Pr. prof. univ. dr. Vasile Muntean, Scrieri Teologice și Istorice, Ed. Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2012, 300 p.
Pr. conf. univ. dr. Nicolae Morar
Cartea Părinte Profesor Universitar Dr. Vasile Muntean, „un teolog excepțional cu o uimitoare experiență în studiul istoriei bisericești, dar și cu o prolifică activitate științifică și didactică” – cum notează Preasfințitul Episcop Lucian al Caransebeșului în prefața opusculului” —, reunește studii și articole publicate în „Altarul Banatului”, revista Mitropoliei Banatului, și în alte reviste și volume apărute în țară, dar și alte materiale inedite, toate având un numitor comun: valoarea științifică de netăgăduit.
Ce ne îndreptățește să emitem o astfel de judecată? Precizările și aprofundările autorului pe marginea temelor fie ele deja studiate, fie abordate pentru prima dată.
Remarcăm, pentru început, studiile consacrate Apocalipsei („Apocalipsa între cele două Testamente” și „Vechi interpretări ale Apocalipsei”), care prezintă interesante paralelisme între limbajul extatic al aleșilor Domnului din Vechiul și Noul Testament (Moise, Zaharia, Isaia, Izechiel, Daniil, pe de o parte, iar pe de altă parte, Sfântul Ioan Evanghelistul), dar și un breviar al cele mai vechi tâlcuiri la ultima carte a Noului Testament, texte menit să tempereze speculațiile și aberațiile religioase contemporane cu privire la iminentul sfârșit al lumii.
Urmează apoi sugestii pentru îmbunătățirea textului liturgic și a inadvertențelor onomastice din calendarul ortodox, de altfel toate importante și necesare.
Referitor la diortosirea textului liturgic, propunerile autorului vizează aspecte gramaticale complexe. Astfel, pentru cuvântul „duhovnicesc” este propus fie lexemul „spiritual”, fie expresia „închinare în duh”, iar pentru termenul „slavă” noțiunea „mărire”, un derivat de la adjectivul „mare”, pare-se de origine dacică (să nu uităm: Antifoanele I și II încep cu „Mărire Tatălui...”). Vocabulei „sălășluiește” îi este preferat cuvântul „locuiește”, „sălașul” desemnând, cu adevărat, o locație mai puțin însemnată decât casa obișnuită, o locație vremelnică. Iar noțiunii: „sobornicească”, din „Simbolul de credință”, îi este contrapus lexemul; „ortodoxă”, de la grecescul katholike, care are tocmai acest sens. Expresia „binecredinciosul popor” se sugerează a fi grafiată: „dreptcredinciosul sau ortodoxul popor”, iar în locul constructului „în loc cu verdeață” succesiunea: „la loc de rai” (sau paradiziac), „paradeisos” însemnând grădină, parc, loc cu verdeață, iar în sens superior, spiritual: „rai”. De asemenea, sunt sesizate mai multe erori gramaticale, ce trebuie corectate: la rugăciunea pentru morți, acordul gramatical: „au (nu a) fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”; „Acesta” în loc de „Aceasta”, în imnul: „Am văzut lumina...”. Și tot din perspectivă gramaticală, e amintit modul abuziv de întrebuințare a prepoziției „întru” și a articolului adjectival (demonstrativ) „cel, cea, cei, cele”, aspecte care afectează eleganța limbii literare românești.
Greșelile onomastice inserate în calendarul ortodox sunt evaluate în toate lunile anului, noi amintind aici doar două cazuri: cel al episcopului de Tomis, pomenit la 3 ianuarie, care nu e Filtie, ci Tit sau Filius și al lui Acreta, pomenit în 5 ianuarie, care trebuie, de bună seamă, ortografiat Acrita. De asemenea, e discutată menționarea în calendar a unor cifre pur simbolice: cei 20000 de mucenici nicomidieni, pomeniți la 28 decembrie, care, în fapt, conform calendarului bizantin, au fost doar 10000, la fel cum numărul 14000, menționat în ziua de 29 decembrie, în legătură cu pruncii uciși la comanda lui Irod, are mai mult o încărcătură sibolico-emoțională.
