Abstract: Etymologically, the symbol denotes a material sign that evokes the mental level, a different reality than seen, a pointer to what is beyond. The symbol itself is not a reality but it exists by another reality that sends and that makes present. The symbol participates in the reality of the power they represent, making it present when the sign is not taking part. The symbol participates in the reality of the power they represent, making it present when the sign is not taking part. In ancient Greek symbol was a sign of recognition or identification. Transcendence is the characteristic correlation Christian symbol. Enveloping religious symbol, but also reveals a spiritual presence, revealing the fundamental dimension of reality, because all we see is only the image icon divine prototype. Art is the essence of the Church, liturgical art, which not only provides space for expression and expression of worship, but also complements the plenary. The sacred art and liturgy make up a whole, both by content and by symbols expressing. Rituals and liturgical documents received its own symbolism of re-presentation in the Eucharistic Liturgy saw in the sacramental fulfilled.
Keywords: symbol, liturgical, icon, image, Eucharist
Etimologic, simbolul semnifică un semn material care evocă, la nivel mental, o altă realitate decât cea văzută, un indicator spre ceea ce este dincolo de el. Simbolul nu este o realitate pentru sine, ci el există în funcție de o altă realitate la care trimite și pe care o face prezentă. Simbolul participă la puterea realității pe care o reprezintă, făcând-o prezentă, pe când semnul nu are această participare. Simbolul unește relativ două planuri, cel senzorial și cel spiritual, întrucît cele două realități nu sunt identice, ci se face o trecere de la văzut la nevăzut, de la material la spiritual, pe care o cere și o presupune simbolul. El nu este un simplu semn, chiar dacă ambele trimit la o realitate care este dincolo de ele.
În antichitatea greacă, simbolul era un semn de recunoaștere, sau de identificare. Corelația cu transcendența este nota caracteristică simbolului creștin. Ca și semn de recunoaștere apar în paleocreștinism diferite semne simbolice, cum ar fi, de pildă, simbolul peștelui, prin care cineva dovedea că este creștin. Simbolul religios învăluie, dar și dezvăluie o prezență spirituală, descoperind dimensiunea fundamentală a realității, întrucît tot ceea ce vedem nu este decât chipul, icoana prototipului divin. Părintele Dumitru Stăniloae, precizează: „Simbolul și simbolizarea presupun existența a două lumi, a două ordine de existență... Simbolul este puntea între două lumi... el arată nu numai că există o altă lume, ci și că e posibilă o unire între cele două lumi. Simbolul deosebește dar și leagă două lumi”1.
Simbolul descoperiră altceva, o altă lume, cuprinzând în sine două realități, văzută și nevăzută (spirituală), care sunt unite epifanic, nu logic. Esența simbolului este depășirea prin el a dihotomiei realității și a simbolismului ca nerealitate, întrucât realitatea se cunoaște, înainte de toate, ca împlinire a simbolului, iar simbolul ca împlinire a realității. O realitate poate descoperi o altă realitate, numai în măsura în care ea însăși poate lua parte la realitatea spirituală la care trimite și pe care o poate întrupa2.
Sfânta Liturghie reprezintă, în esență spațiul privilegiat al Parusiei liturgic-sacramentale a Mântuitorului Hristos, fiind unica teofanie, transfigurarea lumii și icoana Împărăției Sale.
Valoarea simbolico-mistică a Sfintei Liturghii a cunoscut, le-a lungul vremii două modalități de exprimare: cea specifică școlii din Alexandria și cea împărtășită de școala din Antiohia. Prima vedea în Biserică, Taine și în Sfânta Liturghie, în special imaginea unor realități cerești (mystagogia alexandrină) caracterizată prin anagogie, și înfățișa celebrarea liturgică ca pe o pregustare a Împărăției cerurilor. Cea de a doua, cea antiohiană, accentua latura istorică și tipologică, insistând mai mult pe relația dintre Sfânta Liturghie și evenimentele vieții pământești ale Mântuitorului Hristos3. Părintele Dumitru Stăniloae valorifică în opera sa întreaga moștenire patristică, în care predomină, în primul rând, speculația teologică. Atunci când tratează, de pildă, despre locașul bisericesc, împărtășește, cu precădere, viziunea mystagogică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, iar când subliniază valoarea simbolico-mistică a Sfintei Liturghi face apel și la argumentația Sf. Ioan Gură de Aur, a Sfântului Nicolae Cabasila și a unor teologi din epoca modernă.
