TheologosAnalele Universității de Vest din Timișoara · Seria Teologie

Numărul 18 / 2012

Dimensiunea triadologică a simbolului Niceo-constantinopolitan


Abstract

The Faith symbol formulated in the great Synod from Constantinopol represents the expression of unaltered faith of universal Church. The text of Faith symbol comprises 12 articles in which the fundamental learning of Christianity is mirrored: Holy Trinity's dogma, sacramental-ecclesiastic dogma and eschatological dogma. It represents the victory of Nicene Orthodoxy upon Arianism and Holy Spirit heresy, too.

Keywords: Faith symbol, Synod, Nicene, Trinity's dogma, Orthodox

Chiar dacă Sinodul I Ecumenic de la Niceea a adus o reală contribuție în materie de dogmă, totuși nu s-a umplut îndeajuns golul creat în învățătura Bisericii creștine prin erezia lui Arie, fapt totuși realizat la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, ținut în anul 381 la Constantinopol. Scopul convocării celui de-al doilea Sobor al Bisericii Universale reiese din mărturisirea făcută de Părinții Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451): „Este Simbol înțelept și mântuitor al harului dumnezeiesc, care învață desăvârșit despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și arată întruparea Domnului celor ce o primesc cu credință... Credința celor 318 Părinți (de la Niceea) rămâne neatinsă. Iar față de cei ce se luptă cu Duhul Sfânt, confirmă învățătura despre ființa Sfântului Duh, predată mai târziu de cei 150 de Sfinți Părinți adunați în capitală, învățătură pe care aceia au făcut-o cunoscută tuturor, nu ca și când ar fi introdus ceva ce lipsea, ci arătând, cu mărturii scripturistice, ideea lor despre Sfântul Duh, contra celor ce au început să-i nege stăpânirea”1. Textul Simbolului a fost încorporat în definiția dogmatică stabilită la Calcedon, definiție care a fost semnată de toți participanții, inclusiv de reprezentanții Bisericii Romei. Simbolul rezultat în urma discuțiilor purtate de Părinții sinodali de la Constantinopol, reprezenta „o scurtă expunere a întregii plenitudini a credinței creștine”2. Iar această scurtă expunere servește ca bază autentică și nedezmințită a întregii lumi creștine, pentru că „toți creștinii cred în Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, exact la fel ei cred și în Fiul Lui Unul-Născut, Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o ființă cu Tatăl, născut din Tatăl înainte de toți vecii. Toți creștinii mărturisesc la fel pe Fiul lui Dumnezeu ca fiind așa cum Îl cunosc din cuvintele Sfintei Evanghelii – născut din Duhul Sfânt și Fecioara Maria, adică Dumnezeu adevărat și om adevărat, Care pentru noi S-a pogorât din cer, Care a pătimit și a înviat și este așteptată împărăția viitoare a Căruia nu va avea sfârșit. Toți cred și în Duhul Sfânt, închinat și mărit cu Tatăl și cu Fiul. Pe toți creștinii îi unește credința într-una sfântă, sobornicească și apostolică Biserică, toți recunosc unitatea Botezului și toți la fel cred în învierea morților și viața veacului ce va să vină”3. Aportul dogmatic, incomplet însă, adus de Sinodul I Ecumenic este demonstrat și de hotărârile Sinodului de la Sardica din anul 243, ținut în prezența a 250 de participanți, menționate în scrisoarea adresată de Părinții acestui sinod întregii lumi creștine de la acea vreme. Cele hotărâte la Sinod s-au dovedit a fi o reconfigurare a teologiei trinitare stabilite la marele sinod de la Niceea, dar și o încercare de reabilitare a episcopilor Atanasie cel Mare, Marcel de Ancyra și Asclepiu al Gazei, puternic denigrați de tabăra ariană, reprezentată atunci de partizanii lui Eusebiu al Nicomidiei: Maris al Calcedonului, Teognis al Niceei, Teodor al Eracleei, Acaciu din Cezareea Palestinei, Narcis al Neroniadei Ciliciei, Gheorghe din Laodiceea, Ursaciu din Singidunumul Moesiei, Valens din Mursa Panoniei, Minofantas din Efesul Asiei și Ștefan din Antiohia. Arienii au scris episcopului Iuliu al Romei, cerându-i acestuia să rupă comuniunea cu episcopii Atanasie, Marcel și Asclepiu. În materie de dogmă, pe marginea celor hotărâte la Niceea, sinodalii prezenți la Sardica au precizat următoarele: „Acum de curând s-au născut două vipere din șarpele veninos arian, Valens și Ursaciu, care se laudă și nu se îndoiesc că ei sunt creștini, când ei zic că, așa ca și Cuvântul, și Duhul s-a crucificat și a fost rănit, a murit și a înviat, ceea ce discută și ceata ereticilor, că adică sunt deosebite ipostasele Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh și că sunt despărțite. Noi însă am primit aceasta și am fost învățați și avem această tradiție și credință și mărturisire sobornicească și apostolică, că e o singură ipostasă, pe care însă ereticii o numesc ființă (oÙs...a) a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Și dacă cineva ar întreba care este ipostasa Fiului noi mărturisim că este numai însăși cea mărturisită a Tatălui și că nicidecum nu a fost vreodată Tată fără Fiu și nici Fiu fără Tată și nici Cuvântul nu poate să fie ceea ce este fără Duhul. Este absurd să zicem că odată Tatăl nu născuse. Că nici nu se poate să se numească, sau să fie Tată, fără Fiu, arată mărturia Fiului: «Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine» și «Eu și Tatăl una suntem». Nimeni dintre noi nu tăgăduiește pe Cel ce a fost născut, dar născut mai înainte de toate care se numesc văzute și nevăzute, Creatorul și Meșterul arhanghelilor și al îngerilor și al lumii și al neamului omenesc. Căci zice: «Orânduitorul tuturor, adică înțelepciunea, m-a învățat», și «toate prin El s-au făcut». Nu putea să fie însă totdeauna, dacă ar fi luat început, căci Cuvântul, fiind întotdeauna, nu are început, iar Dumnezeu nu suferă niciodată sfârșit. Nu zicem că Tatăl este Fiu și nici iarăși că Fiul este Tatăl, ci că Tatăl este Tată și Fiul este Fiu al Tatălui. Mărturisim că Fiul este o putere (dÚnamij) a Tatălui. Mărturisim că Cuvântul este al lui Dumnezeu Tatăl, afară de Care altul nu este și afirmăm învățătura «Cuvântul este Dumnezeu adevărat, Înțelepciune și Putere și Fiu adevărat, dar nu-L socotim Fiu, cum se socotesc ceilalți fii, căci aceștia ar fi numiți dumnezei, fie prin aceea că s-au născut din nou, fie că au fost învredniciți să se numească fii și nu pentru că ar avea o singură ipostasă cu Tatăl, care este numai a Tatălui și a Fiului». Mărturisim pe Unul-Născut și un Prim Născut, însă pe Unul-Născut, Cuvântul, Care a fost întotdeauna și Care este în Tatăl, iar ca Prim Născut, față de om (de firea omenească), El se deosebește de creatura comună și pentru că este Primul Născut din cei morți. Mărturisim că e un singur Dumnezeu; Mărturisim o singură dumnezeire a Tatălui și a Fiului”4.