La cele arătate, adăugăm situația Sfântului Dimitrie. Despre biografie Sfântului aflăm că, este grav denaturată, atribuindu-i-se un înalt grad militar, în ciuda faptului că, în realitate, a fost un cleric martir – unul dintre diaconii Sfântului Ieronim, episcop de Sirmium (Sremska Mitrovița = Orașul Lui Dimitrie, Voievodina). Explicând situația nefirească, autorul arată că ea e rezultatul diferitelor transferuri survenite la nivelul tradiției hagiografice, a preluării, fără spirit critic, de date din calendare mai vechi, motiv pentru care se impune o revizuire a sinaxarului și, bineînțeles, a iconografiei bisericești.
Interesante sunt, la rândul lor, paginile care demontează exagerările privind calitățile de „sfânt” și de „teolog” atribuite lui Iustinian, „ultimul împărat roman” de pe tronul constantinopolitan, dar și cele referitoare la bazileul Vasile al II-lea (Bulgaroktonos = Omorâtorul de bulgari), în timpul căruia voievodul bănățean Ohtum (Ahtum) s-a încreștinat (1003) și a ctitorit mănăstirea Morisena, sau considerațiile despre relațiile dintre Banat și Bizanț, ori cel referitoare la „Monahismul balcanic”, cu referiri la episcopatul vlahilor din Bulgaria și la ierarhi cu ascendență vlahă – secolele XI-XVII.
La fel, apreciem encomionul consacrat femeilor de cultură din societatea bizantină (filosoafa Hypatia, poetele Athenais-Evdochia și Kasia, monahia Irina Dukas – fosta soție a împăratului Alexis Comneanul ș. a.), dar și teologhisirii marelui nostru gânditor Constantin Noica; apreciem totodată textele dedicate istoriei Ascetismului bănățean, Mănăstirilor și schiturilor din Banat și lucrărilor de autor, apărute, în ultima vreme, la edituri dintre cele mai titrate din țara noastră.
Remarcile de mai sus confirmă pe deplin notele pozitive ale Ierarhului caransebeșan, cel care, așa cum am arătat la început, a precuvântat lucrarea Părintelui Vasile Muntean: volumul elaborat de distinsul cleric e important și are un impact pozitiv „în rândul teologilor și al credincioșilor, iubitori de lectură”. Tristețea noastră e că un cărturar despre care se afirmă, de către intelectuali cu mare prestigiu cultural, că este „cel mai prolific teolog ortodox al locului” și a cărui lucrări sunt înregistrate în „Dictionary of International Biography” (35* Edition, Cambridge, Marea Britanie, 2010), a ajuns să fie, după cum mărturisește cu mâhnire, „denigrat” de niște nefericiți misionari ai culturii reziduale.
Dan Negrescu, Patristica perenia aucta. Părinți de limbă latină și scrierile lor, Editura Universității de Vest, Timiș
Pr. conf. univ. dr. Nicolae Morar
Cartea recenzată începe cu o mărturisire interesantă și corectă: trecerea timpului impune reevaluări. E starea firescului, judecățile de valoare având dinamica lor și, bineînțeles, vârstele lor, fie ele etice, fie estetice.
Opusculul, o versiune înnoită și adăugită „într-o «forma aucta» și parțial «nova»”, prezintă o parte din ceea ce figurează în manualele noastre teologice la capitolul de „istorie a patrologiei”, ca elemente de istorie literară la Sfinții Părinți. Conținutul textelor pune însă în prim-plan elemente valorice mult mai subtile și interesante: el relevă faptul că, scrierile creștine, în ciuda contextului istoric deloc favorabil, au reușit să performeze și să impună excelența în competiția spirituală cu operele autorilor antici, produse într-o ambianță de pașnic sybaritism și rafinament.
