Abstract: The present paper foregrounds aspects that can be found into the anthropology of the fr. prof. Dumitru Stăniloae, one of the most proeminent personalities of the XXth century. This study makes an incursion into the domain of the anthropology, highlighting some of the definitions that had been given up to the present, but drawing attention to the fact that one of the most exhaustive renderings of the intimation of the human’s birth has been argumentatively pointed out by fr. prof. Dumitru Stăniloae, who alleged that there is a unequivocal connection between The Holy Trinity, the creation of the Universe and the man.
Keywords: Dumitru Stăniloae, anthropology, definitions, Holy Trinity, creation of the world
Domnul Dumnezeu ne-a dat viață pentru a ne putea bucura de slava Lui, pentru a putea fi fericiți, mulțumindu-I că ne învăluie cu bunătatea Sa infinită. Dragostea Tatălui Creator este hrana sufletului nostru fără de care noianul ispitelor ar fi biruitor asupra omului, l-ar înrobi și n-ar putea scăpa decât tot prin lumina rugăciunii, prin cheia împărătească ce sfarmă ușile abisului: Crucea lui Hristos.
Însă, de la căderea în păcatul strămoșesc și până când ceasul veacurilor împărăției lumești se va opri, de nenumărate ori, firea umană îngroapă, fără de regret, cele mai pure și suave trăiri în recele mormânt al inimii pline de patimi. Păcatele ucid frumusețea trupului, îl cotropesc, îi răpesc fericirea cea adevărată, iar, în acest crunt război al simțămintelor, omul va pierde daturile Divinității...Căci e mult prea dureros să te pierzi în neantul timpului fără să poți simți căldura făcliei sfinte dinăuntru-ți, ce se va îneca printre lacrimi, în uitare
Problematica ,,nașterii” ființei umane a preocupat omul din imordiale timpuri. Astfel, o posibilă definiție a ,,științei omului”, antropologia, în ,,accepțiunea” ,,de zi cu zi”, ar fi că ea reprezintă acea ramură care se ocupă cu studiul ființei umane sub aspectele generale ale acestuia, urmărind să arate originea și constituția ființei umane, cât și rostul și finalitatea vieții sale.1
Fiecare sistem ideologic ce a implicat sfera umană a propus o antropologie proprie care să îl reprezinte și prin care să își afirme credința în fața celorlalte concepții existente. Prin urmare, omul a fost perceput în foarte multe feluri, multe fiind și mințile preocupate de acest subiect. Astfel, curentele filosofice s-au distins de cele politice, cele creștine de cele eretice și, nu în ultimul rând, toate între ele.
Din orice unghi ar fi privit omul, nu se poate nega faptul că acesta, atât prin constituția ființei lui, a naturii sale, cât și prin rostul său în lume, este de la început așezat pe cel mai privilegiat loc între realitățile existente pe pământ.
Dacă ar fi să definim din punct de vedere creștin antropologia, am spune că ea este învățătura despre om, întemeiată pe Revelația dumnezeiască. Însă diferența majoră dintre antropologia creștină și celelalte încercări de a contura definiția și de a stabili granițele acestei științe, este aceea că în creștinism, pentru a se putea vorbi despre om, este studiat Hristos, în timp ce în celelalte se vorbește despre om studiindu-l direct pe acesta (pe ființa umană în sine).
Deși cele trei mari ramuri ale creștinismului au ajuns, în cele din urmă, la unele diferențe în legatură cu învațătura despre om, toate îl tratează pe acesta urmând același traseu. Astfel, putem afirma că antropologia creștină urmarește trei mari teme principale: originea omului, constituția ființei umane și menirea omului.
