înaintea păstoriților ca o icoană vie, ca o lege însuflețită, ca un îndreptar, ca un monument viu al bunei viețuiri, căci așa trebuie să fie dascălul.”21 Viața predicatorului trebuie să fie conformă cu învățătura predicată, pentru a înlătura orice părere sau judecată nefolositoare a ascultătorilor.
În încheiere, vom sublinia că Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează că predica nu poate fi substituită nici de viața îmbunătățită a predicatorului și nici chiar de minunile pe care le-ar săvârși. Este nevoie de predică, căci „și fericitul Pavel a întrebuințat-o, deși uimea pretutindeni pe toți prin minunile sale”, spunea iarăși Hrisostom. De aceea, fiecare predicator va fi îndatorat să se întărească cu puterea de a predica.