Nevoia spațiului bisericesc este nevoia spațiului consacrat, care asigură intensitatea maximă a dialogului între persoane. De aceea pentru ortodocși, spațiul bisericesc este spațiul liturgic prin excelență, în care nu numai că se actualizează evenimentele esențiale ale istoriei mântuirii, făcându-i participanți, ci în ea se experiază istoric împărăția Sfintei Treimi. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă ideea că locașul bisericesc este chip al creațiunii cosmice și al omului, ca biserici în devenire posibilă:”întreg cosmosul, fiind în chip înțelegător o biserică nefăcută de mână, indică prin aceasta biserica făcută de mână. Există în ea un loc sfânt al preoțimii, întrucât are lumea de sus, care s-a dat puterilor de sus ; și are naosul, întrucât cuprinde locul de jos, care s-a rezervat acelora, cărora li s-a rânduit viața simțurilor”4.
Părintele Stăniloae folosește pentru locașul bisericesc sintagma “cerul pe pământ sau centrul liturgic al creației“5, în care”se înfăptuiește continuu paradoxul: prin cruce la înviere, prin mormânt la viață, prin împărtășania prezentă la unirea cu Cel ce prin jertfă S-a înălțat la mărire”6. Numai biserica, ca și comunitate, are conștiința înaintării ei spre Dumnezeu oferind spațiului liturgic caracter de biserică actualizată7. Partea văzută a creațiunii cosmice numai în solidaritate cu locașul bisericesc și cu sinaxa poate ”ajunge în starea de biserică actualizată sau de biserică extinsă”8. În spațiul liturgic în care se reunește comunitatea rugătoare, Dumnezeu se află pe masa Sfântului Altar, în trupul și sângele lui Hristos.
Arta Bisericii este prin esență, o artă liturgică, care nu numai că asigură spațiul de manifestare și de exprimare al cultului, ci și îl completează în mod plenar. Arta sacră și Liturghia alcătuiesc un întreg, atât prin conținutul lor, cât și prin simbolurile prin care se exprimă. Textul decurge din imagini, ea îi împrumută temele sale iconografice și modul de a le exprima. Întregul ritual liturgic este o icoană a vieții Mântuitorului Hristos, în perspectiva mântuirii.
Condiția umană are menirea unei conexiuni între lumea văzută și cea nevăzută, iar legătura dintre cele două realități se face prin utilizarea de tipuri, imagini, analogii și simboluri, în conformitate cu modul nostru de gândire și de exprimare. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin precizează: „În dumnezeiasca Scriptură găsim foarte multe expresii analogice și simbolice, antropomorfice, după modul nostru omenesc de gândire. Trebuie să se știe că noi fiind îmbrăcați în trupul acesta gros nu putem înțelege și exprima activitatea dumnezeiască fără a întrebuința imagini. Toate, câte s-au spus în modul nostru de gândire, exprimă antropomorfic pe Dumnezeu și sunt spuse în mod analogic și simbolic, având un sens mult mai înalt, pentru că dumnezeirea este simplă, fără formă și nenumită, astfel suntem puși în situația de a exprima lucrurile care sunt mai presus de noi în modul nostru de a fi”9.
Icoana precum și Evanghelia aparțin Liturghiei. În orice icoană a lui Hristos, precum și în Sfânta Scriptură se poate „privi” iconomia Domnului Întrupat. În Liturghie însă, lucrarea de mântuire nu este numai reprezentată, ci și actualizată. Totul în cult, prin lucrarea Sfântului Duh, este într-o armonie deplină: cuvântul, cântarea, arhitectura, cultul. Precum nu se oficiază Sfânta Liturghie fără rugăciuni, tot la fel nu se săvârșește fără icoane.