În scrisoarea sinodală, în încercarea de a lămuri mai adânc relația inter-ipostatică a Persoanelor Dumnezeirii, s-a emis o formulă teologică pasibilă de interpretări subordinaționiste, pe care însă, Sfântul Grigorie de Nazianz o va aborda, dezvoltând-o în context ortodox. Astfel, în încercarea de a atribui Tatălui un rol principal între Ipostasurile Preasfintei Treimi, s-a cerut ca „nimeni să nu tăgăduiască vreodată că Tatăl este mai mare decât Fiul, nu că ar avea o altă ipostasă (ființă) și nici din cauza deosebirii, ci pentru că însuși numele de Tată este mai presus decât cel de Fiu”5. Iată și explicația pe care o dă Sfântul Grigorie, care la rândul lui insistă pe întâietatea personală a Tatălui în Treime, dar aceasta doar când ne referim la Tatăl ca Principiu și Cauză a Fiului și a Duhului Sfânt: „Eu l-aș numi pe Tatăl mai mare, deoarece din El, cei asemenea au egalitatea și existența”6. Continuă apoi să explice în ce context Tatăl poate fi numit mai mare decât propriul Fiu: „Să cugetăm în al treilea rând la termenul «mai mare» (Ioan 14, 7) și în al patrulea rând la «Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru» (Ioan 20, 17). Dacă s-ar fi spus «mai mare» dar nu «egal», poate ar fi avut ceva conform părerii lor (arienii) în aceasta. Dar dacă le aflăm clar pe amândouă, ce vor spune vitejii? Ce tărie vor avea din aceasta? Cum se vor împăca cele de neîmpăcat? Căci odată ce este asemenea Lui Însuși, e cu neputință a spune că e mai mare și egal. Nu este evident că «mai mare» privește cauza, iar «egal» se referă la fire?... Iar a spune că Tatăl este mai mare decât Fiul înțeles ca om, este adevărat, dar nu e un lucru mare. Ce e de mirare în a spune că Dumnezeu e mai mare ca omul? Acestea fie spuse de noi către cei ce dau importanță termenului «mai mare»”7.