Într-o altă ordine de idei, lucrarea este o introducere în „philosophia Christi”. E o prezentare a exercițiului urmării lui Hristos, asumat de mari temerari ai spiritului, cum ar fi: Sfântul Ciprian al Cartaginii, Tertulian, Sfântul Ambrozie, Fericitul Augustin („Dumnezeiescul și Sfințitul”, în expresia textelor noastre nemțene, cum subliniază autorul), Sfântul Ieronim, Sfântul Ioan Cassian ș. a., dar și o evocare a uriașului efort al acestora de a fi asimilat cultura greco-latină în „corpul” eclesial.
Cu excursuri întemeiate, e rememorată contribuția gânditorilor creștini tocmai amintiți la promovarea și afirmarea tinerei religii creștine. Iar sublinierea constantă e că noua credință nu s-a pomenit în fața unui titan descumpănit, ci, cu râvnă și tenacitate, prin virtutea credinței și arta conversației, a prefăcut un vajnic adversar într-un titan agonizant.
Pe ce-și întemeiază autorul afirmațiile? Pe structura aparte a personalității scriitorilor și Părinților evocați. Zestrea intelectual-spirituală a gânditorilor creștini, solida educație și cultură păgână, dublate de un exemplar exercițiu hermeneutic al textului biblic au făcut din aceștia nume de referință ai umanismului creștin. Pentru a demonta prejudecata unilateralității lor teologice, sunt aggiornamentizate atât preocupările lor pentru problemele doctrinare, în disputa dintre creștinism și păgânism, cât și interesul pentru metoda maieutică folosită cu succes de misteriosul clasicism antic. E vorba de fapt despre un apetit pentru intersitițialitate, generator de forță creativă și de noutate.
Prin opera scriitorilor evocați, creștinismul a accelerat descompunerea structurilor sociale și religioase ale antichității. Evident, nu în mod obiectiv, fapt produs sub presiunea migrațiilor, ci subiectiv, la nivelul mentalității, pe care au modificat-o, printr-o grandioasă reinterpretare a istoriei. Mai precis spus, mijloacele irenice ale spiritualității creștine, propuse de harismaticii hagiografi, au îmblânzit și convertit obstinația elitelor păgâne într-un fapt de viață exemplar: au opus polyloghiei ecclectice polytropia unor înfăptuiri intelectuale, cu irizări ample asupra civilizației europene contemporane, chiar dacă aceasta e uneori nevoită, alteori tentată să-și ignore sau să-și deprecieze începuturile.
Pentru a sublinia temele credinței creștine, autorul a recurs la fundamentările teoretice ale creștinismului primar. Astfel, importanța Tainei Botezului o argumentează cu un text explicit al Sfântului Ambrozie: „...știm că Iisus Hristos a primit Botezul nu spre folosul Său, ci al nostru; de aceea suntem datori, preaiubiților frați, să ne zorim spre a primi binefacerea acelui Botez și să sorbim binecuvântarea sfințirii din izvorul Iordanului pe care Acela l-a binecuvântat (Matei, 3, 13). Aceasta pentru ca păcatele noastre să fie cufundate în acel șuvoi în care s-a adâncit sfințenia Aceluia: pentru ca aceeași apă care L-a învăluit pe Domnul să îi neprihănească pe cei aflați în robie (...) Așadar, fraților, trebuie să ne împărtășim din Botez, mergând la aceeași obârșie ca și Mântuitorul; dar spre a merge către aceeași obârșie nu trebuie să căutăm tărâmul de sus și nici apa din tărâmul iudeilor, căci pretutindeni pe unde se află acum Hristos, se află pretutindeni Iordanul”. Iar când discuția e concentrată asupra misterului sufletului, deslușește taina lui în zicerile a lui Tertulian: „Definim sufletul ca suflare a lui Dumnezeu, născut, nemuritor, corporal, întruchipat, simplu ca substanță, înțelept din sine însuși, dezvoltându-se în chipuri felurite, având liber arbitru, dezvoltându-se supus unor modificări ulterioare, schimbător prin dispozițiile native, stăpânitor, ghicitor al viitorului, revărsându-se din matca sa”. Fericitul Augustin, cu memorabilele-i cuvinte: „Dumnezeu însuși e cel ce luminează” este apreiat drept călăuza desăvârșită în exercițiul cunoașterii și al certitudinii, iar Sfântul Ieronim e proclamat drept un model în arta cumpătării: „Și în tava cu mâncare și în veșminte – scria stridonezul – stăpânește aceeași plăcere a trupului: ea nu se teme nici de purpura regilor, nici nu disprețuiește murdăria cerșitorilor”.
