Abstract. Today, more than ever, we live in a time of great transformation, ignoring the manifestation of the „image” of God in us. Of course, this state of secularization, starts to break constant communication with God, leading to a relativistic anthropocentrism. Life should be about the teaching of the Church. The secularization of moral norms, multiplying sins of any, they are obstacles in the development of today's young, meant to be „offspring of the heavenly vine” (John, 15, 4-5).
Keywords: Secularization, contemporary society, religious indifferentism, freedom of conscience, ruin of the soul, family distortion.
Pe parcursul vieții, suntem datori, printre altele, să evaluăm starea mistică a ființei noastre. În acest sens, vârsta tinereții, a formării caracterului, e una dintre etapele vieții în care creștinul trebuie să tindă spre măsura desăvârșirii lui Iisus Hristos Domnul. Din nefericire, scocietatea actuală operează cu modele de tineri mereu în căutarea a ceva nou, poate în căutarea sinelui, afectați însă grav de procesul secularizării, neglijând dimensiunea cerească a existenței.
E adevărat că, la fiecare început de epocă, umanitatea a trecut prin crize, înadins lăsate de Dumnezeu, pentru a-L regăsi, dar în societatea actuală post-creștină, e funcțională mai mult ca oricând tema nimicului sacru1. Dacă pentru homo contemplativus-theoreticus, lumea era încă un cosmos, un complex ordonat, pentru homo faber-practicus, aceeași lume devine o realitate enigmatică, inexplicabilă ontologic2. Iar mulți dintre tineri sunt robii ei, datorită intrării nimicului în Dumnezeu și a lui Dumnezeu în nimic3.
1. Secularizarea și societatea contemporană
Apariția secularismului este asociată cu Renașterea, dar mai ales cu manifestarea gândirii tehnice, care s-a impus în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Lucrurile nu numai că au devenit interesante pentru om, ci a apărut și un interes fulminant pentru stăpânirea lor. Noua modalitate de relaționare cu realul a avut drept consecință ceea ce Max Weber (1864-1920) numea tendința de „dezvrăjire a lumii”4. Iar Horia Patapievici afirmă că „libertatea conștiinței individului a fost cea care a început să secularizeze Europa sau cu alte cuvinte, a început să permită mai multe religii sau nici una într-un stat și să repudieze orice fel de presiune asupra individului care respingea axiomele acceptate și moștenite ale societății”5.
Ce este o societate secularizată? Este societatea în care „ignorând cerul, omul de astăzi regăsește pământul”. În societatea secularizată umanitatea este marcată de o descentrare spirituală6. Lumea secularizată îl deturnează pe om de la scopul său principal, mântuirea sufletului și întoarce privirile lui de la lumea valorilor spirituale către non-valoare7.
Efectul negativ al secularizării îl arată pe om „înhămat la jugul spațiului și al timpului”8, făcându-l să deplaseze centrul de greutate al vieții de la Dumnezeu la om, sau, altfel spus, de la teocentrism la antropocentrism9.
Secularizarea intersectează Biserica și lumea. Dacă în vechile paradigme culturale dimensiunea spirituală era primordială, iar lumea materială o copie infidelă a ierarhiei de entități perfecte, Cerul reprezentând adevărata patrie a omului10, în lumea secularizată, Cerul și pământul nu sunt altceva decât medii de inspirație pentru conștiința autonomă a omului.
Trebuie să mai observăm că separarea Bisericii de Stat a condus la perpetuarea fenomenului secular până la gradul la care statele au ajuns să nu se mai compare cu statele creștine de altădată, care creditau instanțele religioase. Rolul lor este acum legat de respectul libertății religios-individuale și sociale a insului. Sub acest aspect, Paul Valadier spune: „Teologia prescrie cum se câștigă cerul, iar astronomia explică mișcarea astrelor. Aceasta este schema perfectă a secularizării”11.
Indiferentismul religios e efectul nedorit al libertății religioase, o formă a necredinței. Se ajunge astfel la considerentul că religia este învechită și inutilită, la ateism. Iar indiferentismul religios refuză să gândească la ideea de Dumnezeu12. Chiar dacă un om, din punct de vedere teoretic, acceptă și mărturisește că Dumnezeu este bun, sfânt, iubitor, este posibil ca el să nu creadă realmente acest lucru, întrucât mărturisirea sa nu este rezultatul unei experiențe sacre, asemenea celei trăite în cadrul Sfintei Euharistii.
În ciuda celor arătate, dorința omului de a se înnobila existențial, de a deveni nemuritor este perpetuă. Dar asemănarea cu Creatorul, după căderea în păcat, presupune asumarea unei condiții esențiale: luarea crucii și urmarea lui Hristos (Marcu, 8, 34). Cu alte cuvinte, asemănarea cu Dumnezeu nu este altceva decât deschiderea propriei existențe către ceilalți. Împlinirea aceasta stă în aceea că, omul trebuie să caute sensul existenței, să poarte în sine întrebările ce-și găsesc răspunsul în eternul dumnezeirii și nicidecum în abstractul aspirației de cunoaștere personală.
Încadrat în dinamismul descoperirii lui Dumnezeu, actul și faptul religios se realizează doar printr-un urcuș duhovnicesc, printr-o transcendere până la lumina taborică: „Omul e mereu în mers – scria Nicolai Berdiaev – el e pe drum, dar e departe de a-și fi asimilat scopurile ultime ale înaintării sale”13.