În cadrul Sfintei Liturghi, scrie Părintele Stăniloae, ”...întâlnirea tainică cu persoanele reprezentate în icoane este un fel de pregătire spre întâlnirea mai deplină cu Hristos în Taina Euharistiei”10. Icoanele sugerează prezența lui Hristos și a sfinților în spațiul liturgic, facilitând comuniunea obștii rugătoare cu Sfânta Treime, cu Maica Domnului și cu sfinții. Prezența euharistică, nefiind din rândul celor văzute este o prezență mistică. Ceea ce se vede, pâinea și vinul, după prefacere, devin pur și simplu identice cu Trupul înviat, ceresc al lui Hristos, fără să se opereze însă, ceva și în planul văzut. De aceea Euharistia nu poate servi nicidecum ca icoană, deoarece este numai „Cina Domnului", care trebuie consumată și nu contemplată. Din acest motiv, icoana își păstrează un rol liturgic și epifanic permanent și care nu este suprimat de prezența euharistică a Mântuitorului.
Hristos este mărturisit și actualizat în diferite moduri, astfel încât omul i-a parte la realitatea spirituală cu întreaga sa ființă11. Pentru a se armoniza, ”fiecare dintre elementele componente ale unei biserici trebuie, înainte de toate, să fie subordonate ideii generale și să renunțe, prin urmare, la orice ambiție de a juca un rol propriu, de a se pune în valoare prin el însuși. Icoana, cântarea, încetează de a mai fi arte, ce au, fiecare în parte, o cale proprie, independentă de a celorlalte, pentru a deveni forme diferite, exprimând - fiecare în felul său – ideea generală de „biserică”, adică un univers transfigurat, prefigurarea păcii care va să vină. Aceasta este singura cale prin care fiecare artă ce constituie o parte a unui tot armonios poate să atingă plenitudinea.”12
Gândirea teologică, cu referire la Sfânta Liturghie a determinat interpretarea fiecărui act liturgic în parte. Ritualurile și actele liturgice au primit o simbolistică proprie, de re-prezentare în mod văzut a ceea ce Liturghia euharistică împlinea sacramental.
Sfânta Liturghie împlinește pregătirea personală a fiecăruia și pregătirea comunității pentru Euharistie fiind ultima și cea mai importantă etapă a acestei pregătiri, o împreună înaintare a Bisericii, călăuzitã de Hristos, spre recunoașterea și primirea Mirelui. Fiecare Liturghie este astfel o actualizare a drumului spre Emaus (Lc. 24, 13-35): Hristos vine în mijlocul nostru și ni se dăruiește mai întâi prin cuvintele Sale făcând să „ardă inimile în noi" (Lc. 24, 32) și să se nască în noi credința care să ne ajute să-L recunoaștem și să-L primim în Euharistie. Sfânta Liturghie este urcușul creației spre desăvîrșirea ei și spre preaslăvirea Treimii prin jertfa Fiului lui Dumnezeu făcut om și prin împărtășirea de ea.
Întruparea Domnului ca om netrecător și dăruirea Sa veșnică Tatălui împreună cu noi este condiția desăvârșirii creaturii și a preamăririi lui Dumnezeu de către ea. Receptarea misterului euharistic și inițierea în înțelegerea și experierea lui a fost una din preocupările cele mai importante ale Bisericii. Pornind de la ritualul euharistic, Părintele D. Stăniloae reușește nu doar să ofere o explicare unică a actelor Sfintei Liturghii, cât mai ales să integreze înțelegerea misterului prezenței lui Dumnezeu în Biserică în cadrele teologiei răsăritene, menținând un echilibru perfect între viața liturgică, exprimarea dogmatică și experiența ascetică a Bisericii. Dimensiunii ascetice i se oferă o deschidere liturgică prin cultul Bisericii, ca bază a ascensiunii mistice.
Unirea lui Dumnezeu și a omului în Persoana divino-umană a lui Hristos este modelul, scopul ultim și sensul existenței creației. Liturghia este în esență o ieșire a iubirii lui Dumnezeu spre lume, pentru a atrage prin iubirea Sa toate făpturile la viața de comuniune intratreimică. Ea conține acel dinamism universal care îndreaptă tot cosmosul spre unirea cu Dumnezeu.