Lucrarea o apreciem și pentru dezbaterile pe tema oratoriei creștine. Ce subliniază și, în același timp, sugerează autorul? Ca discursul predicatorului de azi – diacon, preot și episcop – să urmeze canonul de real succes al Părinților vechii Biserici, adică să fie concis, să fie asemănător gândului și să evite plăcerea ascultării de sine, pentru a fi folositor celui ce ascultă. E o replică la retorica festivă curentă, care, de multe ori, nu mai rodește pe măsura menirii sale revelatorii, dar și un temei pentru studenții teologi de la care să plece în încercarea de a-și făuri un autentic stil predicatorial.
Istoria temei l-a făcut pe autor să disjungă între „verbum” și „factum”, între doctrină și acțiunile creștine. Opinia noastră e ușor diferită: constructul eclesial a fost mai mult decât o reflexie narcisiacă a voinței dornice de autoritate, sau decât exaltatul patos uman; a fost și continuă să fie creuzetul în care, tainic, interacționează terestrul cu supracerescul, revelatoriul cu relevatoriul. Biserica, atunci ca și acum, a fost și este expresie mistică; e trăire și mărturisire. E „verbum”/„factum”. E unitate spațială, pentru că e unitate de credință. Lămuritor, în acest sens, socotim a fi tocmai Sfântul Ciprian al Cartaginii, exegeziat de către autor: „Această unitate consfințită prin jurământ, această legătură a unirii inseparabile, ne este arătată în Evanghelie prin cămașa Domnului Iisus Hristos: aceasta n-a fost tăiată și împărțită în bucăți, ci s-a tras la sorți pentru ea, ca să fie primită întreagă și cel ce se îmbracă cu ea s-o aibă fără vreo lipsă și neîmpărțită cu altcineva”.
La cele arătate mai sus, adăugăm încă o remarcă: pe lângă restituirile istorice și culturale, prezentate într-o indiscutabilă manieră academică, lucrarea se distinge și prin altceva – prin incontestabile valențe psihoterapeutice. E, altfel spus, un „leac” eficient împotriva superbiei, malițiozității și ignoranței, dar și un stimulent deosebit pentru promovarea purității și a smeritei evlavii. Probabil că autorului i s-a vădit, în chip minunat, „alcătuind această scriere, înțelesul a trei cuvinte: Nihil sine Deo”...
Daniel Lemeni, Tradiția paternității duhovnicești în spiritualitatea creștină răsăriteană. Un studiu asupra îndrumării spirituale în antichitatea creștină târzie, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012, 333 p.
Pr. conf. univ. dr. Nicolae Morar
În prefața cărții Domnului Daniel Lemeni profesorul universitar dr. Ioan I. Ică jr. arată, pe bună dreptate, că lucrarea oferă, pe baza unei retrospective „istorice” limitate la secolele IV-VII, o viziune integratoare asupra dimensiunilor paternității duhovnicești, prin asocierea a trei perspective interpretative: „filosofică, neotestamentară și mistagogică”.
Judecății de constatare, îi adăugăm o judecată de valoare nepotrivită, de obicei, la începutul unui text critic. Validitatea ei, considerăm, însă, că o va demonstra conținutul materialului evaluat...
