Evoluția gândirii teologice misionare la mișcările evanghelice/The Evolution of Missionary Theological Thought in the Evangelical Movements

Abstract: Nowadays, Evangelical movements are harder to define than in the 70’s when they were more evidently visible in the large spectrum of Christianity – being under the influence of famous preachers such as Billy Graham in the USA; he was responsible for the organization of the first Evangelical Congresses, held in Wheaton (1966), Berlin (1966) and Lausanne (1974), where a gradual progress of theological thinking on Church and mission was being recorded. The study that describes this phenomenon is entitled The Evolution of Missionary Theological Thinking in Evangelical Movements.

Keywords: evangelical, mission, churches, unity, congress

La modul general vorbind, este dificil de a portretiza trăsături comune mișcărilor evanghelice, cu excepția faptului că ele militează pentru proclamarea cu putere a Evangheliei și că oscilează prin caracterul provizoriu al instituțiilor bisericești. Teologul evanghelic Neal Blough scria într-o introducere la istoria mișcărilor evanghelice: „Lumea evanghelică nu este atât o Biserică, nici o organizație religioasă bine structurată, cu o listă dată de membri. Este vorba de mișcări și sub-mișcări foarte diverse, având între ele anumite afinități și de asemenea divergențe importante”¹. Aceste puncte de vedere sunt împărtășite și de alți teologi comentatori ai fenomenului mișcărilor evanghelice².

Chestiunea definiției este destul de complicată din punct de vedere al sensului lingvistic, căci orice creștin se vrea „evanghelic”, fundamentându-și viața pe Evanghelia Mântuitorului. De aceea și unii teologi au reproșat într-un anume fel „confiscarea” termenului de către mișcările evanghelice³. Oricum, este deja intrat în limbajul teologic germanofon termenul „evangelish”, cu referire la Bisericile luterane și prin extensie la toată lumea protestantă. În lumea anglo-saxonă, expresia „evangelical” a fost adoptată pentru a desemna un curent specific din cadrul Bisericii Anglicane și apoi din cadrele generale ale lumii creștine⁴. Din această ultimă perspectivă, expresia implică, printre altele, un anumit mod de a aborda credința, de a citi Biblia și de a trăi preceptele sale. Acesta este și sensul cel mai larg acceptat de lumea de astăzi.

În sens istoric, existența unei mișcări evanghelice în lumea creștină, nu este un fenomen nou. Originile sale trebuie căutate la fondarea Alianței Evanghelice din Londra, în anul 1846, care a fost constituită cu scopul de a „mărturisi unitatea pe care Biserica lui Hristos o deține în sinea ei, în mod nevăzut” și de a contribui la propovăduirea Evangheliei la toate neamurile⁵. În vremea mai apropiată nouă, trebuie menționată înființarea în anul 1942 a „National Association of Evangelicals” în S.U.A.⁶ Tot aici trebuie amintită „ruptura” dintre pastorul Billy Graham și fundamentalismul sectar, aripa dură a mișcării evanghelice, din timpul campaniei de evanghelizare de la New York, din anul 1957. Aceste momente au marcat, în mod esențial, dezvoltarea de mai târziu a mișcării evanghelice contemporane.

Însă, în mod evident, nu putem analiza mișcarea evanghelică din contemporaneitate fără a avea în vedere și rădăcinile pe care aceasta se sprijină. Deși unii teologi vorbesc despre credința apostolică mărturisită de către Sinoadele ecumenice⁷, în fapt, originile mișcării evanghelice trebuie căutate mai ales în acea perioadă a Bisericii în care se vorbește despre cele trei noi însușiri ale credinței: sola Scriptura, sola gratia și sola fide. Curentele evanghelice se disting de celelalte mișcări protestante, nu prin atașamentul la aceste principii doctrinare, cât prin modul de interpretare și de aplicare a învățăturilor scripturistice în viața de fiecare zi a credincioșilor⁸.

Alte elemente care au marcat mișcarea evanghelică și au contribuit la dezvoltarea unor particularități se regăsesc în mișcările care au apărut în timp în cadrul Bisericii. De exemplu anabaptiștii, aripa radicală a protestantismului, insistau asupra necesității separării Bisericii de Stat, botezării adulților în urma unei schimbări personale și asupra unei eclesiologii de tipul „profesării credinței”⁹. Toate aceste elemente se regăsesc în teologia mișcărilor evanghelice.