Într-o manieră asemănătoare cu cea de la Niceea, Părinții ortodocși ai Sinodului de la Sardica au trecut în revistă toate actele mântuitoare al Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, insistând într-o măsură mai mare pe deplinătatea umanității lui Hristos, însă se va observa cu ușurință lipsa conceptului de unitate ipostatică în Hristos, fapt dezvoltat foarte bine un secol mai târziu de către arhiepiscopul Chiril al Alexandriei, cât și conceptul de enipostaziere a firii umane în persoana Fiului lui Dumnezeu, folosit de Leonțiu de Bizanț în secolul al VI-lea.

„Fiul nu a suferit, ci omul pe care L-a îmbrăcat, pe care L-a luat din Fecioara Maria, omul care putea să sufere, căci omul este muritor, iar Dumnezeu este nemuritor. Credem că a treia zi a înviat, nu Dumnezeu a înviat în om, ci omul a înviat în Dumnezeu, omul pe care l-a adus ca dar Tatălui Său și pe care l-a scăpat de păcat și de stricăciune. Credem că la vremea potrivită, orânduită de Dumnezeu, Acesta va judeca pe toți și pe toate”8.

Părinții adunați la Sinodul al II-lea Ecumenic, în număr de 150, au invocat credința cea dreaptă a Bisericii, întărind cele expuse la Niceea în urmă cu jumătate de veac: „Noi însă, chiar dacă am suferit prigoane, sau necazuri, sau amenințări imperiale, sau cruzimi ale conducătorilor, sau orice altă încercare de la eretici, ne-am sprijinit pe credința evanghelică, cea întărită la Niceea Bitiniei de către cei trei sute optsprezece Părinți. Aceasta trebuie să fie primită și de voi și de noi toți care nu denaturăm cuvântul credinței celei adevărate, ca una ce este foarte veche și care însoțește botezul. Ea ne învață să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică să fie crezută o dumnezeire, o putere și o ființă (substanță) a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de o cinstire egală și de împărăție împreună veșnică, în trei ipostase desăvârșite, sau în trei persoane (fețe) complete, ca să nu găsească loc nici boala (erezia) lui Sabelie, care amestecă ipostasurile și înlătură astfel însușirile fiecărui ipostas și nici să se întărească blasfemia eunomienilor, arienilor și pnevmatomahilor, după care substanța sau firea sau dumnezeirea, se desparte și se introduce astfel, în Treimea cea necreată, de o ființă și împreună veșnică, ceva făcut mai târziu sau creat, sau de o altă fire, substanță”9.

Noua mărturisire de credință elaborată la acest mare Sinod Ecumenic, reprezintă sinteza și norma permanentă a credinței Bisericii, prezentate într-o înlănțuire organică. Încă de la început, el purta numele de Simbolul celor o sută cincizeci de Părinți, sau Simbolul constantinopolitan, sau Simbolul niceo-constantinopolitan. Simbolul de credință conține, în primul rând, într-o manieră completă și echilibrată, învățătura despre Sfânta Treime, ca fundament și bază a creștinismului10. Dintre Părinții care au participat la Sinodul de la Constantinopol, doi dintre ei au venit cu variante de simboluri dogmatice, mult asemănătoare cu Simbolul niceean, propunându-le celor prezenți să examineze cu luare aminte chestiunile teologice cuprinse în Simbolurile comunităților creștine pe care le păstoreau. Este vorba despre Sfântul Chirl al Ierusalimului și despre Sfântul Epifaniu al Salaminei. Iată textul Simbolului de credință al Bisericii din Ierusalim, prezentat de Sfântul Chiril în Sinod:

„Credem într-Un Dumnezeu, Tată Atotțiitor, Făcător al cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.