Succint, iată despre ce este vorba. Ne aflăm în fața unui opuscul alcătuit din două secțiuni. Prima parte e consacrată monografierii istorico-teologice a paternității duhovnicești, în Răsăritul ortodox. Pe de-o parte, e prezentată tradiția creștinismului egiptean, cea care a creionat persoana avei, ca figura arhetipală a părintelui spiritual, iar pe de altă parte, tradiția creștină palestiniană, cea care a generat imaginea emblematică a bătrânului, plăsmuitor de fii duhovnicești. Astfel, subiecți de marcă ai hagiografiei creștine sunt aduși în actualitate, justificându-se poziția importantă pe care aceștia o ocupă în registrul calendaristic și iconografic eclesial. Mai mult, mari trăitori ca Antonie cel Mare, Varsanufie, Ioan, Pahomie, Isaia din Sketis și Dorotei nu sunt prezentați ca simple holograme duhovnicești în peisajul contemporaneității noastre, ci ca „obstreticieni” de succes în arta maieuticii spirituale. Argumentul? Harismatismul dobândit și autoritatea spirituală, ambele confirmate, continuu, de tradiția creștină.
A doua parte a lucrării relevă relația: maestru-ucenic din antichitatea greco-romană, coroborată cu cea creștină: părinte-fiu duhovnicesc. Diferența, aparent inexistentă, e bine ilustrată: unii (maeștrii) promovau învățarea înțelepciunii; ceilalți (părinții duhovnicești) propovăduiau trăirea înțeleaptă. Filosoful antic, oricum s-ar fi numit el – Epictet sau Marcus Aurelius –, a fost un director de școală, un zămislitor de idei, un competitor în arena teoretizărilor sofisticate. Celălalt, părintele duhovnicesc, de ieri și de azi (preotul duhovnic) – chiar dacă, oficial, funcția părintelui spiritual a fost „absorbită” de instituția episcopatului –, a fost și este un scrutător al profunzimilor umanului, un branșator al sufletului omenesc la rețeaua de daruri a dumnezeirii.
Vigilența gândului a făcut ca autorul să nu cadă în mreaja exegezelor modernității proxime. A rescris, dintr-o altă perspectivă, relația creștinism-filosofie. A reconsiderat relația filosofică: maestru-ucenic, ca prefigurare a relației creștine: părinte-fiu duhovnicesc. Măiestriei culturale a înțelepților antici i-a contrapus genuiatea spirituală a paternalismului duhovnicesc. Și a făcut-o nu cu încrâncenare, ci cu multă bunăvoință – este vorba, în fapt, despre atitudinea oricărei conștiințe luminate de irenitatea mesajului evanghelic și de bunătatea duhului ortodox.
Deși lucrarea pare a fi o cercetare istoric-conceptuală, e mai mult decât atât: este un corpus, în care trecutul și prezentul interacționează; e o radiogramă a vieții creștinei, cu interesante sugestii pentru biografiile preocupate de gestația spirituală. E un op scris cu mintea și cu inima, sub exercițiul culturii și a străluminărilor inepuizabile ale harului dumnezeiesc.
Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, București, 2012, 314 p.
Lect. univ. dr. Daniel Lemeni
Deși majoritatea dintre noi ne pretindem creștini, de foarte puține ori cercetăm ritmul inimii noastre pentru a vedea în ce măsură acesta se pliază la ritmul vieții veșnice. De cele mai multe ori, omul contemporan, respirând doar în această lume, adică preocupat din ce în ce mai mult de instalarea confortabilă și comodă în spațiul exterior al acesteia, uită (in)voluntar de spațiul interior al acestei lumi, într-un cuvânt de suflet.
Salutăm, în acest context, o apariție de excepție în mediul cultural românesc, și anume cartea lui Andrei Pleșu, intitulată Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, carte apărută la Editura Humanitas în anul 2012.
Această apariție editorială este menită să ne (re)cupleze la adevărata noastră origine spirituală, origine care are de-a face, prin excelență, cu destinul nostru veșnic.
Cartea este structurată în două mari capitole, și anume „De ce le vorbești în parabole?” (cap. I), respectiv de „Parabola ca subminare a ideologicului” (cap. II), ambele fiind însoțite de ample subcapitole edificatoare cu privire la semnificația de profunzime a parabolelor hristice.
În esență, cartea abordează felul în care Iisus Hristos a vrut să-și transmită învățătura către lume – prin intermediul povestirii (parabolei) – , deoarece, așa cum a remarcat Andrei Pleșu, orice povestire sau parabolă poate fi „citită” în mod diferențiat, în funcție de amplasamentul duhovnicesc al fiecăruia.
