QoRBaN: Ramificațiile semantice veterotestamentare ale unui lexem aramaic din Evanghelia după Marcu

Abstract

Analysing a few occurrences of the concept of “sacrifice offering” (heb. QoRBaN ) in the Old and New Testament, the essay suggests this should be related to Exodus 19:6 and Leviticus. It draws examples from both the Jewish and Christian theology and emphasises the dynamic aspect of the matter as seen by studying the lexical and mystical meanings of the root -QRB-. Striving to overcome his condition the human being can bridge the gap between himself and God. This way his divine call to a religious life is fulfilled for the benefit of all creation.

Keywords: Bible, Old Testament, Marc, Matthew, Judaism, Offering, Sacred, Holy, Distance, Closeness

Polemica purtată în mediile iudaice din perioada celui de al doilea Templu, pe tema jurisprudenței rabbinice elaborate în prelungirea Torei, de către bătrânii lui Israel, și consemnată în Evanghelia după Marcu (vezi Marcu 7:1-23) și în cea după Matei (Matei 15:3-6), relevă un concept teologic interesant de explorat în ramificațiile lui semantice în vederea clarificării practicilor sacramentale și a sensurilor pe care le descoperă acestea în gândirea biblică.

Cele două narațiuni biblice redau un episod în cadrul căruia Mântuitorul Iisus Hristos chestionează corpusul de prevederi rabbinice, care prin multitudinea lor și prin caracterul lor sofisticat frizau o îndepărtare riscantă de spiritul Legii mozaice.

În Marcu 7:1-23, abordarea critică a Domnului Hristos este redată astfel: „Bine ați lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră! Căci Moise a zis: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și: cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să se sfârșească. Voi însă ziceți: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: corban (sic!), adică: Cu ce te-aș fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Și astfel desființați cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră”¹.

Remarcăm aici un termen, corban, pe care manuscrisele timpurii ale Evangheliei după Marcu se mulțumesc să-l translitereze, fără a-l mai traduce. De altfel, termenul este explicitat chiar de către autor: „Cu ce te-aș fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu” – spune el. Ulterior, traducătorii vernaculari ai Evangheliei după Marcu vor păstreaza ocurența neschimbată, atunci când relatează polemica din ținutul Ghenizaretului, dintre Mântuitorul Hristos și câțiva cărturari și farisei veniți de la Ierusalim. Evenimentul este relatat și în Evanghelia după Matei. Aici, autorul preferă să parafrazeze lexemul, sesizînd că este vorba despre un termen „tehnic”, fără echivalent în realitatea socio-lingvistică imediată a destinatarilor textului evanghelic. Se pare că, în epocă, învățătorii de Lege și fariseii îi îndrumau pe oameni să facă asemenea ofrande, chiar dacă prin aceasta ei nu-și mai puteau îndeplini îndatoririle față de părinții lor, conform Legii².

Însă ceea ce ne interesează pe noi în momentul de față este faptul că, dincolo de această situație, termenul QoRBaN , “ofrande, jertfe”, era asociat materiilor pe care cineva se hotăra să le ofere la Templu. Acestea se declarau „ofrande”, adică dăruite lui Dumnezeu, numai după un control foarte riguros din partea preoților. Declarația era ireversibilă, iar materia respectivă (animal, obiect, pâini, cereale, etc) era rezervată uzului sacramental. Pentrua fi declarate QoRBaN, materiile aveau de întrunit cel puțin două condiții esențiale.

O primă condiție esențială pentru acceptarea unei materii ca ofrandă era ca aceasta să facă parte din rândul celor desemnate prin Lege ca fiind pure, curate (vezi Levitic 11). Interesant este că nu tot ceea ce era desemnat ca pur putea fi și jertfit Domnului. Dintre animale se sacrificau de pildă numai boul, oaia, țapul și porumbelul, iar dintre vegetale doar porumbul, grâul și uleiul. Observăm că toate acestea constituie hrana comună a poporului biblic, fapt ce arată că omul trebuie să-I ofere lui Dumnezeu ceea ce îi susține viața, să-I ofere adică întreaga sa viață, dacă este să ne raportăm la cea mai importantă dintre porunci: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău” (Deuteronom 6:5).

În al doilea rând, starea fizică a materiilor respective trebuia să fie una lipsită de orice fel de cusur. Exigența preînchipuie măreția singurei jertfe cu adevărat imaculate săvârșită vreodată aici, pe pământ: aceea a Fiului lui Dumnezeu (vezi I Petru 1:18-19) și vorbește totodată despre starea la care este chemat omul râvnitor de a-l vedea pe Tatăl și de a se număra printre cei apropiați Lui. În plan spiritual, absența cusururilor morale depinde considerabil, până la un punct, de respectarea Legii³.