Făcând o incursiune în istorie, se poate constata că în perioada Evului Mediu, ipostaza omului imperfect are rolul de a-l determina să devină perfect, homo universalis; astfel că, în epoca Umanismului, putem îndrăzni să afirmăm că raportul Eu-Dumnezeu tinde spre perfecțiune (înțelegând aici ultimul termen drept o ,,maximizare” în limită umană a raportului amintit). Odată cu Iluminismul, curent în care lexemul revoluție este o împlinire falsă, prin antifeudalism și anticlericism se renunță, în cea mai mare parte, la formele tradiționale de adorare. În acest context, antropologia capătă noi sensuri și dimensiuni; cu toate acestea, putem spune, fără a exagera, că o ,,definiție” ,,completă” și temeinic argumentată a antropologiei, cu citate cheie din operele Sf. Părinți, o reprezintă cea dată de părintele profesor Dumitru Stăniloae.2
În opera teologică a Părintelui Stăniloae învățătura despre ființa umană ocupă un loc privilegiat, fiind situată îndată după învățătura de credință despre Sfânta Treime și cea hristologică. Permanenta relaționare cu dogma trinitară, precum și cu cea hristologică constituie, în primul rând, noutatea perspectivei antropologice. Se remarcă, așadar, ,,neputința” părintelui profesor de a teologhisi despre Hristos, fără a face referire la om; nu poate adânci dogma Sfintei Treimi fără să reveleze valoarea persoanei umane3.
Antropologia ortodoxă a părintelui Stăniloae se evidențiază prin temeiul ei trinitar și cel hristologic, la care se adaugă de cele mai multe ori și cel pnevmatologic4. Putem considera antropologia părintelui Stăniloae ca fiind o reînnoire făcută în și prin Fiul lui Dumnezeu devenit Om. Modelul antropologic propus de părintele profesor potențează ideea că în alcătuirea ființei umane intră sufletul alături de trup5. Omul va depăși ordinea materială grație sufletului său care nu poate fi coborât și redus la materie6.
Coordonata om-cosmos este excepțional subliniată de Părintele Stăniloae care deslușește anvergura materială, precum și pe cea de ordin spiritual a întregii creații, sensul alături de finalitatea ei fiind cuprinse în planul voinței Preasfintei Treimi și fiind legate de transcendentului necreat. Caracterul dihotomic al omului creat de către Divinitate își va afla ,,întregirea” în chipul dumnezeiesc care cuprinde atât trupul cât și sufletul. În această calitate a a sa de chip al lui Dumnezeu, omul a fost creat să trăiască în comuniune cu Tatăl Ceresc și cu întreaga creație. În această direcție, taina omului este taina persoanei, fiindcă a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Prin constituția lui dihotomică, omul face legătura între lume și Dumnezeu și este chemat să înainteze împreună cu creația spre cerul și pământul nou, transfigurate, ale Împărăției lui Dumnezeu7.
Prin urmare, putem afirma cu certitudine că înțelegerea antropologică a părintelui Stăniloae este clădită pe pilonii ce susțin cugetarea dogmatică și patristică: Treimea și Întruparea. Pe fundamentul lor suntem introduși în taina Persoanei, cheie ermineutică a paradoxurilor viziunii creștine, temă ce ocupă locul central în tot parcursul teologic al Părintelui Stăniloae. Din descoperirea dumnezeiască asupra Sfintei Treimi și Întrupării decurge înțelegerea persoanei împlinite ca subiect desăvârșit al dragostei în comuniune8.
Cugetarea antropologică a Părintelui Stăniloae se desfășoară în „triunghiul liturgic” al relațiilor dintre Dumnezeu, om și natură. În acest sens, viziunea patristică sintetizată de Sfântul Maxim Mărturisitorul este aprofundată de părintele Stăniloae cu un accent special pe teologia persoanei și comuniunii9.
Restaurarea firii omenești în Hristos și îndumnezeirea omului prin părtășia la comuniunea Treimică presupun, din partea ființei umane, un răspuns liber și o înaintare sinergică în taina comuniunii cu Dumnezeu. Ființa umană se deschide, așadar, prin liturghisirea sa spre lucrarea în el a Duhului Sfânt, prin acceptarea morții ca jertfă și înviere în Hristos10.
Părintele Stăniloae afirmă în ,,Teologia Dogmatică Ortodoxă” că „după credința creștină, lumea și omul au un început și vor avea și un sfârșit”11. Pentru părintele profesor lumea trebuie privită între începutul și sfârșitul ei, de aceea nu poate vorbi despre început fără sfârșit, vede totul în sinteză și aceasta este una din caracteristicile gândirii sale12. În acest sens, referindu-se atât la motivul, cât și la scopul creației, el unește începutul și sfârșitul.
Motivul și scopul creației sunt unite în Dumnezeu. Părintele Stăniloae arată relația strictă între Dumnezeu și lume. Așa cum nu poate concepe începutul lumii fără sfârșitul ei, tot astfel nu este capabil să vadă lumea fără relația ei cu Dumnezeu, care este Cel ce garantează unitatea dintre motivul și scopul creației. Pentru el creația nu a avut loc dintr-o necesitate exterioară sau interioară a lui Dumnezeu, ci din libertatea, iubirea și bunătatea Sa13.
