Propuneri urmărind perfecționarea ediției din 2012 a Liturghierului românesc

Abstract

In the present pages we offer a number of suggestions, more explicit and better documented than those published elsewhere on improving the latter version of the Orthodox Missal. Our comments follow the sequence of pages from this new edition.

Keywords: Orthodox, Liturgy, Textbook

Pe motiv că se dorește, cum precizează P. F. Patriarh Daniel în Cuvântul-înainte (p.12), ca textul „să fie cât mai corect din punct de vedere dogmatic și liturgic” – orice lucru fiind deci perfectibil –, în paginile de față să ne fie permis a oferi o serie de sugestii, mai explicite și mai bine fundamentate decât cele publicate altă dată¹ (parte din ele fiind discutate acum întâia oară), cu privire la îmbunătățirea versiunii din urmă a Liturghierului; în cazul comentariilor, respectăm succesiunea paginilor din această fundamentală carte cultică.

Din cei patru „slavă”, din p. 32, sugerăm ca măcar unul să fie schimbat cu mărire – vocabulă amintită de foarte multe ori de regretatul dogmatist Dumitru Stăniloae, într-un comentariu de-al său² –, „mărire” fiind un derivat de la adj. „mare”, pare-se de origine dacică³. Pe urmă, pornind de la o rugăciune din Liturghia vasiliană, cu dezideratul de a fi fiecare „locaș al Sfântului Duh” (p. 263, rândul 5 de sus), nu sălaș, considerăm că e preferabil a se structura fraza din „Împărate ceresc...” (tot p. 32 et passim), anume „vino și Te sălășluiește întru noi...”, în modul următor: „vino și locuiește în noi...” Termenul popular⁴, de sorginte maghiară, „sălășluiește” (skenoson, în grecește) credem că nu e cuvântul cel mai potrivit: sălașul este o locație mai puțin importantă decât casa obișnuită, având un caracter trecător, temporar. Chiar un însemnat lexicon patristic⁵ traduce verbul „skenoo” cu dwell = a locui, a trăi, a sălășlui (a se observa ordinea)⁶. Vocabula „locuiește”, așadar, o socotim mai adecvată, deoarece după învățătura Sf. Pavel – și a Bisericii Universale – creștinii formează temple sau altare în care locuiește Duhul Sfânt (cf. Rom. 8, 9; I Cor. 3, 16; II Cor. 6, 16-18 etc.).

În ce privește Rugăciunea Domnească (în aceeași p. 32 și în alte locuri), expresia „pâinea noastră cea spre ființă” ar putea fi înlocuită, întrucât și la noi și în Apus (în limbile de circulație) s-a tradus cu „... cea de toate zilele”⁷. Sintagma „cea spre ființă” nu redă exact originalul grec – subliniase la timpul său regretatul mitropolit Bartolomeu Anania⁸. Cât despre conceptul „cel viclean” din final, trebuie și el schimbat cu „Cel-Rău”, căci acesta este echivalentul real al elinului poniros⁹.

În altă rugăciune (numită „întâi”, din p. 35) aflăm îndemnul „să umblăm întru adevărul Tău”; mai limpede ar suna această construcție astfel: „să umblăm potrivit adevărului Tău”. Și ceva mai încolo (vezi și p. 294), formula „Tu singur ești Dumnezeu și nu este asemenea Ție între dumnezei”, e necesar – în spiritul Ortodoxiei – a se corecta în atare manieră: „Tu singur ești Dumnezeu, fără asemănare”. În schimb, în Rugăciunea a doua (tot p. 35) ne surprinde plăcut folosirea verbului „a petrece” (sau a trece) în locul slavonului „a săvârși”, întrebuințat excesiv în mai toate cărțile noastre cultuale, primul termen fiind frumos interpretat de filosoful Constantin Noica, apreciat teologhisitor, în una din cărțile sale¹⁰. La rugăciunea următoare (a 3-a, p. 36) iarăși se impune o ajustare, existând parțial o topică imperfectă: „Și ne învrednicește să Te iubim și să ne temem de Tine, din toată inima noastră”, când „din toată inima noastră” ar fi trebuit să urmeze îndată după „Și ne învrednicește să Te iubim”. La Rugăciunea a patra (aceeași p. 36), propoziția „se tem de Tine întru adevăr”, ca să pară mai clară, s-ar putea citi așa: „se tem de Tine cu adevărat”.