Și într-Un Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut Dumnezeu adevărat mai înainte de toți vecii, prin Care toate S-au făcut; Care S-a pogorât, S-a întrupat și S-a făcut om, Care a fost răstignit, îngropat, a înviat a treia zi și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui, și iarăși va veni să judece viii și morții, și a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Și într-Un Duh Sfânt, Mângâietorul, Care a grăit în profeți; și într-un Botez al pocăinței, într-o iertare a păcatelor, într-o Biserică, Una, Sfântă, și catholică (universală); într-o înviere a cărnii și într-o viață veșnică”11.

Sfântul Epifaniu al Salaminei a prezentat Sinodului două mărturisiri de credință, rostite de catehumenii din ținutul păstorit de el cu prilejul Tainei Sfântului Botez:

„Credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotstăpânitor, Făcător al cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. Și într-un singur Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, Care mai înainte de toți vecii S-a născut din Tatăl, adică din ființa Tatălui, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut și cele din ceruri și cele de pe pământ. Care pentru noi oamenii, și pentru mântuirea noastră, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat din Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a înomenit și a fost răstignit pentru noi în vremea lui Ponțiu Pilat, și a pătimit și a fost îngropat, și a înviat a treia zi după Scripturi, și S-a înălțat la ceruri și șade la dreapta Tatălui, și iarăși vine cu slavă să judece viii și morții, a cărui Împărăție nu va avea sfârșit. Și în Duhul Sfânt cel Domnesc și de viață Făcător, Cel care din Tatăl purcede, Care împreună cu Tatăl și cu Fiul este împreună închinat și împreună slăvit, Cel care a vorbit prin profeți. (Credem) într-o singură, sfântă, universală și apostolică Biserică; mărturisim un botez spre iertarea păcatelor, așteptăm învierea morților și viața veacului viitor. Amin. Iar pe cei ce spun că «a fost o vreme când (Fiul) nu era» și (că) «mai înainte de a Se naște nu a fost» sau că «S-a făcut din cele ce nu erau» sau «din alt ipostas sau ființă», spunând că Fiul lui Dumnezeu este fluctuant sau mutabil, pe aceștia, Biserica universală și apostolică îi anatemizează. Iar aceast credința a fost transmisă de Apostoli și în Biserica sfântului oraș, de către toți sfinții episcopi de atunci, peste trei sute zece la număr”12. Iar cea de-a doua mărturisire de credință este următoarea:

„Credem într-un singur Dumnezeu, Tată Atotstăpânitor, Făcător al tuturor celor văzute și nevăzute. Și într-un singur Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut Care din Dumnezeu Tatăl S-a născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, și cele din ceruri și cele de pe pământ, și cele văzute și cele nevăzute, Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât și S-a întrupat, adică S-a născut în chip deplin din Sfânta Maria cea Pururea Fecioară, prin Duhul Sfânt, S-a înomenit, adică Și-a asumat un om deplin, suflet și trup și minte și tot ce înseamnă om, cu excepția păcatului, (făcându-se om) nu de la sămânță bărbătească, nici prin om, ci plăsmuind trup pentru Sine într-o singură unitate sfântă: nu după cum a suflat și a grăit și a lucrat în profeți, ci S-a înomenit în chip deplin, Căci Cuvântul S-a făcut trup, nesuferind schimbare, nici transformându-Și Dumnezeirea în Omenitate, (ci) le-a unit într-o singură desăvârșire Sfântă și Dumnezeire a Lui; așadar un singur Domn este Iisus Hristos și nu doi, Același (fiind) Dumnezeu, Același (fiind) Domn, Același (fiind) Împărat; (însă) tot El este Cel ce a pătimit în trup și a înviat și S-a înălțat la ceruri în același trup și șade întru slavă la dreapta Tatălui, (și) Care vine în slavă în același trup să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit. Și în Duhul Sfânt, Care a vorbit în Lege și a propovăduit în profeți, S-a pogorât în Iordan, vorbește în apostoli, locuiește în sfinți. Astfel credem în El, că este Duh Sfânt, Duh al lui Dumnezeu, Duh desăvârșit, Duh sprijinitor, nezidit, Care din Tatăl purcede și Care din Fiul ia și este crezut. Credem într-o singură, universală și apostolică Biserică și într-un singur botez al pocăinței și în înierea morților și (în) dreapta judecată a sufletelor și a trupurilor și în Împărăția cerurilor și în viața veșnică. Iar pe cei care spun că: «a fost o vreme când Fiul, ori Duhul Sfânt, nu era» sau că «S-a făcut din cele ce nu sunt» sau «din alt ipostas sau ființă», spunând că Fiul lui Dumnezeu ori Duhul Sfânt este schimbător sau mutabil, pe aceștia îi anatemizează Biserica universală și apostolică, mama voastră și a noastră. Și de asemenea anatemizăm pe cei ce nu mărturisesc învierea morților și toate ereziile care nu sunt din această dreaptă credință”13.