Ritualul Proscomidiei simbolizează, deopotrivă Nașterea Domnului precum și jertfa Sa mântuitoare. Proscomidia se oficiază pe baza faptului împlinit al întrupării și răstignirii lui Hristos. Hristos întrupat și răstignit continuă să fie cu cei ce cred în El, prin rugăciune și prin acte simbolice. Părintele D. Stăniloae afirmă:”Hristos nu este prezent în Sfânta Liturghie numai în momentul prefacerii pâinii și a vinului în trupul și sângele Său. Din acest moment începe o prezență a Lui ca a celui ce se unește cu noi după ce și-a terminat lucrarea Sa mântuitoare pe pământ și se află înălțat la cer, prin chipul pâinii și vinului. Dar până la această unire El ne face oarecum contemporani cu Sine în drumul Său împlinit pe pământ pentru noi. Această împreună călătorie cu noi are în ea o anumită tainnică realitate13”.
Hristos este prezent în mod actual atât în actele Proscomidiei cât și în cele ale Sfintei Liturghi în grade de prezență și de lucrare diferite, care se succed și chiar uneori se suprapun: ”În Hristos Domnul cel etern este lucrător trecutul, prezentul și viitorul care sunt condensate, nu despărțite. Credincioșii trăiesc toate actele lui Hristos ca prezente și ca viitoare. Eternitatea lui Hristos nu este un gol lipsit de faptele săvârșite de El în timp, ci este plină de ele. Toată Sfânta Liturghie nu este numai o istorisire a ceea ce a făcut Mântuitorul Hristos în trecut, ci și o prezență a lui, lucrător acum. În Sfânta Liturghie totul este prezent, fără însă a se anula trecutul”14.
Prima parte a Sfintei Liturghi propriu-zise, Liturghia celor chemați sau a chemării și învățăturii, reprezintă, pentru Părintele Dumitru Stăniloae ”înaintarea comună în împărăția Sfintei Treimi”, în care încetăm să mai voim ceva contrar voii lui Dumnezeu, cum se exprima Sfântul Maxim Mărturisitorul15. Într-un sens mai larg, toți credincioșii sunt mereu chemați de a nu rămâne în starea în care se găsesc ci de a accede spre condiția spirituală care să-i învrednicească de a participa la aducerea jertfei euharistice, în sensul în care Sfântul Grigore de Nyssa consideră că toată viața creștinilor este un șir de ”epectaze”, de înaintare spre trepte superioare. Înaintarea în Liturghie spre momentul suprem al împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului presupune o schimbare lăuntrică treptată prin primirea hranei teologice, mâncarea și băutura Cuvântului.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, cuvintele care încheie Liturghia celor chemați:”cei chemați ieșiți”, au un sens mereu actual și pentru că reprezintă pe cei ce deși chemați, nu trec la starea de credincioși adevărați și de aceea la Judecata finală, vor fii despărțiți de cei ce au crezut (Că mulți sunt chemați, dar puțini aleși, Matei, XXII, 14)16. Întreaga Sfântă Liturghie este mișcarea comunității în duhul de jertfă a lui Hristos, spre unirea deplină cu El, dar și spre jertfirea reciprocă între ei, din puterea jertfei Lui17. Toate momentele timpului liturgic umplute cu slava lui Dumnezeu, cu sfințirea de către preot și credincioși a numelui Lui, își cer arătată această calitate, astfel încât timpul liturgic devine un timp binecuvântat. În timpul liturgic intră prin Hristos eternitatea, în care, în mod paradoxal înaintăm și noi, datorită lui Dumnezeu, făcut om18.
A doua parte a Sfintei Liturghi, Liturghia credincioșilor sau a Jertfei și a Sfintei împătrășanii are în centru Sfânta Euharistie care transcede succesiunea timpului, astfel încât condiția umană este plasată, prin arvună, în eshatologie, în viața veșnică viitoare, transfigurată prin Duhul lui Dumnezeu. La vohodul mare comunitatea rugătoare, pregătită privește în tăcere uimită Taina cea mare, pe Împăratul care se arată, acoperit de smerenie, în Ierusalim, să se jertfească dus pe Golgota compătimirii și spre mormânt, înconjurat și slăvit în mod nevăzut de oștile îngerești19. Liturghia euharistică este celebrarea Liturghiei cerești veșnice într-o formă văzută, sub chipurile materiale ale lumii acesteia, fiind totodată pregustarea încă de aici a fericirii Împărăției cerurilor. Ea unește pe om cu Dumnezeu și pe oameni între ei și descoperă sensul eshatologic al existenței umane.