Nu mai puțin exagerat se întrebuințează articolul adjectival cel, cea, ca în Rugăciunea a șasea (p. 37). Șase articole, din primele patru rânduri, pot fi omise fără nicio reticență, pentru frumusețea limbii; iată cum: „Dumnezeule mare și minunat, care cu nespusă bunătate și multă purtare de grijă chivernisești toate și ne-ai dăruit bunătățile Tale din lume și ne-ai chezășuit împărăția făgăduită, prin bunătățile dăruite nouă...”. În fine, prea multe prepoziții „întru” – situație ce scade eleganța limbii – întâlnim, de exemplu, în Rugăciunea a șaptea (p. 38); din primii trei „întru”, întâiul (r. 2 de sus) s-ar putea substitui simplu cu „în”, iar ceilalți doi (r. 8 și 4 de jos) prin „cu”.

Diortositorii Liturghierului de față au optat – la Ectenia mare –, în locul vechii formule „bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici” (p. 39; în elină eustatheia), pentru „buna stare” sau „statornicie”. Renumitul dogmatist Dumitru Stăniloae, în exegezele sale, a meditat până și asupra „bunei statornicii...”¹¹. În dicționarul ce-l utilizăm¹² am găsit – ca prim sens tâlcuit – „soundness”, adică stare bună, sens urmat de cel de „statornicie” sau „stabilitate”; evident Sf. Sinod, printr-o comisie de specialitate, va decide in extremis care tălmăcire rămâne.

De asemenea, în p. 39, aflăm termenul nepotrivit „binecredincios”, când în realitate, în original, avem „ortodox” (drept-credincios). De altfel, Biserica noastră – cum e îndeobște cunoscut – se cheamă ortodoxă, ca și Patriarhia ș. a. m. d. Așa a tradus, la timpul său, reputatul elenist și bizantinolog Demostene Russo. Iar „mai marii...”, după ultimele norme ale Academiei, trebuie să aibă o liniuță de unire (cratima).

La p. 40 apreciem, dată fiind frecvența de slavonisme, că termenul „vremuri” s-ar cuveni suplinit cu „timpuri” – cum gândea și marele mitropolit moldovean Dosoftei¹³. Spre finele ecteniei mari (la fel, p. 40 et passim), din nou e necesară o îndreptare, o întregire. E vorba de textul „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Purcezând de la reflecția cunoscutului teolog D. Stăniloae¹⁴, am adăuga doar o locuțiune, de dragul acribiei. În consecință, vom spune: „Pe noi înșine și unii pe alții dăruindu-ne, toată viața...”. La p. 197 (sus: „Ziua toată...”), întrucât determinativul toată se repetă în aceeași frază de două ori, ultima vocabulă toată ar trebui înlocuită cu „întreagă”.

„Vohodul” (din p. 42) poate fi lăsat la o parte, prin folosirea unui sinonim românesc.

Nu trebuie să evităm termenul „răposați” (utilizat nu o dată de sf. mitropolit Dosoftei¹⁵) pentru credincioșii „adormiți” (p. 46), ortodocși (nu „dreptslăvitori”!); sporadic, s-ar putea face uz de el.

În p. 47 (și nu numai), la „Sfârșit creștinesc...” e de folos a se înlocui acel „neînfruntat” cu sintagma „nu rușinat” sau „neînjosit”. Cuvântul elen anepaishynta – compară cu II Tim. 2, 15; în engleză „unshamed”¹⁶ – nu mai poate fi redat prin „neînfruntat”, un termen greu, chiar imposibil de înțeles pentru enoriașii de azi. Tocmai mitropolitul Dosoftei a tălmăcit elinul „anepaishynta” prin „fără rușinăciuni”¹⁷.

Neîntrecutul polihistor Nicolae Iorga a scris o carte intitulată „Evoluția ideii de libertate”¹⁸, nu de „slobozenie”, așa încât vom putea renunța ușor la popularul „slobozește” (din p. 49) pentru eliberează, ultimul cuvânt fiind mai expresiv. La fel, compunerea „lumină spre descoperirea neamurilor...” se va corija prin „luminarea neamurilor”, chiar dacă apokalypsis din original înseamnă, întâi de toate, „revelație” sau „descoperire”. Prin „luminare” s-a tradus și în Evangheliarele românești, în diferite ediții¹⁹, și în Noul Testament în germană, engleză sau franceză²⁰. Interesant de remarcat, în ceea ce privește „slavă („doxa”) poporului Tău, Israel”, în nemțește – versiunea lui Martin Luther – ne întâmpină o nuanțare: aici, în privința Israelului, apare „Preis” (= laudă), iar în finalul rugăciunii „Tatăl nostru...” („Că a Ta...”) alt termen: „Herrlichkeit” = măreție, mărire, slavă. Pe motiv că nu putem acorda aceeași slavă și lui Dumnezeu, și oamenilor, înainte de poporul israelit se poate așeza cuvântul „cinste”.