În expunerea doctrinei despre Dumnezeu s-a reușit păstarea întregul mister trinitar, accentuându-se atât unitatea ființei dumnezeiești, cât și Treimea Ipostasurilor Sfinte. Orosul dogmatic constantinopolitan tratează în parte persoana și lucrarea fiecărui Ipostas al Dumnezeirii atât pe plan divin, cât și pe plan iconomic. Simbolul începe cu mărturisirea credinței într-un singur Dumnezeu. Încă din Vechiul Testament, credința într-un singur Dumnezeu a fost revelată și propovăduită de toți proorocii, ca fiind învățătura cea adevărată și mântuitoare, în opoziție cu politeismul păgân. Numele lui Dumnezeu, redat prin tetragrama IHWH, întâlnit în Vechiul Testament, desemnează Persoana Tatălui, singura care S-a descoperit în mod deschis în Legea veche, în timp ce celelalte două Persoane dumnezeiești rămân în planul secund, fiind oarecum ascunse. Mântuitorul Însuși, în multe rânduri, face referință la Dumnezeu-Tatăl: „Dumnezeu a zis” (Matei 15, 4); „Mă sui la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17). La persoana Tatălui fac referință deasemenea și Sfinții Apostoli în epistolele lor. Astfel, Sfântul apostol Pavel se exprima: „har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru și de la Iisus Hristos” (Romani 1, 7), „avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos” (Romani 5, 1). Apostolului Petru de asemenea îi aparțin cuvintele: „Binecuvântat este Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (I Petru 1, 3). Din toate acestea se poate înțelege cu ușurință, că atât în Vechiul Testamant cât și în Noul Testament, noțiunea de Dumnezeu desemnează Persoana Tatălui, iar nu Sfânta Treime. Cu privire la unitatea lui Dumnezeu, Sfântul Atanasie cel Mare aprecia: „Dacă Dumnezeu este Unul și dacă este Dumnezeul cerului și al pământului, cum poate exista un Dumnezeu în afara Lui?... Cum poate să existe un alt creator, dacă Acest Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos numai Unul este?”14. Primul articol al Simbolului formulat la Sinodul al II-lea Ecumenic, confirmă unitatea ființială a lui Dumnezeu, dar și unicitatea Tatălui. În formula într-Unul Dumnezeu, se întrezărește lupta înverșunată a dreptei credințe împotriva ereziilor de început: gnosticismul, marcionismul și maniheismul. Biserica primară a preluat modelul monoteist iudaic, Șema Israel (Deuteronom 6, 4), dar plasat într-o orientare nouă, creștină, neo-testamentară referitor la credința în Dumnezeu ca unic creator. Această credință, într-un singur Dumnezeu Creator și Mântuitor, neagă politeismul păgân. Rostirea numelui lui Dumnezeu în Biserica primelor veacuri creștine, presupunea închinarea și adorarea lui Dumnezeu, Tatăl lui Iisus Hristos, Care se descoperă plenar pe Sine în Fiul Său. Relația Tată-Fiu în Dumnezeu este una specială, așa cum se desprinde și din contextul biblic: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, Fiul Său cel Unul-Născut, Care este în sânurile Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Se observă, comparând mărturisirile de credință de la Niceea și de la Constantinopol, tendința de a insista pe atribuirea activității creatoare nu numai Tatălui ci și Fiului. La bază stau ideile platono-filonice, la care a aderat și Origen, conform cărora Dmnezeu-Tatăl a creat doar elementele de bază, adică văzutul și nevăzutul, iar Fiul cuvântă și înfăptuiește toate cele din cer și cele de pe pământ. Persista astfel în conștiința vremii ideea mai veche de Fiu-Demiurg. Faptul că singura informație pe care o aflăm despre Tatăl, aceea de Creator al cerului și al pământului, este justificată de explicațiile Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Este cu neputință să cercetăm firea lui Dumnezeu! Este însă cu putință să-I înălțăm doxologii pe temeiul creaturilor Lui celor văzute. Acestea vi le spun din pricina Simbolului credinței și din pricină că noi spunem: «Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor», ca să ne amintim că Același este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos și Același este și Făcătorul cerului și al pământului”15.