Nu trebuie trecută cu vederea influența teologică enormă a reformatorului Ulrich Zwingli, mai ales în ceea ce privește natura Tainelor¹⁰. În secolele care au urmat, trebuie subliniată influența puritanismului calvin în dezvoltarea protestantismului, cu accent asupra rigorii morale și a responsabilității individuale¹¹. Această influență este departe de a fi neglijabilă, mai cu seamă în ceea ce privește antropologia. Următorii lui Calvin insistă asupra influenței radicale a păcatului omului, asupra capacității sale de a se salva prin el însuși¹².

Mișcările care au apărut în secolele XVIII și XIX au marcat definitiv mișcarea evanghelică modernă. De la pietismul german, la metodismul lui John Wesley și până la noile mișcări americane ale lui Finney și Moody, toate aceste curente au pus accentul pe necesitatea unei experiențe personale în ceea ce privește credința. Trăirea aceasta nu trebuie să cadă într-un individualism exagerat, ci să rămână puternic ancorată în spiritul evanghelizator și al grijii pentru mântuirea celorlalți. Experiența lui Wesley însuși ilustrează acest demers evanghelic: convertit la credință, după mai mulți ani petrecuți în slujirea lui Dumnezeu, el se consacră evanghelizării și devine unul dintre cei mai mari evanghelicaliști ai timpului său. Deviza sa era următoarea: „Lumea este parohia mea”, întrucât toți oamenii au nevoie de a primi cuvântul bunei-vestiri¹³.

Mișcarea evanghelică, așadar, se întemeiază pe mai multe diversități și curente teologice. De aceea este și dificil de formulat o definiție a ei. Totuși, rămâne concluzia că mișcarea aceasta a apărut în principal în cadrele protestantismului. Cu toate afinitățile, mișcarea se deosebește de protestantism prin câteva constante, notate de teologi, care reliefează un anumit „profil evanghelic”¹⁴:

1. Scriptura este autoritatea supremă pentru credincioși. Chiar dacă toți teologii recunosc inspirația divină a textului, există o mare fluctuație în ceea ce privește interpretarea lui. Nicio metodă clasică de interpretare, istorică sau dogmatică, nu este acceptată¹⁵.

1. Convingerea că omul fără Dumnezeu este pierdut și că nu poate fi slavat decât prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce, de unde centralitatea crucii în predicile evanghelice și necesitatea unei schimbări profunde, pentru a fi părtași mântuirii.

1. Evanghelizarea este prioritatea fundamentală a Bisericii. Nimeni nu se poate mântui, dacă nu aude cuvântul Scripturii. Orice altă activitate a Bisericii este secundară propovăduirii Evangheliei¹⁶.

1. O anumită formă de pietism o constituie tratatul de unire sau „cimentul” dintre diferitele mișcări evanghelice. Aceasta se caracterizează printr-o exagerare unilaterală a lucrării lui Dumnezeu în viața individuală a omului¹⁷.

Din perspectivă ecumenică, trebuie totuși să notăm că mișcările evanghelice au stat la baza formării mișcării ecumenice¹⁸. Alianța Evanghelică Mondială a fost fondată pentru a mărturisi unitatea nevăzută a Bisericii lui Hristos. Ea a înțeles dintru început importanța unității în ceea ce privește mărturia și proclamarea Evangheliei. Spre deosebire de Consiliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.), creat un secol mai târziu, Alianța Evanghelică înțelegea unitatea creștinilor nu neapărat ca o unitate instituțională, ci ca una spirituală¹⁹. Statutul Alianței menționa convingerile evangheliștilor cu privire la eclesiologie: „comuniunea credinței este infinit mai importantă decât o unitate a structurilor”²⁰.

Astfel, se dezvoltă în secolul XX o complementaritate între termenii „evanghelic” și „ecumenic”. În timp ce evanghelicii s-au gândit mai ales la o unitate nevăzută instituțional, membrii comisiei Credință și Constituție din cadrul C.E.B., s-au precocupat mai ales de unitatea vizibilă dintre creștini. Teologii au remarcat totuși că cele două aspecte ale unității creștinilor nu se exclud, ci se completează: „întâi găsim comuniunea credinței, apoi unitatea vizibilă a Bisericii celei Una”²¹.

Alte două particularități răzbat din analiza scopului mișcării evanghelicale și mișcării ecumenice: în timp ce prima este preocupată de propovăduirea Evangheliei, cea de a doua este preocupată de unitatea creștinilor. Textul scripturistic ce leagă cele două laturi ale lucrării creștinilor este cel din Evanghelia după Ioan: „ca toți să fie una (...) ca lumea să creadă” (Ioan 17, 21). Dimensiunea misionară a mișcării evanghelice se va regăsi și în cadrele instituționalizate ale C.E.B., mai ales prin intermediul comisiei Misiune și evanghelizare.