În ciuda persistenței a numeroase slavonisme, cum am mai spus-o, iată că rugăciunea ce se face la icoana Maicii Domnului, se încheie cu un cuvânt autohton: „...te mărim” (p. 50). Și în p. 97 vedem din nou că „o mărim” pe Maica Luminii, iar în p. 103 expresia se repetă la sfârșitul imnului „Ceea ce ești mai cinstită...”.

În p. 50 (și în alte locuri), la apolisul duminical, exprimarea „întru-tot-lăudații Apostoli”, nu este cea mai indicată. Cunoscându-se smerenia proverbială a ucenicilor Domnului, am descoperit conceptul panevfemos, tradus „wholly blessed” = întru-totul-binecuvântat²¹; s-ar putea reține.

În p. 59, structura lingvistică „...s-au mutat, întru dreapta-credință”, nu satisface; e util a se reface în acest chip: „...s-au mutat având, sau păstrând, dreapta-credință”. În altă rugăciune (p. 63), pentru ca adjectivul demonstrativ acesta, aceasta să nu se repete de patru ori, la intervale mici, măcar „țara aceasta” s-ar putea citi „țara noastră”.

Mai natural, mai românește, ar suna: „Citire din Sf. Evanghelie...”, și nu invers, cu „citire” la urmă (p. 70, 93 etc.). Totuși, dacă este citire, să nu se ajungă la o accentuată... cântare. „Creștinii ortodocși” apar în p. 75; ne-am bucurat că s-a respectat originalul (ar fi bine ca mai frecvent să se întâmple acest lucru). Exprimarea mai puțin literară: „dăruiește ... la tot poporul Tău” (p. 80, r. 4 de jos), s-ar putea lectura astfel: „...întregului Tău popor”; și nu e singurul caz. Atributul de la „puteri înțelegătoare” (din p. 86, r. 3 de jos) apreciem că se impune a fi transformat în „cerești”; e mai aproape de original²². La ecfonisul (de jos, din p. 97) putem intercala – pentru a fi mai expliciți – două cuvinte: „iar noi (în loc de și) Ție slavă înălțăm...”

În p. 111 (r. 4 de jos), la troparul dedicat Fecioarei Maria, se cuvine să citim – în loc de mântuirea – „mijlocitoarea neamului creștinesc”, fiindcă avem un unic Mântuitor. Din păcate, vocabula altar (p. 113, r. 2 de sus), în cuprinsul rugăciunilor liturgice, nu o întâlnim atât de des precum termenul „jertfelnic”, cu toate că atât mitropolitul Dosoftei²³, cât și Pr. prof. D. Stăniloae din contemporaneitate l-au menționat adesea²⁴. În sfârșit, a săvârși (din apolis, tot p. 113) se poate substitui cu: a face, a oficia.

Ioan Valahul (p. 57 și 581) (grecii îi zic, după firea limbii lor, Ioannis o Vlahos) a fost român nord-dunărean și atunci trebuie scris „Românul”; românii înșiși nicicând nu și-au zis valahi sau vlahi. O consecvență se impune în cazul numelui altui martir, mucenița Filoteia (p.57) denumită (în p. 121 și 567) Filofteia. Apoi „ceata preoțească” (din p. 123); această ceată, întrucât aici seamănă cu un peiorativ, poate fi schimbată cu cin (ca în p. 261) sau tagmă. „Ierodiaconii” din p. 125 (și din alte pagini) nu i-am găsit în dicționarele consultate, ci exclusiv ierodiaconia²⁵ cu înțelesul acesta: „the office of deacon”: Un teolog de la noi a propus mai de mult – nu fără temei – denumirea de „diaconomonahi”²⁶.