Distincția clară dintre ființă și ipostas stabilită la Constantinopol indica, în mod cert, „o ruptură de esențialismul grec în direcția unei gândiri personale, termenul ultim și cel mai înalt nu mai era natura, ci persoana”16. Terminologia însăși a noului Simbol de credință este de natură biblică, redând literal sau după înțeles afirmațiile Scripturii. Vom arăta, în cele ce urmează, proveniența scripturistică a expresiilor cuprinse în Simbol:

Atotțiitorul (II Corinteni 6, 18; Apocalipsa 1, 8; 4, 8; 11, 17; 15, 3; 16, 14; 19, 6; 21, 22), Făcătorul cerului și al pământului (Facere 1, 1), văzutelor și nevăzutelor (Coloseni 1, 16), Domnul Iisus Hristos (I Corinteni 1, 3; 1, 9), Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35; Ioan 1, 34), Unul-Născut (Ioan 1, 14), mai înainte de toți vecii (Ioan 17, 5; 17, 24; Evrei 1, 2), lumină din lumină (Ioan 8, 12; I Timotei 6, 16), Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat (Ioan 6, 32; I Tesaloniceni 1, 9), prin Care toate s-au făcut (Ioan 1, 3), pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire (I Timotei 2, 4, 6), S-a pogorât din cer (Ioan 6, 50-51), șade de-a drepta Tatălui (Marcu16, 19; Luca 22, 69; Fapte 7, 56), și iarăși va să vină să judece vii și morții (Matei 25, 31-32; Apocalipsa 20, 11-13), Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul (Ioan 6, 63; II Corinteni 3, 6), Care din Tatăl purcede (Ioan 15, 26), Care împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit (Matei 28, 19), într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică (Efeseni 1, 20, 22; 5, 26-27), aștept învierea morților (Ioan 5, 28-29; I Corinteni 15, 13, 16, 22), și viața veacului ce va să fie (Matei 25, 34; Apocalipsa 21, 1). Pentru un singur termen din Simbol nu se poate revendica originea biblică, și anume ÐmooÚsioj, introdus cu mare dificultate în Simbolul Sinodului I Ecumenic.

Astfel, articolul al II-lea de credință: Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, poartă amprenta disputelor împotriva ereziei lui Arie. După cum am precizat, Simbolul constantinopolitan a preluat învățătura Părinților de la Sinodul I, îmbunătățind-o și desăvârșind-o. Ori principala erezie combătută la acest Sinod a fost subordinaționismul lui Arie. Ereziarhul folosea verbul născut cu înțelesul de făcut, iar pentru motivul acesta, Sfinții Părinți au introdus sintagma: Care din Tatăl S-a născut, arătând că Fiul este născut din Tatăl și posedă întreaga natură dumnezeiască ca și Tatăl, Care L-a născut, înlocuindu-se formula Unul-Născut din Tatăl prezentă în Crezul niceean. Expresia din ființa Tatălui, parte a Simbolului de la Niceea, a fost îndepărtată, cu toate că la primul Sinod era absolut necesară spre a demonstra identitatea de natură dintre Tatăl și Fiul. Deoarece la acea vreme limbajul teologic era nedesăvâșit, prin ființă înțelegându-se ipostas, s-a evitat păstrarea ei în Simbol, întrucât putea fi înțeleasă în mod sabelian, în sensul identității ipostatice dintre Persoanele dumnezeiești. Din punct de vedere ontologic, se putea crede că Fiul nu are întreaga substanță a Tatălui, fiind inferior Acestuia, întărindu-se astfel erorile subordinaționismului. S-a adăugat și completarea mai înainte de toți vecii, având scop polemic, fiind adresată lui Marcel al Ancyrei, adversar al arianismului care a căzut în sabelianism, cu rolul de a înlătura posibilitatea introducerii vreunei deosebiri cronologice dintre Tatăl și Fiul, dar și împotriva arianismului care nega veșnicia Fiului, atribuindu-I un început, așa cum reiese din expresia a fost un timp când El nu era. Tot prin această expresie se combătea erezia lui Fotin de Sirmium, sabelian, care nega existența veșnică a lui Iisus Hristos17.