Cu alte cuvinte, prin faptul că Iisus se adresează oamenilor prin intermediul parabolei e un fel de a spune că El e acolo pentru toți, însă nu pentru oricine, e prezent pentru toată lumea, dar în fapt El pretinde un interlocutor, o reacție, o anumită receptivitate. Năzuința naturală a oamenilor e întotdeauna situată înăuntrul unei opțiuni spirituale, iar, în acest caz, așa cum arată A. Pleșu, putem vorbi de două categorii: de cei disponibili sau receptivi la mesajul hristic, respectiv de cei „surzi” sau indisponibili la acest mesaj. În termenii lui Pleșu, este vorba de „cei dinăuntru” și de „cei din afară”, primii fiind cei care sunt plasați într-o exterioritate față de lume, în timp ce ultimii sunt cei instalați comod și sedentar în orizontul imediat al lui „aici și acum”.
Astfel, cei situați „în afară” sunt cei aflați în afara rostului lor originar, adică cei aflați în condiția exteriorității, deoarece raportarea lor la lume e una nepotrivită.
De aceea, „parabola hristică își propune să mijlocească o corecție a dislocării generale, o re-situare convenabilă a celor «din afară»” (p. 49).
În acest sens, vorbind despre parabola semănătorului, Andrei Pleșu evidențiază trei tipuri de opacitate a celor situați „în afară”: primul este dat de „indigența mentală”, pe scurt, de cei care aud, dar nu înțeleg. Așa cum bine a remarcat A. Pleșu nu poți să „înțelegi decât în măsura în care fructifici” ceea ce auzi. În ultimă instanță, e vorba de trecerea de la asimilare (auzire) la valorificare, de la perceperea mesajului hristic la punerea lui în aplicare.
Al doilea tip de non-receptivitate constă în „superficialitatea euforică”, ceea ce înseamnă că un mesaj poate fi ratat nu numai neînțelegându-l, dar și asumându-l fără reflecție, adică superficial. În momentul în care aderi la o învățătură trebuie să fii capabil să te identifici cu ea chiar și în condiții potrivnice.
În fine, Andrei Pleșu amintește și de „asfixia mundană” datorată atacului permanent al ispitelor lumești. Atunci când începe să respire duhul lumii, omul își pierde reperul extramundan, iar acest lucru conduce la instalarea comodă în spațiul acestei lumi.
Însă „cine trăiește prezentul doar ca prezent”, fără conștiința veșniciei încetează să mai fie „de sus”,.De aceea, cu toții suntem chemați la efortul de a cupla „timpul zilei” cu „timpul Împărăției”, adică situarea vremelnică cu raportarea veșnică.
Cu alte cuvinte, creștinul autentic este cel care trăiește simultan în cele două dimensiuni ale timpului, ceea ce înseamnă că orice fapt vremelnic poate fi transformat într-un fapt veșnic. Ceea ce ne cere Iisus Hristos în parabolele Sale, într-un mod simplu, dar extrem de percutant, este “să fim trecători”, deoarece așa cum ne spune la un moment dat Epistola către Diognet, creștinii deși trăiesc în lume, ei nu sunt din lume.
Toate aceste reflecții teologice conținute de parabolele lui Iisus (parabola semănătorului, a slujitorului credincios și înțelept, a slugilor veghetoare, a celor zece fecioare, a fiului risipitor s.a) sunt admirabil dezvoltate de Andrei Pleșu în această carte-eveniment, pe care o considerăm ca fiind un reper important în ceea ce privește înțelegerea trecerii “din afară” “înăuntru”, o trecere pe care Iisus Hristos ne-o adresează fiecăruia dintre noi.
Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Monografia Arhiepiscopiei Timișoarei, vol. I, Ed. „Învierea”, Timișoara, 2012, 339 p.
