Abstract
The Virgin Mary occupies an important place in the worship of the Christian Church. We honour Her in the light of the Sacred Scripture and Sacred Tradition, as the Mother of the Son of God, as the human being in harmony with the Holy Spirit. A classical way of worshiping Virgin Mary is represented by the special songs and prayers, which are included in every church service. During the Holy Week we commemorate and relive the last days of Jesus life, with their inner tension and drama in a state of sobriety, of sadness and repentance. Each day has a symbolic-mystical meaning and a deeply spiritual message. The Mariological Hymns of the Holy Week are represented fairly brief, since prevailing the theme that dominates this time, the Lord's Passion. The liturgical hymnography of the Christ's Passion and His Mother's pain during the Holy Week are deeply representative for the redemptive sacrifice of God.
Keywords: Virgin Mary, Christian Church, Sacred Scripture, Sacred Tradition, Mother of the Son of God, Lord's Passion
Fecioara Maria ocupă un loc însemnat în cultul Bisericii creștine. Ea este cea mai curată dintre fecioare care cu vrednicie a fost aleasă de harul dumnezeiesc pentru a întrupa, prin Duhul Sfânt, pe Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu.
În toată viața sa a slujit lui Dumnezeu și iubitului Său Fiu alături de care a fost prezentă în toate marile momente ale vieții și activității Lui: tăierea-împrejur, prezentarea la templu, fuga în Egipt, minunea din Cana; patimile, răstignirea și îngroparea Sa. Maica Domnului este prototipul și culmea îndumnezeirii, întrucît ea a purtat trupește pe Mântuitorul, în vreme ce noi, creștinii trebuie să-L ”naștem„ doar duhovnicește1. Având în vedere strălucitele ei merite și faptul că a fost aleasă să contribuie la mântuirea neamului omenesc, Biserica noastră o prețuiește în mod deosebit. Noi o cinstim, în lumina Sfântei Scripturi și a Sfintei Tradiții, ca pe Maica Fiului lui Dumnezeu, ca pe făptura umană cea mai pătrunsă de Duhul Sfânt, dumnezeirea însăși sălășluindu-se în ea.
În învățătura ortodoxă, Preacurata Fecioară Maria este Maica adevărată nu numai a Domnului nostru Iisus Hristos, ci și a tuturor creștinilor. Ea se află în centrul preocupărilor dumnezeiești și omenești de la prima cădere a protopărinților în Rai, ea se naște, plină de dar, în zorii unei vieți noi pentru omenire, ea zămislește Lumina lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos și-I dă viață, ea-L urmează în lume, plină de iubirea cea mai curată și tot ea îl însoțește până la cruce. Ea este mama adevărată a tuturor învățăturilor dogmatice din jurul Fiului ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Și hristologia și soteriologia în ea își au cheia de dezlegare2. Fecioara Maria cooperează cu Duhul Sfânt la formarea trupului mistic, funcția sa este, de aceea, necesară în ordinea planurilor lui Dumnezeu, așa cum ne-au fost revelate. Mijocirea sa la Domnul nostru Iisus Hristos devine neprețuită pentru suflete umane, copleșite de provocările vieții și ale păcatului. Și deoarece unde este Maica Domnului acolo este și Hristos, și unde este Hristos acolo este și Maica Domnului, rugăciunile și cântările noastre de invocare și de mulțumire sunt adresate în mod comun și nedespărțit de la Maica Domnului spre Hristos, iar de la Hristos trec la Maica Sa. Putem mărturisii împreună cu Sfântul Ioan Damaschin: „Nu este nici un om care să poată lăuda pe Maica lui Dumnezeu după vrednicie, nici dacă s-ar aduna mii de limbi ale celor care ar veni să o laude; căci însăși mai presus de orice laudă este”3. În tradiția patristică, Fecioara Maria este comparată cu Eva, fiind chipul unei noi umanități. Așa cum Eva a luat parte la căderea și moartea lui Adam, tot așa Maria a participat la ”întoarcerea” chipului celui întinat, la chipul cel dintîi.
O formă clasică de exprimare a cultului Maicii Domnului il constituie grupul de cântări și rugăciuni deosebite, adresate ei și încadrate în rânduiala tuturor serviciilor divine neexistând slujbă bisericească care să nu cuprindă rugăciuni adresate Maicii Domnului. Imnografia liturgică, prin epitete, o numește: „poarta vieții”, „fecioară neântinată”, „ușa Domnului neumblată”, „cu curăția fiind pecetluită și cu fecioria păzită” etc.