Așadar, cu un puternic avânt misionar, în anul 1854 ramurile americană și britanică ale Alianței evanghelice organizează o convenție la New York, cu scopul de a pune bazele „evanghelizării lumii”²². Vor urma și alte convenții, la Liverpool, în anul 1860, la Londra, în anul 1878. „Conferința ecumenică misionară” desfășurată la New York în anul 1900 a reunit 2.500 de delegați din 162 de asociații și societăți misionare.

Conferința misionară de la Edinburgh (1910), s-a înscris și ea în tendința de a evangheliza cu mult avânt, în numele lui Iisus Hristos, întreaga lume²³. Această conferință, va fi urmată, de fondarea Consiliului Internațional al Misiunilor și apoi de cea a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. De aceea s-a și afirmat că „din punct de vedere istoric, aceasta este prima conferință misionară mondială, din care a reieșit mai târziu mișcarea ecumenică”²⁴.

Începând cu anii ’60 ai secolului trecut, curentul evanghelic a început să se exprime într-un mod mai aparte decât a făcut-o până atunci, deosebindu-se de cadrele mișcării ecumenice, cu care se identifica până atunci.

Datorită organizării unui lanț de trei congrese mondiale ale evangheliștilor, ținute între anii 1966 și 1974, se pot observa evoluțiile gândirii teologice evanghelice în formularea propriei identități și în elaborarea unei teologii proprii a misiunii. De la congresul de la Wheaton, unul în care s-a discutat mai ales privitor la misiuni și la lucrări de misionariat, până la congresul de la Lausanne, în care se remarcă răspândirea geografică a participanților, mai ales din țările slab dezvoltate, se constată o anumită maturizare în gândirea și discursul evangheliștilor.

În timp ce declarația de la Wheaton este marcată de o atitudine agresivă și polemică, cea de la Lausanne, exprimă, pe un ton penitent „dorința ca toți creștinii să se angajeze în lucrarea de evanghelizare a lumii²⁵. Dacă prima declarație se referă la relativismul doctrinar și la apostazia anumitor Biserici istorice, cea de a doua, recunoaște erorile și lipsurile mișcării evanghelicale, în primul rând. Dar, dincolo de aceste diferențe de ton, putem să observăm clar evoluția formulării și interpretării teologice evanghelice.

Congresul de la Lausanne reafirmă, în mod clar, autoritatea cuvântului Sfintei Scripturi, condiția omului păcătos și necesitatea ca acesta să fie mântuit prin Iisus Hristos, Mântuitorul, Dumnezeu-Omul ș.a. Această necesitate se observă și în discursul Suzannei Uda²⁶, dar și în cuprinsul paragrafului 4, unde se accentuează starea nefirească a omului fără Dumnezeu. Astfel, declarația afirmă, fără compromis, atașamentul său față de valorile Reformei și față de teologia evanghelică clasică.

Prin comparație, congresul de la Lausanne a manifestat o grijă aparte și o sensibilitate mai accentuată în raport cu lumea și responsabilitatea Bisericii în lume, fapt evidențiat în declarația finală. Mai mulți factori au contribuit la această evoluție:

• diversitatea culturală și geografică a participanților la congres, fapt care a permis reprezentanților țărilor slab dezvoltate să se exprime liber;

• dezvoltarea noilor modele teologice au înțeles mântuirea în contextul mult mai vast al creației și al universului întreg. Influența unor teologi, precum W. Dodd și A. Cullmann a fost evidentă, sub acest aspect²⁷;

• diversitatea confesională a participanților a contribuit, de asemenea, la crearea unei atmosfere mai deschise, inclusiv sub raport teologic.

Probabil că prezența reprezentanților evangheliști radicali, a avut o influență în discuțiile asupra problemelor socio-politice, discutate²⁸. Apoi, prezența anglicanilor (John Stott, Jack Dain și Michael Green) a influențat o mai mare deschidere față de mișcarea ecumenică și o dorință de a intra în dialog cu instituția Consiliului Ecumenic al Bisericilor²⁹. De aceea declarația de la Lausanne nu oferă o perspectivă unitară a participanților, ci mai degrabă un consens construit pe o diversitate socială, culturală și confesională.