Pr. asist. univ. dr. Adrian Covan
Lucrarea Părintelui Profesor Doctor Vasile V. Muntean, intitulată: „Monografia Arhiepiscopiei Timișoarei”, oferă cititorului posibilitatea de a fi bine informat cu privire la originea și evoluția vieții bisericești din spațiul bănățean. Prezentarea în profunzime a climatului ecleziastic din Țara Banatului, aflată secole la rândul sub diferite ocupații străine, conferă lucrării o notă distinctă. Fenomenul istoric, îmbinat cu cadrul social, unic, s-ar putea zice în acest colț de țară, dar și cu palierul cultural-bisericeasc bogat, facilitează înțelesul actual al vieții ortodoxe banățene.
Cele patru capitole, care compun expunerea monografică, prezintă, într-o cronologie bine respectată, întregul șir de evenimente, ce constituie viața Bisericii Ortodoxe din Banat, debutând cu timpurile străvechi.
Cadrul istoric general, privind apariția și dezvoltarea vieții ecleziastice de aici, este redat printr-un excurs bibliografic deosebit de bogat și variat. Sunt expuse, sistematic, încercările dese, venite din partea autorităților străine – maghiare și turcești – de-a „înăbuși” viața bisericească a credincioșilor din această zonă. Prozelitismului maghiar, facilitat și de întemeierea Episcopiei Romano-Catolice de la Cenad, în jurul anului 1030, iar mai târziu de înființarea Episcopiei Romano-Catolice de Severin, la anul 1376, i s-a opus „replica românească la politica agresivă a regalității maghiare și a Romei confesionale” (p. 61).
Nici sub dominația otomană Banatul nu a dus-o mai bine. Astfel, începând cu anul 1658, „în Banat – ca beilerbeilic – se va introduce ca sistem de apăsare feudală: jugul de lemn al turcilor” (p. 83).
Ne parvin, apoi, informații precise cu privire la perioada 1716-1918, când credincioșii bănățeni s-au implicat în viața publică, contribuind din plin la evenimentele care au condus la Marea Unire. Deși s-a aflat sub jurisdicția Mitropoliei sârbe de la Carloviț, Biserica Ortodoxă din Banat a făcut demersuri apreciabile pentru restabilirea ierarhiei ortodoxe naționale, fapt desăvârșit în persoana vrednicilor de pomenire episcopii caransebeșeni: Ioan Poapasu, Nicolae Popea și Miron Cristea, „deschizătorul” demnității patriarhale românești.
În ciuda tuturor vitregiilor vremii, Biserica Ortodoxă Bănațeană, aflată sub conducerea unor ierarhi luminați, nu doar că a supraviețuit „vremuirilor” istorice, dar s-a și dezvoltat considerabil. Un număr impresionant de mănăstiri și biserici parohiale stau mărturie, odată cu trecerea anilor, „șoptind” fiilor duhovnicești, care pășesc pe porțile lor, biruința și triumful național și bisericesc al ortodoxiei pe aceste meleaguri. Totodată, dovezile arheologice descoperite, cât și izvoarele scrise, păstrate până în zilele noastre, sunt martori verosimili ai trecutului, uneori sumbru, alteori mai senin, al Bisericii bănațene.
Aplecarea spre artă și cultură, spre scris și informație, făcută de ierarhii cărturari banățeni, de profesorii de teologie de la Caransebeș, de protopopii și preoții eparhioți, cu dragoste de carte, este bine redată de Preacucernicia Sa în ultimul capitol al monografiei atent editate.
Lucrarea recenzată reconfirmă statutul profesional deja consacrat al autorului, fapt ce ne face să așteptăm, cu real interes, volumul secund, care, neîndoielnic, va fi la fel de documentat, interesant și lămuritor ca cel prezentat în rândurile de mai sus.
Pr. lect. univ. dr. Vasile Vlad, Dimensiunea liturgică a vieții religios-morale, Editura Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2009, 231 p.
Pr. asist. univ. dr. Adrian Covan
Lucrarea Părintelui Vasile Vlad intitulată: „Dimensiunea liturgică a vieții religios-morale” descrie cu lux de amănunte viața duhovnicească a creștinului practicant de virtuți, în lumina cultului liturgic eclezial. Conectată la slujirea publică, starea de trăire interioară a omului este preambulul petrecerii fericite în Împărăția cerurilor.