Rostirea în comun a simbolului de credință este semnul veșnicei mulțumiri având o orientare eshatoligică și ”tainică ce o vom aduce în veci preaînțeleptei purtări de grijă a lui Dumnezeu prin rațiunile și modurile uimitoare prin care ne-am mântuit”20. Euharistia implică o deschidere eshatologică și universală. Puterea transfiguratoare a lui Hristos vine din jertfa Lui din iubire. Jertfa unește cerul cu pământul, iar în mielul înjunghiat este unit Dumnezeu cu omul. Hristos devine jertfă în Euharistie în momentul prefacerii. Hristos este prezent cu trupul și sângele Său pe Sfânta Masă, însă, dincolo de înfățișarea văzută este El însuși ca jertfă înțelegătoare de împăcare în fața Tatălui21.
Prin Sfânta Împărtășanie se încheie circuitul real ontologic al dialogului de dragoste între Tatăl, Fiul și noi, prin jertfa Mântuitorului Hristos. Fiecare dintre cei care se împărtășesc primesc din Trupul lui Hristos ceeea ce se potrivește lui. Se poate spune că fiecare primește întreg trupul lui Hristos dar actualizează în sine acele puteri ale Trupului lui Hristos care sunt mai potrivite cu însușirile lui, dar în solidaritate cu ceilalți. Astfel, prin Sfânta Împărtășanie, act de supremă iubire, omul are acces la asemănare și identitate, după participare, cu Dumnezeu; Sfânta Împărtășanie este arvună a vieții viitoare22.
În acest mod complex de a înțelege și a experia ritualul euharistic, descoperim sensurile lui ascunse prin despătimire, asceză și viață virtuoasă, dar, mai ales, faptul că realismul divin eshatologic îmbracă în Sfânta Liturghie haina simbolului. Astfel, celebrarea euharistică, ca eshatologie realizată, dar în curs de împlinire, ca „umplere a lumii de sus”, nu poate fi astfel experiată, în toată profunzimea ei, decât de cei care și-au subțiat simțurile prin asceză și s-au configurat prin har după chipul lui Hristos. Biserica, fiind o imagine a lumii, privită atât din interior, cât și din exterior, vorbește, într-o manieră simbolică, despre realitatea crească și celebrarea ei liturgică eshatologică. La baza simbolismului liturgic epifanic stă realitatea obiectivă a Patimii de viață făcătoare.
Părintele D. Stăniloae realizeză o fericită sinteză speculatv-teologică a principalelor teme și motive a celor mai importanți teologi patristici, neopatristici și moderni. Simbolismul liturgic este la Părintele Dumitru Stăniloae mai mult o preînchipuire decât o iconizare, împărtășind, cu precădere viziunea mistică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Funcția principală a simbolului liturgic nu este de a crea „emoții”, de a pune în scenă evenimente istorice trecute, ci să dea mărturie despre prezența lui Dumnezeu în fiecare act sacramental.
Simbolul este mediul de întâlnire prin credință a omului cu Dumnezeu este posibilitatea de accedere spre împărăția veșnică și un mijlocesc de pregustare a fericirii ei, încă din această viață. Toate actele cultice au valoare în planul ascetic și în cel eshatologic, culminând în împărtășirea dumnezeiască cu preacuratele și de viață făcătoare taine și aducând identitatea și comuniunea asemănării după participare cu Dumnezeu23. Simbolismul euharistic nu este un anti-realism. Simbolismul și realismul euharistic, nu numai că nu se exclud reciproc, ci se cheamă unul pe altul. Realitatea tainică euharistică este semn al unei plenitudini viitoare. Îndumnezeirea, pe care Taina o operează sacramental în noi, anunță unirea deplină cu Dumnezeu în veacul viitor.