Experiența religioasă deși scapă cuantificării, nu poate fi negată de nimeni, pentru că însuși omul care se consideră areligios se manifestă, fără să-și dea seama, într-un mod religios: „A trăi ca ființă umană – nota Mircea Eliade – este în sine un act religios”14. În cadrul unei societăți emancipate, schimbarea omului la față se realizează prin eliberarea de egoism și de mândrie, precum și prin primirea și oferirea către alții a darurilor dumnezeiești.
În trecut, conduita cotidiană era impregnată de religie, religiozitatea fiind asumată ca suflu vital, ca esență a existenței. În ultimele decenii înregistrăm însă o îndepărtare de religie și de credința teistă în favoarea unei spiritualități de tip panteist. Asistăm la apariția unor fenomene holistice de spiritualitate cu caracter intrinsec, ce țin mai degrabă de cultivarea unui stil de viață, decât de legile date de Dumnezeu15. Iar viața necreștină a celor mai mulți dintre creștini este un fapt ce nu poate fi eludat16. Altfel spus, omul stă să încline balanța spre viața biologică, spre viața jalonată de idei și aspirații materialiste, sfidând exigențele ce țin de natura lui interioară. Nu mai este interesat de aspectul spiritual, tot ceea ce contează fiind confortul fizic, biologic, fericirea ca stupefiant, iar relația cu religia e contractuală17. Ion Luca Caragiale sintetiza secularizarea astfel: „încă de mult, lumea noastră nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc și de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locașul icoanelor. Boieri, ostași, meseriași, negustori, dascăli, slujbași, mari și mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creștinească, toți sunt astăzi liberi-cugetători!”18.
2. Drama tineretului secularizat
În noul context social, tinerii au de suferit mult. Ei sunt comozi și se lase pradă platitudinii și indiferenței religioase prezentată de fenomenul secular19. Deși preocupați de căutarea de sine, tinerii sunt victimele manifestărilor fenomenului secular, precum: necredința, relativismul religios, indiferența față de familie.
Manifestările fenomenului secular asupra tinerilor, determină ceea ce etica numește „caracter rău”. Astfel, tânărul devine rob al susceptibilității, pentru că este rănit de procedeele altora, ia totul în rău, nu suportă să fie corijat sau contrazis, de aici rezultă o viață plină de tristețe, oftări, antipatie. Tânărul admiră critica, se plânge, preferă alt lucru decât pe cel pe care-l are. Mulțumindu-se cu practicile exterioare, nu are stăpânire de sine, rămânând ceea ce este prin temperament20.
Trebuie să observăm care este gradul de pericol pe care societatea secularizată îl pune în fața ochilor sufletești a tânărului și cum aceasta, prin metode din ce în ce mai la îndemână determină ruinarea sufletească, a celor care trebuie să devină bază, stâlp, practicanții religioși ai societății de mâine. Trebuie să observăm că omul și tânărul se află între două lumi și două timpuri: timpul și lumea prezentă și timpul și lumea sacră. Acest comportament face diferența dintre tânărul religios și cel nereligios. Mircea Eliade observa pe bună dreptate că tânărul crescut în credința străbună refuză să trăiască „prezentul istoric”, străduindu-se să atingă timpul sacru sau mai bine zis, „veșnicia”, și că pentru tânărul religios care trăiește viața în balanță, biserica înseamnă ruptura de nivel între el și spațiul profan21.
Pentru tânărul nereligios, atras de mirajul banilor sau de bunurile materiale, timpul sacru e ignorat. Aceasta însă nu înseamnă că, la un moment dat, el va observa o anumită discontinuitate și eterogenitate a timpului, fapt ce îl va determină să-și reconsidere atitudinea.
Dacă pentru unii, secularizarea este doar un proces de laicizare, pentru tineri secularizarea înseamnă un mod real de alterare a sufletului, un proces prin care ideea de Dumnezeu e înlocuită cu ideea de „om-idol”.
O expresie a secularizării este și atitudinea pe care o adoptă tinerii față de căsătorie și familie. Criza morală prin care trece familia de astăzi, e evidentă: numărul tot mai crescând al divorțurilor, creșterea masivă a avorturilor, diminuarea accentuată a funcției familiei, răcirea relațiilor dintre membri familiei22. Problemele din cadrul familiei creștine, încep de la o proastă educație, lipsă de curaj în a întemeia o familie, desfrâu și avort, aspecte pe care societatea secularizată le acceptă.
Taina Cununiei relevă altceva: faptul că sacramentul nunții împărtășește celor doi soți harul dumnezeiesc, care transformă dragostea naturală în dragoste spirituală, în iubire desăvârșită. Prin urmare, separarea căsătoriei civile de cea religioasă, face ca elementul contractual să eludeze atât cununia civilă și cât și cea religioasă, pe motiv că nu documentele oficiale sau cele religioase relevă adevărta iubire într un bărbat și o femeie.
Este adevărat că nu un document – fie civil, fie bisericesc – unește pe doi oameni, care se iubesc. Dar Taina Cununiei, potrivit unei convingeri milenare, împărtășește celor doi – bărbatului și femeii – harul dumnezeiesc, care transformă dragostea firească în dragoste suprafirească, spirituală, desăvârșită23.
Așadar, tinerii dispun de o libertate nelimitată, întocmai ca și Creatorul lor. Ei au posibilitate de a spune da sau nu în fața răului. Acolo se vădește măreția lor: în opțiunea pentru virtute. Astfel, ei pot deveni oameni mari, autentici, cu adevărat liberi24.