Săptămâna Patimilor este ultima treaptă a urcușului duhovnicesc pe care Postul Mare ne-o oferă ca experiență mistică. În acest interval comemorăm și retrăim ultimele zile din viața Mântuitorului, cu întreaga lor tensiune și dramă lăuntrică, într-o stare de sobrietate, de tristețe, de pocăință, dar și de nădejde. Fiecare zi are un profund sens simbolico-mistic, comunicând un mesaj spiritual consistent și adânc.
Primele trei zile se numesc mari și sfinte pentru că reamintesc sensul eshatologic al Paștelui. În Sfânta și Marea zi de Luni se face pomenirea fericitului Iosif4, și a smochinului neroditor5. De acum începe comemorarea liturgică a Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif, fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila este icoană a lui Hristos, pentru că, asemenea lui, și Mântuitorul Hristos a fost invidiat de iudei, a fost vândut de către unul dintre ucenicii Săi cu treizeci de arginți și a fost ”închis” în mormânt6. Ridicându-Se de acolo, împărățește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere și, ca un iubitor de oameni, ne răscumpără prin oferirea hranei ”celei de taină”, hrănindu-ne cu „pâinea cea cerească”7.
Sfânta și Marea zi de Marți pregătește credinciosul pentru intrarea în „cămara Mântuitorului”, cu două parabole eshatologice: parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) și parabola talanților (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27). Când Domnul se îndrepta spre Ierusalim și se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi și aceste două parabole, pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească și de celelalte virtuți, dar mai ales de milostenie, prin care se afirmă strălucirea fecioriei8.
Sfânta și Marea zi de Miercuri este marcată liturgic de o dublă anamneză: pe de o parte pomenirea femeii celei păcătoase9, care l-a uns pe Mântuitorul în casa lui Simon leprosul, iar pe de altă parte se pomenește vinderea Domnului de către ucenicul Iuda Iscarioteanul pentru treizeci de arginti, fariseilor și cărturarilor ce voiau să-L ucidă10. Fapta reprobabilă a ucenicului Iuda Iscarioteanul a determinat Biserica să rânduiască, în tot cursul anului, ziua de miercuri ca zi de post alături de vineri, ziua în care Iisus a pătimit, a fost răstignit, a murit și a fost îngropat.
În Sfânta și Marea Zi de Joi se comemorează mistic și simbolic patru evenimente din Săptămâna Patimilor: spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, ca pildă de smerenie. (Ioan 13, 1-17); Cina cea de Taină și instituirea Sfintei Euharistii (Matei 26, 20-30; Marcu 14, 17-31; Luca 22, 14-38; Ioan 13); Rugăciunea Mântuitorului din grădina Ghetsimani (Matei 26, 36-46; Ioan 17) și trădarea Domnului de către Iuda (Matei 26, 47-56).
În Sfânta și Marea Zi de Vineri se prăznuiesc Sfintele și Mântuitoarele și Înfricoșătoarele Patimi ale Domnului Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste față, palmele, insultele, haina de porfiră, trestia, buretele, oțetul, piroanele, sulița, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face însă și pomenirea convertirii mântuitoare făcută pe cruce de către unul dintre tâlharii care au fost răstigniți împreună cu El11.
Vinerea Mare este ziua de doliu pentru toții creștinii, în amintirea răstignirii Mântuitorului Hristos. De aceea, în această zi nu se oficiază slujba Sfintei Liturghii fiind zii aliturgică. Liturghia însăși înseamnă jertfă și se consideră că nu se pot aduce două jertfe în aceeași zi. În schimb, vineri seara se oficiază Denia Prohodului, una dintre cele mai dramatice servicii se actualizează jertfa lui Hristos Domul.
În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune a fost mutat spre viața veșnică. Este o zi în care mărturisim cu toată convingerea: „În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase..."12. În această zi cugetăm la patadoxul patimii Domnului Iisus Hristos atunci când mărturisim: „Când Te-ai coborât la moarte, Cela ce ești fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii. Iar când ai înviat, pe cei morți din cele de dedesubt, toate puterile cerești au strigat: Dătătorule de viață, Hristoase Dumnezeul nostru, mărire Ție"13.