Împlinirea neabătută a voii Domnului și trăirea nealterată a vieții cotidiene sunt coordonatele sfințeniei lui Israel, așa cum le regăsim sugerate în aceste două comandamente. Astfel, prevederile referitoare la distincția curat/necurat (Levitic 11) devin model pentru regulile care vor rostui viața poporului ales până în cele mai mici amănunte (vezi Levitic 18-23), toate la un loc indicând necesitatea ca Israel să se țină departe de lumea supusă păcatului și, implicit, să se apropie de Părintele ceresc pentru a-și putea îndeplini misiunea formulată în cuvintele deja amintite de la Ieșire 19:5-6.

De altfel sensul sacerdoțiului poporului ales (cf. Ieșire 19:6) este admirabil exprimat în cuvintele Psalmistului: “Iar mie a mă lipi (ebr. QeRaBa) de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porțile fiicei Sionului” (Psalm 72:27 / 73:28). Misiunea lui Israel este una doxologică și kerygmatică în același timp⁴.

În fapt, QoRBaN provine dintr-o rădăcină, QRB, care sugerează ideea de apropiere în general, acțiunea de a se apropia, de a micșora distanța dintre două repere inițial diferite, până la alipirea lor. De aici și cuvintele QaReB, „care se apropie" și QiRBa / QeRaBa, “apropiere, proximitate”. Omul lumii biblice percepe trei conotații ale acestei acțiuni, în funcție de finalitatea acesteia:

1. spațial - conform acestei conotații, termenul se poate referi mai întâi la o apropiere concretă, ordinară, în spațiu, a două obiecte. Dacă se asociază semnificațiile actului de a vărsa sânge și ambivalenței acestuia (moarte - viață)⁵, conotațiile spațiale ale lui QRB se ramifică în funcție de scopul vărsării de sânge. Astfel, remarcăm existența a două tipuri de apropieri spațiale sângeroase, extraordinare: în primul rând, pentru confruntarea în luptă, unde rezultatul vărsării de sânge este moartea (ocurența de la Ieșire 14:20, de pildă, consemnează tocmai prevenirea acestei situații de către Yahwe: “a trecut el [norul luminos] și a stat între tabăra egiptenilor și tabăra fiilor lui Dumnezeu; și era negură și întuneric pentru unii, iar pentru ceilalți lumină, noaptea, și toată noaptea nu s-au apropiat unii de alții”); foarte interesant, “luptă, bătălie” se traduce în limba ebraică prin QRaB - un cuvânt provenit de la aceeași rădăcină. În al doilea rând, pentru împreunare sexuală, unde sângele înmulțește viața. “Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup” - se legiferează prin Levitic 18:6. Același paralelism al formelor prin care sunt descrise faptele de arme și bravurile amoroase poate fi regăsit, Denis de Rougemont o arată foarte bine, și la poeții din antichitate, în baladele medievale sau în literatura erotică europeană premodernă⁶. Pe de altă parte este interesant de observat că, îndeosebi atunci când analizează un text de felul Cântării Cântărilor sau referatul din Cartea Facerii despre raportul dintre bărbat și femeie⁷, atât comentatorii iudei cât și cei creștini interpretează unirea sfântă a soțului și a soției sale ca reflectare prin excelență a “atașamentului” (ebr. DeVeiKuT) omului față de Dumnezeu⁸. Conceptului de “atașament” (ebr. DeVeiKuT) din iudaism, care depășește deja limitele apropierii/lipirii exprimată prin QoRBaN , îi corespunde, în teologia creștină, epectaza (gr. epektasis). Atras de Dumnezeu, nevoitorul se află într-o mișcare de continuă înălțare și întrepătrundere cu natura divină, fără a-și pierde însă, prin aceasta, caracterul de persoană. Procesul de apropiere se cere necontenit alimentat prin trăirea unei vieți curate și prin cultivarea virtuților alese. Urmând exemplul lui Moise (pe care Sf. Grigorie de Nyssa îl prezintă ca un “fierbinte îndrăgostit de Cel frumos”⁹ și ca pe un simbol al epectazei), natura umană se purifică, se sfințește, adică “se preface și ea în dumnezeire”¹⁰.
2. temporal - această conotație este regăsită cu precădere în textele profetice și amintește mai ales de plinirea vremii, de ziua și de ceasul Revelației, de venirea lui Mesia. “Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 3:2) - sunt cuvintele prin care își deschide Sf. Ioan Botezătorul predica.
3. cultual - aici, acțiunea de apropiere se raportează la repere precum Templul, altarul, Sfânta Sfintelor, în general orice obiect ce are vreo legătură cu practicile de ritual. La Ieșire 20:26, de pildă, preotului i se interzice să se apropie de jertfelnic în mod necuviincios. Un alt exemplu ilustrativ se remarcă în modul cum organizează David aducerea Chivotului Legii în Sion și în moartea violentă, cu această ocazie, a lui Uza, care transgresează interdicția de a atinge Arca (vezi II Regi 6).