„Cântarea întreit-sfântă” (p. 143 etc.) ar putea să fie echivalată cu Trisaghion-ul , termen ce apare – în alt context – în însuși Liturghierul actual (p. 421), căci împrumuturi grecești mai există, de pildă „doxologie” (p. 81, 86). „Glasul întreit-sfânt” (de la începutul rugăciunii respective) s-ar putea perfecționa în acest mod: glas de „Sfânt” întreit²⁷. A se compara cu Ectenia „întreită” (p. 150) ce în fond nu există, ci doar răspunsul stranei de acest tip: Doamne, miluiește (de 3 ori).

„În loc de verdeață” din ruga pentru morți (p. 153) s-ar putea lectura astfel: „la loc de rai” (sau paradisiac). „Paradeisos” semnifică obișnuit: grădină, parc, loc de verdeață, dar în sens superior, spiritual: rai²⁸.

Biserica este o instituție mai mult decât „sobornicească...” (p. 155 etc.); realmente, este „ortodoxă și apostolică”, precum concludent au relevat teologi de marcă: D. Stăniloae, I. Karmiris sau G. Florovski. Reproducem câteva concluzii: există o identitate între „ortodoxie” sau dreapta-credință și „catolicitate” (katholike se află în textul original al Crezului), însă „katholike” înseamnă mai curând ortodoxă decât „universală”; catolicitatea autentică este catolicitatea dinăuntru, o calitate internă a Ecleziei²⁹.

„Înțelegerea duhovnicească” (din Rugăciunea a doua pentru credincioși, p. 158) are – după dogmatistul amintit D. Stăniloae – sensul de „simțire sau percepție spirituală” (noera aisthesis)³⁰. O traducere și mai pe înțelesul închinătorilor de rând e însă dificil de realizat. Iar „îmbrăcat cu harul preoției” (din rugăciunea de la Heruvic, p. 159) ar fi de dorit a se adapta: „înzestrat cu harul ...”³¹ Acum (din p. 160, de la imnul Heruvic) este în plus; originalul elen nu-l posedă pe nyn. Și-apoi să nu uităm: verbul „să lepădăm” din Heruvic nu este la prezent, ci la conjunctiv, un mod ce exprimă o acțiune realizabilă, adică ce poate fi înfăptuită.

Dacă apelăm la versetul neotestamentar paralel (Ioan 19, 40): „... au luat deci trupul lui Iisus și l-au înfășurat în giulgiu cu miresme”, vom putea desăvârși alcătuirea din textul „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tău, înfășurându-l în curat giulgiu cu miresme...”, în loc de formularea imprecisă de dinainte: „cu giulgiu curat înfășurându-l și cu miresme...” (p.165).

Simbolul de credință (p. 170-171), mai exact, l-am lectura după cum urmează:

„Cred în unul Dumnezeu...”

(Cred) „Și într-un Domn Iisus...”

(Cred) „Și în Duhul Sfânt...”

(Cred sau – mai degrabă – mă încred) „În una, sfântă, ortodoxă și opostolică Biserică...”

După aceea, sintagma „Cu vrednicie și cu dreptate” (p. 172) din rugăciunea Anaforalei, trebuie să apară, corect, așa: „Cuvenit – sau vrednic – și drept lucru”³², precum în Liturghia Sf. Vasile (p. 247).

Un text, care la prima vedere pare întrucâtva enigmatic (partea a doua), este acesta: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate” (p. 175). După dogmatistul D. Stăniloae, kata panta – „de toate” ar putea însemna și „în toate” privințele (întru totul), iar „pentru toate” (persoanele) s-ar putea înțelege: „în folosul tuturor”³³. Problema rămâne deschisă; ar merita să fie rezolvată definitiv, în viitorul apropiat, de către teologi-eleniști.

Din nefericire, noua tâlcuire „slujire cuvântătoare” (p. 176 etc.), chipurile că ar reda în limba română loghike latreia, nu se impune. Într-un microstudiu am arătat că avem de-a face de facto cu o „închinare duhovnicească”, sau spirituală. Aceeași expresie grecească (legată de ceea ce i-a recomandat Iisus Samarinencii și nu numai ei: „închinarea în duh și adevăr”) apare și la Romani 12, 1³⁴. Cu privire la corespondentul în română al elinului nepsis, nu e recomandabil a se folosi nici „trezirea”, nici trezvia (p. 177; ultimul cuvânt, explicat insuficient în dicționarele mai noi)³⁵, ci alți termeni: paza sau, mai bine-zis, vegherea (sufletului, a minții). În p. 179 (r. 3 de jos) lipsește un acord gramatical: au fugit (nu a fugit).