Imnografia mariologică din Săptămâna Patimilor este destul de sumar reprezentată, întrucît prevalează tema ce domină acest acest interval de timp, patimile Domnului. În ziua de Luni găsim 11 stihiri mariologice, mai multe la Canonul de la Pavecernița Mare care au, în general caracter contemplativ, cum este cazul imnului final al celei de-a doua tricântări a Cântării a II-a: „Locaș sfânt lui Dumnezeu te-ai arătat, Fecioară, că întru tine sălășluindu-Se împăratul cel ceresc trupește, a ieșit frumos, înnoind iarăși pe om întru Sine dumnezeiește”14 sau rugăciunea de mijlocire adresată Fecioarei Maria: „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, primește rugăciunea noastră, Dumnezeule; și trimite milele Tale spre toți din destul, și dă pacea ta poporului Tău ”15.
În ziua de Marți întâlnim de asemenea puține poeme mariologice, doar 5 care sunt, în general, incluse în canonul Pavecerniței Mari și prin care comunitatea rugătoare invocă mijlocirea ei pentru noi în fața lui Dumnezeu, cum este și cazul imnului final al cântării a IX-a din canon: „Născătoare de Dumnezeu, nădejdea celor ce te cinstesc pururi, nu înceta rugând pe Cel ce S-a născut din tine, să mă izbăvesc din primejdii și din toate încercările”16.
Și în ziua de Miercuri întâlnim tot 5 poeme mariologice, ce invocă mijlocirea rugătoare a Maicii Domnului: „Cămara cea cerească și mireasă pururea Fecioară, numai tu una te-ai arătat; că ai purtat pe Dumnezeu pe care L-ai născut neschimbat întrupându-Se din tine. Pentru aceasta toate neamurile, ca pe o Maică mireasă dumnezeiască, cu dreaptă credință te mărim” 17.
În ziua de Joi, la Pavecernița mică găsim 3 stihiri mariologic. Primele două pun în evidență, în mod admirativ, taina întrupării mai presus de fire a Cuvântului Lui Dumnezeu din Fecioara Maria:”O, auzire nouă!Dumnezeu este fiu al femeii!Nașterea fără sămânță, Maică fără de bărbat și cel născut, Dumnezeu!O, minunată auzire!O, înfricoșătoare zămislire!O, nestricăcioasă naștere a Fecioarei!Cu adevărat toate sunt mai presus de minte și mai presus de știință” 18. Al treilea imn se inscrie în tematica acestei săptămâni și exprimă, prin metafore, durerea copleșitoare a Maicii în fața Crucii răstignirii:”Mielușeaua ta, Stăpâne, stând înaintea Crucii, Te tânguia pe Tine, Făcătorul tuturor, văzând a ta îndelungă-răbdare...” 19.
Denia de Joi Seara cuprinde, pe lângă alte elemente liturgice, un ciclu de 15 antifoane ce însoțesc, tematic, primele 5 pericope evanghelice, din totalul de 12, câte se citesc în cadrul acestei slujbe, fiecare pericopă fiind urmată de câte 3 antifoane. Ar fi de așteptat, ținând cont de faptul că aceste antifoane prelucrează imnografic tema Sfintelor Patimi, ca imnele finale, consacrate Fecioarei Maria, să prelucreze aceeași temă. Însă, din totalul de 15 stihiri antifonale-mariologice, doar unul, cel al Antifonului al XV-lea prelucrează această temă:„Văzându-Te, Hristoase, răstgnit ceea ce Te-a născut a grăit: Ce taină străină este aceasta ce văd, Fiul meu? Cum mori fiind pironit cu trupul pe lemn, Dătătorule de viață?”20. Celelalte 14 stihiri antifonale sunt, de fapt, imne de laudă aduse Sfintei Fecioare ce contrastează puternic, prin optimismul lor, cu tema Patimilor.
În cuprinsul serviciilor ce comemorează Sfintele Patimi, doar în cadrul Slujbei Prohodului se poate vorbi de o prelucrare consistentă a temei Fecioarei îndurerată la vederea Fiului Răstignit. În celelalte servicii ale aceluiași ciclu, referirile la acest subiect se fac tangențial. O astfel de abordare are în vedere rațiunea efectului asupra sufletului credinciosului produs de acest subiect, atunci când el abundă în Denia Prohodului Domnului ce poate fi considerată cea mai importantă a Postului Mare, prin tematica imnelor sale în mod direct și nu tangențial. Întrucât caracterul narativ poate fi privit și ca o modalitate tangențială de raportare la Sfintele Patimi, Denia de Vineri Seara, în care se cântă Prohodul Domnului, conține o colecție imnografică ce prelucrează în mod egal tema Patimilor Domnului, a raportării noastre la Ele dar și pe cea a percepției dramatice, umane, a Maicii Domnului la suferința, moartea și îngroparea Fiului ei. Toate cele trei teme sunt tratate, din punct de vedere cantitativ, în proporții aproximativ egale.