Chiar dacă nu avem intenția de a trasa aici toate ramificațiile arborelui ce își extrage seva din rădăcina QRB, ni se pare totuși important să includem în lista noastră și termenul ebraic pentru reperul general în funcție de care este evaluată apropierea. Acesta este mereu un qereb, adică un “punct central, interior”. Recunoaștem, desigur, cele trei consoane ale rădăcinii: QeReB. Interiorul poate fi al unui spațiu dat, abstract sau concret (popor, seminție, comunitate, grup social, loc, tabără, localitate, Templu, casă, etc.) sau al corpului oricărui animat, al omului inclusiv (ca “sânul lui Avraam”, de exemplu¹¹). În centrul omului se află inima (ebr. lev) care, ritmând spiritul (ebr. nefeș) în ordinea sângelui îl așează în slujba rațiunii, a duhului (ebr. ruah) și îl face astfel apt pentru susținerea vieții (cf. Levitic 17:11). ..... Pentru a se putea apropia de bucuria roadelor jertfei euharistice, omul trebuie, așadar, să-și așeze mai întâi viața într-o anumită ordine, anume în funcție de rânduiala inimii, pentru că în inimă s-a sălășluit, la botez, harul. Trebuie, altfel spus, să se curățească jertfind tot ceea ce iese din universul acestei rânduieli harice; nu putem avansa în proximitatea (ebr. QiRBa) izvorului binecuvântării fără a deveni noi înșine, treptat, izvor de binecuvântare (vezi Facere 12:2)¹².

Evident, nimic din toate aceasta nu ar fi fost necesar dacă înstrăinarea omului de Dumnezeu nu ar fi avut loc. Căderea protopărinților este urmată de alungarea lor din Eden, iar rezultatul îndepărtării de sursa vieții este moartea¹³. Astfel, tradiția iudaică arată că primul act sacrificial a avut loc chiar în Paradis, atunci când Adam și Eva rup frunzele de smochin și se acoperă cu ele, spre a-și ascunde îndărătul lor păcătoșenia, iar Yahwe ucide animale pentru a le confecționa veșminte adecvate din pielea acestora¹⁴. Remarcăm deja aici scenariul istoriei lui Cain, care aduce jertfă din roadele pământului (vegetal) și Abel, care aduce jertfă din regnul animal. Ulterior, Yahwe intervine în istorie și încheie Legământul cu Avraam, stabilind prin Lege modalitățile de umplere a golului creat între om și Dumnezeu. Păcatul realizează o breșă între Dumnezeu și om. În consecință, omul trebuie să se apropie din nou de Dumnezeu prin intermediul sacrificiilor (Levitic 1-7) săvârșite de către preoți (Levitic 8-10), care mijlocesc această apropiere, această recuperare a distanței.

Remarcam încă din începutul acestui eseu atitudinea mai degrabă rezervată față de sacru în general, specifică lumii iudeo-creștine și presupuneam, atunci, că aceasta se datorează în mare măsură misiunii îndredințată de către Dumnezeu poporului ales: “Îmi veți fi împărăție preoțească și neam sfânt” (Ieșire 19:6). Cuvintele de mai înainte precizează în mod fericit, credem noi, aria unei discuții pe tema sacrului. Dintr-o perspectivă iudeo-creștină, sacrul nu înseamnă neapărat ceva pozitiv. Poate însemna orice, conotațiile lui sunt ambigue¹⁵. În această zonă, dacă este să ne referim la partea bună a lucrurilor, discuția trebuie legată mai degrabă de spațiul cultic, ceea ce atrage atenția de la ideea de sacru în general și o îndreptă asupra stării de sfințenie.

În concluzie, putem spune că analiza semantică a unui termen ebraic, QoRBaN, care denotă această dinamică a apropierii până la alipire de sursa sfințeniei, dezvăluie faptul că sacrificiul veterotestamentar reprezintă o atitudine specific umană față de Dumnezeu, actul prin care omul se oferă pe sine cu totul, personal, Părintelui ceresc. Este adevărat că între om și Dumnezeu există o distanță pricinuită de căderea protopărinților adam și Eva, dar această distanță poate dobândi o valoare expiatorie. Spațiul care ne desparte de Dumnezeu poate fi transformat, prin schimbarea vieții noastre, într-un spațiu redemptoriu, într-unul unde se poate afla loc pentru dinamica îndumnezeirii noastre.