În p. 181 (r. 4 și 5 de jos) aflăm două adjective identice, întâiul referindu-se la altar sau „jertfelnic duhovnicesc”, al doilea la mireasmă duhovnicească³⁶, deși în original se observă o distincție: noeros (-a, -on) și pnevmatikos (-e, -on); era de așteptat ca și-n românește să vedem nuanțarea din varianta elină. În p. 186, „Plinirea Duhului Sfânt”, pentru o mai mare claritate, s-ar putea ajusta: Plinirea prin Duhul Sfânt³⁷. La p. 196 (și 276), în cadrul propoziției „Înalță-te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta”, poate ar trebui să se adauge – înainte de „slava” – „să se întindă”³⁸.

Condacul ce vorbește despre Sf. Ioan Hrisostom trebuie să cuprindă termenul dascăl (grec. catheghetes), nu cel de „învățat” (p. 202; în p. 372: „învățător”), nemuritorul predicator fiind considerat unul dintre marii dascăli ai comunității creștine, totodată patron spiritual al așezămintelor teologice. Făptura „înțelegătoare” (din p. 248), într-o tălmăcire fidelă ar apărea astfel: făptura cerească. „Dascălii” (din p. 256) sunt didascălii, cuvânt explicat în dicționarele laice recente. Trebuie revăzută și aserțiunea eterodoxă „sufletul cel drept care s-a săvârșit întru credință” (aceeași p. 256), săvârșit aici însemnând mort!³⁹. Se poate zice: „sufletul cel drept care s-a mutat la ceruri, cu credință.”

În locul verbului „s-a săvârșit” (p. 280, r. 1 de sus) este indicat a se trece „s-a înfăptuit”, fiind vorba de o apoziție, cum ne demonstrează și vocabula greacă tetelestai ⁴⁰.

În p. 376, la apolisul din 1 ianuarie, poate ar trebui – în loc de „tăierea-împrejur” – să se utilizeze „circumcizie”, dicționarele mai noi nemaireținând vechea expresie. La fel se cade a fi înlăturată „deșertarea” din apolisul de la Rusalii (p. 399). Ne-am gândit la următoarea redactare: „micșorându-se pe Sine, din cer pe pământ S-a pogorât”. Despre micșorare, umilire sau smerire a vorbit Sf. Simeon Metafrastul din secolul al X-lea, parafrazându-l pe Sf. Macarie Egipteanul⁴¹, trăitor în al IV-lea veac.

Întrucât Sf. Dimitrie (a se vedea troparul său de la p. 395) nu a fost ofițer superior, ci numai diacon, după cum reiese din ultimele cercetări⁴², e nevoie a se revizui textul în cauză, Lie și Nestor devenind personaje fictive. De asemenea, „verhovnicul” din troparul din 30 noiembrie (p. 397), epitet aplicat fratelui Sf. Andrei, trebuie eludat, Biserica ortodoxă nefiind de acord cu primatul petrin. Pe urmă, mai plăcut sună „preamăresc” decât „slavoslovesc” (p. 399, r. 1 de sus); să notăm că verbul „a preamări” se mai folosește de câteva ori (în p. 139, 198, 213 și 279).

În p. 404 (r. 1 de sus) este o greșeală de tipar: „dreapcredincioși”. Tot în p. 404 (la mijloc), aproape că nu sesizăm sensul frumoasei cântări „Apărătoare Doamnă...” E folositor ca partea de început a imnului (care este neclară) să se prezinte astfel: „Apărătoare Doamnă, Născătoare de Dumnezeu, izbăvindu-ne din nevoi – pentru biruință – noi, robii tăi, îți aducem mulțumiri...” Iar „Patima Ta” (din p. 405) se cere a fi acomodată: „Pătimirea Ta”. A se renunța și la „fiul sutașului” din p. 453 (r. 1 de sus) (trebuia sluga...).

Toate semnele zodiacale din Liturghier (p. 558 și urm.), ca și din celelalte cărți de cult, este imperios să dispară, Biserica necrezând în zodii; și științific s-a respins zodiacul. În locul acelor simboluri se pot reproduce chipurile sfinților Apostoli, câte unul pentru fiecare lună.