Congresul de la Lausanne a evidențiat noi scopuri ale misiunii, nu în sensul confruntărilor polemice (așa cum s-a pus problema la Wheaton), ci identificând anumite particularități ale misiunii. Au existat discuții și dezbateri și asupra principiilor mișcării „Church Growth”, dezvoltate de teologul Mac Gavran. Anumite aspecte ale discursului său au fost însă criticate, din cauza insistenței asupra evanghelizării grupurilor omogene, existând riscul de a construi Biserici etnice, care neagă unitatea în diversitate a Trupului lui Hristos³⁰. Atenționarea cu privire la imensitatea sarcinii misionare a evanghelizării lumii și urgența împlinirii acestui deziderat, au fost abordate în cadrul congresului. La plecarea de la Lausanne, participanții, au declarat că au conștiința priorității majore a evanghelizării, pentru Bisericile și misiunile lor evanghelicale³¹.

Problema implicării sociale și responsabilității Bisericii, va continua să fie un subiect de dezbatere pentru congres, căci deja fusese trezită conștiința socială a evengheliștilor. Bisericile și asociațiile de misiune nu mai puteau ignora această problemă, cu atât mai mult cu cât ea era legată de diferențele culturale dintre Bisericile bogate din Nord și tinerele Biserici din Sud, mai sărace³². Cum se putea dezvolta un parteneriat viabil, neținând cont de aceste aspecte? Ce mijloace să se folosească, pentru ca nedreptățile și racilele să fie înlăturate? Aceste întrebări vor constitui punctele centrale ale dezbaterii ulterioare, din sânul comunităților evanghelice.

Sub aspect ecumenic, am menționat deja, deschiderea extraordinară față de Biserica Catolică și față de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, semnalate și de Billy Graham în discursul său introductiv. Alte intervențiii similare, exprimă, de asemenea, o mare sensibilitate față de catolici³³. Atitudinile ostile, manifestate la Wheaton, s-au moderat, printr-o privire critică și în același timp, laudativă, vizând anumite aspecte din activitatea catolicilor și a Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

În ceea ce privește același aspect, la congresul de la Lausanne întâlnim o tăcere surprinzătoare. Nu se ia în discuție decât implicarea penticostalilor și a carismaticilor în mișcarea ecumenică. Acestea, precum se știe, au refuzat orice participare la reuniunile ecumenice. Totuși, cineva dintre participanții la congres, a remarcat că, în ciuda acestei opoziții, astăzi trebuie să se țină cont de ceea ce ar reprezenta „a treia forță a creștinismului mondial”³⁴.

Preocuparea evangheliștilor pentru unitatea Bisericilor are ca temei învățătura acestora cu privire la Biserică³⁵. Căci, adevărata Biserică este compusă „din toți credincioșii care au o relație vie și personală cu Iisus Hristos, care s-au mărturisit Lui și care sunt transfigurați de Duhul Sfânt, trecând astfel, în sens spiritual, de la moarte la viață”³⁶. Aceștia alcătuiesc adevărata Biserică universală și sunt chemați să aibă o comuniune strâns legată cu Dumnezeu și cu ceilalți credincioși. Unitatea acestora se împlinește nu doar prin prisma grijii omului, ci mai ales, „prin puterea și binecuvântarea lui Dumnezeu”³⁷. În acest sens, Biserica locală este locul în care prin excelență se exprimă Trupul lui Hristos, locul de întâlnire al tuturor credincioșilor, care trăiesc și manifestă unitatea lor spirituală.

Această eclesiologie, cu accente pe comunitatea locală și pe unitatea spirituală, denotă puțin interes pentru o unitate vizibilă a tuturor Bisericilor. Din contră, aceste inițiative trezesc unor evangheliști temeri considerabile, întrucât „ele par să se realizeze numai cu prețul compromisurilor doctrinare, în pofida diferențelor profunde dintre Biserici, fie ele teologice, de organizare sau etice”³⁸.

De aici, rezultă o anumită neîncredere în organismele ecumenice mondiale sau regionale. Și mai mult, pentru unii evangheliști, Biserica Romano-Catolică, Bisericile Ortodoxe și chiar anumite Biserici protestante, datorită teologiei lor, sunt foarte aproape de apostazie³⁹. Alții, merg mai departe și nici măcar nu le mai consideră a fi Biserici⁴⁰. Deși aceste opinii nu sunt unanim împărtășite, ele explică de ce entuziasmul pentru mișcarea de refacere a unității creștinilor este atât de scăzut printre evanghelicali. În declarația finală de la Wheaton, se afirmă că rugăciunea lui Iisus Hristos pentru unitate (Ioan cap. 17) privește, înainte de toate o unitate spirituală. Această unitate nu poate fi construită pe baza eclesiologiilor mult prea diferite, ci numai „păstrând unitatea Duhului întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3)⁴¹.