Viața liturgică, în general, reprezintă criteriul credinței în Dumnezeul Cel viu, „sursă a vieții duhovnicești, taină și expresie a Bisericii” (p. 27). Menirea omului, în calitatea sa de sacerdot al creației, este aceea de a aduce creația, de a o închina Ziditorului, ca ofrandă și mulțumire pentru toate. Ek-fonisul: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate” vădește deplin faptul menționat. Această menire înălțătoare se reflectă în dimensiunea sacramentală, pe care omul și-o asumă neîncetat, o trăiește intens și deplin, ea fiind participare la nemurire. Pășirea credinciosului, pe tărâmul Slujbei Bisericii, deschide cadrul solemn al sărbătorii fără de sfârșit, ca asumare a Tainei Marelui Timp, „sabatul” epi-cronologic al Creatorului.
Periodizarea „Anului liturgic” este totodată și o prezentare a pașilor pe care creștinul îi urmează în urcușul spre îndumnezeire. Timpul Postului, în general, este zugrăvit de către autor în termenii unei invitații la Ospățul bucuriei, ospăț ce, paradoxal, stă sub semnul ascezei, al înfrânării, nu doar de la bucate, ci mai ales de la păcate. Astfel, „asceza, ca depășire și transfigurare a necesității ce robește firea lumii, prin nevoile supraviețuirii, este osteneala care deprinde firea cu Învierea” (p. 77). Marile Praznice ale iconomiei mântuirii, proiectate în spațiul liturgic al Bisericii, actualizează, permanent, în lume starea de înfrumusețare a chipului lui Dumnezeu în om, conducând la Înviere. Viața duhovnicesc-morală este așezată între hotarele străjuite de Sărbătorile de căpătâi ale Anului bisericesc, dar și în scurtimea temporală a Zilei liturgice, timp al celor 7 Laude. Nașterea în trup a Logosului dumnezeiesc, Învierea Noului Adam, cât și Paștile de foc – Rusaliile – sunt brațele veșniciei care cuprind umanitatea, îmbrăcând-o în aura Dumnezeirii. Cronologia timpului divin aduce cu sine și cronologia stării theotice, care se realizează progresiv. Adevăratele virtuți, poziționate în mod opus față de nemântuitoarele virtuți, reprezintă conținutul și plinirea traiului creștin. Fiecare zi de viață, sfințită prin omorârea patimilor, face ca Învierea să fie astăzi (p. 174). Numai așa, moartea în Hristos devine viață cu Hristos, trecere spre „pe-trecere” a zilei celei neînserate. Dar și mutarea aceasta, de la moarte la viață (Ioan 5, 24), stă sub semnul prăznuirii, redată prin Taina Taborului, loc al transfigurării condiției umane, cât și a arătării firii celei de-a doua a Preasfintei Treimi, adică slava cea veșnică a Celui ce este. Simboluri ale împărtășirii mai cu adevărat de bunătățile viitoare, foamea și setea după Dumnezeu, sunt „simțite ca o tânjire de a ajunge la Cel neajuns și de a vedea pe Cel nevăzut” (p. 199).
Orientând viața duhovnicească a creștinului către slujirea latreutică, Părintele Profesor Vasile Vlad dovedește din plin că scopul moralei creștine nu se materializează în imediat-ul pământesc, nici nu constă în mod special din contemplarea realităților cerești, ci se găsește înscrisă în parcursul axiologic al omului, de la nașterea sa spre viață (prin Botez) și până la fericita așezare în sânurile Dumnezeului-Treime. Prin argumentarea biblico-patristică, aflată la înălțime, autorul ne oferă o imagine actuală a spiritualității și credinței creștine, analizând un întreg ansamblu de valori care compun mișcarea omului spre lume și, împreună cu aceasta, spre Dumnezeu.
Felicităm autorul pentru strădania depusă, rămânând în așteptarea altor mărturii, in scripto, despre cum trebuie trăită viața în Hristos.