În Sfânta și Marea zi de Vineri întâlnim 38 de stihiri mariologice, exceptând stările Prohodului Domnului, ce exprimă, metaforic, suferința dramatică a unei mame, rămasă singură, care-și pierde fiul:”Dureri și necazuri și suspinuri m-au aflat, vai mie!cea curată suspinând cu amar, grăia, vîzându-Te pe Tine mort, Fiul meu cel iubit, gol și părăsit și uns cu miresme”21. În Sâmbăta Mare întâlnim un singur imn mariologic, la „Doamne Strigat-am”, în rânduiala Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia din dimineața zilei, ce exprimă funcția latreutică a cultului și constituie o sinteză cu caracter doctrinar ce pune în evidență motivele pentru care o preacinstim pe Maica Domnului: ”Pe ceea ce este mărirea a toată lumea, care din oameni a răsărit și pe Stăpânul a născut, ușa cea cerească, pe Maria Fecioara să o lăudăm, cântarea celor fără de trup și podoaba credincioșilor. Că aceasta s-a arătat cer și templu al Dumnezeirii...”22.
Prohodul Domnului constituie ultima etapă a tânguirii și întristării noastre pentru Hristos, care se află în mormânt. În timp ce trupul Său se află în mormânt, Domnul se coboară în iad, ca un Dumnezeu, sfărmându-i porțile și eliberând pe cei legați. Prohodul tratează Sfintele Patimi prin poeme imnografice cu caracter narativ, din trei perspective: impersonal, cum este prima strofă a Stării a I-a: „În mormânt viață, pus-ai fost Hristoase, și s-au spăimântat oștirile îngerești, plecăciunea Ta cea multă preamărind”23; din experiența Maicii Domnului: „Văzând mielușeaua pe-al său Miel înjunghiat, doborâtă de durere striga și-ndemna ca și turma să se tânguie cu ea”24 și prin raportarea la eveniment a comunității rugătoare: „Cuvinde-se dar, să cădem la Tine Ziditorul, cela ce pe cruce mâinile Ți-ai întins, și-ai zdrobit de tot puterea celui rău”25.
Prin dramatismul său narativ, imnografia liturgică a Săptămânii Patimilor Mântuitorului Hristos dar și durerea Maicii Sale reprezintă cea mai completă expresie a memorialului ce actualizează Jertfa Răscumpărătoare a Domnului-fundamentul religiei creștine.
Influența imnografiei liturgice din Săptămâna Patimilor asupra sufletului este sporită și de frumusețea lor poetică, inegalabilă. Compoziția poetică a creaților liturgice în general, ca și cea a imnografiei Triodului în special, nu sunt o versificare comună, ci transpunerea unui aspect care, în fața realităților naturii și ale spiritului, au puterea să traducă entuziasmul lor, într-un limbaj transparent. Caracterul poetic al acestor creații imnografice este determinat de acel grad de simțire în care se tălmăcesc adevăruri de teologie înaltă prin metafore și forme înălțătoare.
Tonul general al Triodului este de rugăciune, smerenie și pocăință. Toate cântările și citirile care alcătuiesc Săptămâna Patimilor din Triod se caracterizează printr-o adâncă înțelegere și analiză psihologică a sufletului omenesc, care îndeamnă și predispun pe credincioșii ce asculta slujbele divine și participă efectiv la ele, la o rugăciune sinceră, trezind simțul regretului sau părerii de rău pentru păcatele săvârșite, dorința și setea de a posti, de a se pocăi și de a-și îndrepta viața.
Prin compoziția literară a temelor și ideilor poemelor și rugăciunilor Săptămânii Patimilor, prin expresia lor tristă, dar în același timp încununată de o speranță vie, prin ceremoniile pline de dramatism, dar și de optimism creștin, se urmărește reînvierea ființei umane păcătoase, dezbrăcarea ei de patimi și determinarea recunoașterii nevredniciei ei.
Ideea pregătirii sufletești a credincioșilor prin rugăciune și post, în vederea luminatei prăznuiri a Sfintelor Paști, este prezentă, cu prisosință, în câmpul fertil și roditor al întregii perioade a Triodului. La bucuria învierii nu se ajunge decât prin răstignirea omului păcatului și transfigurarea spirituală pe care creștinul le primește în biserică prin serviciul liturgic ce-l pregătesc și-l conduc la bucuria învierii.