Concepția privitoare la unitatea spirituală și la rolul individului în a o realiza în comuniune cu Dumnezeu și cu ceilalți credincioși, ridică unele semne de întrebare privitoare la metodele evanghelizării și la problematica spinoasă, la nivel inter-creștin, a prozelitismului. Din perspectivă evanghelistă, nicio Biserică locală istorică nu are drepturi teritoriale, cu atât mai puțin, cele acuzate de apostazie. Astfel, toți oamenii sunt chemați să fie evanghelizați, fie că au fost botezați, fie că nu au fost încă, fiindcă toți au nevoie de o experiență personală, dată de convertire și de mărturisirea păcatelor. „În timp ce noi căutăm schimbarea oamenilor, chiar a acelora atașați la o religie sau la o Biserică, nu facem altceva decât să împlinim mandatul biblic”⁴².

Într-un discurs cu privire la temele Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Jaques Blocher, încearcă să redefinească termenul de „prozelitism”, subliniind contextul lui primar istoric, acela de apropiere⁴³. Astfel, el afirmă necesitatea practicării unui „prozelitism autentic”, cel care reamintește tuturor oamenilor de credința în Iisus Hristos, apropiindu-L pe Acesta de inimile oamenilor. Departe de a-l cataloga o „corupere a mărturiei”, așa cum subliniază raportul Consiliului Ecumenic al Bisericilor⁴⁴, Blocher consideră că prozelitismul bine înțeles și asumat este un act de ascultare față de mandatul misionar încredințat de Hristos Domnul: „Prozelitismul este un act indispensabil al sarcinii misionare”⁴⁵.

Aceste considerații vor angaja încă și mai multe discuții, pentru că pe de o parte exista temerea Bisericilor istorice în fața avalanșei de misionari evangheliștii, iar pe de altă parte, aceștia din urmă, nu aveau niciun reproș cu privire la așa numitul „prozelitism” asupra căruia, Consiliul Ecumenic al Bisericilor, influențat de acele Biserici istorice membre, se pronunța în sens negativ. Pentru unele dintre Bisericile istorice, unitatea văzută a membrilor este capitală. De aceea, orice repunere în discuție a apartenenței membrilor lor – prin prozelitism, prin convertire sau printr-o schimbare de apartenență – constituie un pericol major. Pentru evangheliști, orice persoană are libertatea de a-și manifesta sau nu credința în Dumnezeu și apartenența la o anumită Biserică. Dar, credinciosului trebuie să i se ofere șansa de a auzi cuvântul Evangheliei, de a se converti și de a fi inclus în sânul Bisericii nevăzute a lui Hristos⁴⁶.

În concluzie, conferința de la Wheaton marchează o nouă etapă în dezvoltarea unei teologii evangheliste. Temele principale care se desprind și care vor fi reluate în anii următori sunt: relația dintre proclamarea mesajului mântuirii și angajamentul concret în viața societății; necesitatea inculturalizării Evangheliei și evitarea sincretismului; urgența și necesitatea evanghelizării, în pofida temerilor unora pentru prozelitism.

Dialogul cu celelalte religii a fost tangențial atins la congresul de la Lausanne. În afara unor intervenții cu privire la pericolul sincretismului, problematica nu a fost intens discutată.

Cu toate că a cunoscut o evoluție vizibilă, gândirea neoprotestantă cu privire la misiune lasă loc de interpretări din perspectiva Bisericii Ortodoxe. Căci misiunea „nu este o propagandă în slujba unor interese colective sau individuale, ori a unor ideologii, în numele lui Hristos. Misiunea creștină este o chemare mântuitoare adresată celor din afara Bisericii și are ca scop „liturghizarea” existenței umane, transpunerea ei într-un ritm liturgic-sacramental, baptismal-euharistic și pascal, spre înnoirea omului și a lumii, în așteptarea activă a înnoirii finale în Împărăția lui Dumnezeu, a cărei arvună o avem în Biserică”⁴⁷. În același timp, „dacă misiunea creștină nu este fidelă tradiției apostolice și nu vizează transmiterea credinței și a vieții în Hristos (…) atunci evident este o formă coruptă de misiune și prin urmare, o contra-mărturie. Nimic nu este mai confuz și dăunător decât o misiune care se pretinde creștină, dar nu transmite credința adevărată în Hristos și nu vizează mântuirea și desăvârșirea omului în Biserica Sa”⁴⁸.