Iubirea dintre cele trei Persoane Dumnezeiești este singura explicație a creării unei alte existențe decât cea proprie Lor, plenară și necreată dinainte de veci. Dumnezeu n-ar fi Creator dacă n-ar fi bun, n-ar putea fi, dacă n-ar fi Persoană, în relație conștientă cu alte persoane, din veci. N-ar fi Creator, dacă n-ar fi Treime, dar și lumea n-ar fi creată, dacă n-ar exista un Dumnezeu bun, conștient și liber14.
Părintele Stăniloae afirmă că „Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv și cu un scop15. Dumnezeu creează lumea nu din necesitate, ci din bunătatea Lui, de aceea El a creat-o ca să o facă părtașă de eternitatea Lui sau de comuniunea sa, nu prin ființa ei, ci prin har, prin împărtășirea de ea. Prin prisma sensului anterior lumea trebuie percepută ca dar, astfel această afirmație ne va conduce către motivul creării Universului. Scopul creării lumii din atotbunătatea dumnezeiască este ca și alte ființe să se poată ,,împărtăși” din iubirea divină.
În monumentala lucrare ,,Teologia Dogmatică Ortodoxă”, părintele profesor subliniază faptul că, prin aducerea la existență a altor persoane, Dumnezeu ,,cheamă alte și alte persoane la continuarea dialogului cu Sine și a înălțării lumii la starea de mediu transparent al Său”16. Mai mult decât atât, ,,în comuniunea cu semenii se dezvăluie cel mai mult însă și misterul prezenței divine interpersonale”17. Iar părintele Stăniloae conchide prin faptul că ,,(...) numai din iubirea între Persoanele divine iradiază forța iubirii noastre interpersonale”, întrucât ,,comuniunea interpersonală e un chip al comuniunii treimice și o participare la ea”18,
Putem conchide că, pentru domeniul antropologiei este de un maxim interes pentru omul contemporan, care în „dărâmăturile” gândirii postmoderniste caută punți de înțelegere spre refacerea propriei identități și unificarea viziunii despre Dumnezeu, lume și om. De altfel, în toate scrierile sale, Părintele Stăniloae a pus în lumină modernitatea absolută a viziunii biblic-patristice, contemporaneitatea eternă a Revelației, adevărul că singurul lucru nou sub soare este Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschin).19 Textele Părintelui Stăniloae despre antropologie scot în evidență un teolog care pătrunde cu dibăcie până la esența lucrurilor, enunțând însemnate ,,postulate” ale credinței; în acest sens, putem face referire la faptul că părintele a dat, în pagini întregi, o definiție quasi ad litteram a antropologiei. Astfel, părintele profesor Dumitru Stăniloae poate fi considerat, fără a exagera, ca fiind cel mai important teolog ortodox român dăruit de Dumnezeu neamului omenesc în veacul al XX-lea.
Credința în Domnul nostru Creator mereu ne va scăpa din nevoi, chiar dacă noi alegem, deseori, calea greșită a vieții. Ea este o iubire nesfârșită, care ne înalță spre absolut, ne hrănește setea sufletului cu perle de rouă pură, lacrimi ale sincerei păreri de rău pentru păcate și lae căinței, cea care pedepsește asemeni fulgerului, dai din nimicnicie ne conduce la viața veșnică.
Quo vadis, homine?... Quo vadis, ecclesia?... Quo vadis, mundi?... Răstignit în deșertul minții, prizonier în închisoarea gândului păcătos, sufletul strivit de patimi apune și un trist acord funerar învăluie inima ființei umane. Interpret fidel al bătrânului timp, vechiul orologiu este neiertător.
Însă puterea divină e infinită, Prea Înaltul Tată Ceresc, simțul absolut ce îmbrățișează Universul, lumina eternă a creației strălucește și pentru noi. Omul are puterea să atingă cele mai înalte culmi ale infinitului, să stăpânească cele mai ascunse porți ale lumii.
Cum?... Prin credință... Prin nădejde... Prin dragoste...
Mântuitorule, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, învrednicește-ne, Doamne, ca în lumina feței Tale să vedem strălucirea cereștii slave! Amin!