În p. 558, cuvântul „odovanie” sugerăm a fi înlocuit cu cel de „încheiere”, „sfârșit”. În p. 562, Andrei Criteanul (din 17 octombrie) e bine să fie actualizat: Cretanul (vezi și 4 iulie, p. 586, unde se vorbește de Insula Creta, nu de Crit). În aceeași p. 562, Nestor (27 oct.) nu-și mai are locul; se poate insera la ziua respectivă numele Proculei (soția lui Pilat), nume pe care-l cuprinde sinaxarul bizantin clasic⁴³. În 7 noiembrie (p. 564), Sf. Lazăr din muntele Galisiei (neexistând regiunea Galisiei, ci doar muntele Galision), poate apărea simplificat: Sf. Lazăr Galisiotul.

Teofana din 16 decembrie (p. 568) e de fapt Teofano (numele său nemodificat)⁴⁴. David, după aceea, nu a fost împărat (26 dec., p. 569), ci numai rege. În 28 decembrie sunt trecuți 20000 de martiri nicomidieni; și această chestiune e indispensabil a fi soluționată de hagiografi, deoarece în calendarul bizantin apar doar 10000. Mai mult, numărul de 14000 (din 29 decembrie) se cere a fi înlăturat, cum altminteri a procedat calendarul grecilor ortodocși din SUA, întrucât cifra cu pricina e pur simbolică, indicând toți pruncii; în realitate, copilașii omorâți la porunca lui Irod Tiranul n-au fost, numeric, decât câteva zeci⁴⁵.

La 11 ianuarie (p. 571), Sf. Teodosie este denumit „începătorul vieții călugărești de obște”, când faptic – în istoria monahismului – primul a fost Pahomie; prin urmare, Sf. Teodosie poate fi numit – pe scurt – chinoviarh⁴⁶. La 13. I, Nisibe îl vom citi Nisibi, iar în 14, aceeași lună, Raithu⁴⁷ (nu Rait). În p. 572 (25. I.) vom trece Vetranion⁴⁸, în loc de Bretanion. În 22 februarie (p. 574), ne surprinde expresia „din Evghenia”, ținut inexistent, în timp ce sinaxarul grec-american precizează: Gate of Eugenius; în adevăr, e vorba de „Poarta lui Eugenios” (episcop constantinopolitan) care are corespondent în toponimia Constantinopolului. În 27, aceeași lună (și în 20 mai, p. 581), apare greșit Talaleu; trebuie Taleleu. În 6. III. (p. 575), Amoreea se va înlocui cu Amorion⁴⁹, iar în p. 576 (25. III.), Buna Vestire va avea o liniuță la mijloc.

În p. 578 (3. IV.), Midichia se va lectura Midikion⁵⁰, iar în 12. IV., Parion⁵¹ (nu Paria). La 11 mai (p. 581) a avut loc inaugurarea (egkainia) Constantinopolului⁵², nu „înnoirea”. De asemenea, în 11 mai, Sfinții Chiril și Metodie trebuie văzuți ca „Apostoli ai slavilor” – cum sunt cunoscuți și în Istoria Bisericească Universală⁵³; calificativul „luminători”, pe care îl observăm atașat de numele zeloșilor misionari, nu este – deocamdată – consacrat în scrisul teologic–istoric.

În 11 iulie (p. 587) o pomenim nu pe „împărăteasa”, ci pe marea-cneaghină Olga⁵⁴. Împăratul Iustinian I (din 2 august; p. 589), deoarece a murit ca eretic (aftartodochet) și la ordinul său au fost masacrați zeci de mii de creștini răzvrătiți, iar numele său s-a introdus în calendar abia în veacul al XII-lea de către un patriarh bizantin (fără consultarea vreunui sinod) ⁵⁵, poate să nu mai fie pomenit; el rămâne, totuși, mare în istorie prin ctitorirea catedralei „Sf. Sofia” și prin Codul său. În p. 591 (24 aug.), Cosma Etolul e bine să apară ca Etolianul, iar în 27 august nu Osie, ci Osius de Cordoba⁵⁶.

*

În paginile precedente am selectat și îndreptat scăpările mai semnificative, altfel zis am făcut suficiente propuneri de ameliorare a textelor, de care sperăm să se țină seamă când se va reedita acest minunat Liturghier, pe care-l dorim cât mai desăvârșit.