Din cuvintele Mântuitorului: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3), arienii înțelegeau că Tatăl nu numai că este Dumnezeu adevărat, dar El este singurul Dumnezeu adevărat: „cunoaștem un Dumnezeu, singur nenăscut, sngur veșnic, singur fără de început, singur adevărat, singur având nemurire...”18. De aici și intervenția Părinților de la Constantinopol, care au afirmat în unanimitate: Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, întărind credința Bisericii și precizând cu claritate că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat, având existență dumnezeiască plenară.

Se mai adaugă, apoi, în textul Simbolului constantinopolitan expresiile care vizează deplina umanitate a lui Iisus Hristos, pogorârea Sa din cer, întruparea, pătimirea pe cruce, moartea, învierea, suirea Sa cu trupul la cer, șederea de-a dreapta Tatălui și cea de-a doua Sa venire. Partea aceasta a Simbolului, care tratează umanitatea desăvârșită a lui Hristos, rezultată din actele înomenirii și purtării Sale în trup, era îndreptată împotriva lui Apolinarie din Laodiceea, condamnat și el la Sinodul al II-lea Ecumenic. Articolul de credință: și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat, și a pătimit și S-a îngropat, are menirea de a demonstra că Mântuitorul Iisus Hristos este un personaj istoric real, tăgăduind astfel dochetismul cu toate implicările lui. Dochetismul, ca erezie hristologică, propunea diverse încercări de explicare a întrupării, suferinței și morții Domnului nostru Iisus Hristos, făcându-se uz de interpretări dualiste, prin excluderea a ceea ce părea nedemn pentru Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioară, fără de păcat. Prin promovarea unor astfel de idei s-a ajuns la suspendarea umanității în Hristos, temei de bază al actului mântuirii, susținându-se că Mântuitorul n-ar fi avut un trup real, ci doar unul aparent. Referirea făcută la răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos are scop apologetic, vizând condamnarea maniheismului, a cărui întemeietor, Mani, pretindea că s-a răstignit pentru umanitate19.

Pomenirea numelui lui Pilat în acest Simbol dogmatic este un fapt surprinzător, motivat prin aceea că ar constitui o dovadă a adevărului creștin în fața lumii politice și pentru a demonstra caracterul social al noii credințe, iar nu datorită necesității unui reper cronologic privind viața pământească a Fiului lui Dumnezeu întrupat20. Legarea realității viețuirii Mântuitorului ca om, de numele procuratorului roman Pontiu Pilat (însemnând Pilat al V-lea iar nu Pilat din Pont), e amintită încă de la începutul secolului al II-lea de către Sfântul Ignatie Teoforul. Acesta le scrie credincioșilor din Magnezia următoarele: „Iar acestea iubiții mei, nu pentru că am aflat că unii dintre voi sunt așa, ci, ca unul mai mic decât voi, vreau să vă feresc să nu cădeți în undițele slavei deșarte, ci să fiți încredințați de nașterea, de patima și de învierea, care a fost pe timpul guvernării lui Pilat din Pont. Toate acestea au fost cu adevărat și sigur săvârșite de Iisus Hristos, «nădejdea noastră» (I Timotei 1, 1), de Care, facă Dumnezeu, ca nimeni din voi să nu se depărteze”21. Faptul că, prin aceste afirmații, Sfântul Ignatie al Antiohiei condamnă unele învățături greșite, reiese și din îndemnul adresat creștinilor din Tralia: „Fiți surzi dar, când cineva vă vorbește altceva decât de Hristos, cel din neamul lui David, cel din Maria, Care cu adevărat S-a născut, a mâncat și a băut, Care cu adevărat a fost prigonit pe timpul lui Pilat din Pont, Care cu adevărat a fost răstignit și a înviat în văzul celor cerești, al celor pământești și al celor dedesubt, Care cu adevărat a înviat din morți, înviindu-L pe El Tatăl Lui, după asemănare, Tatăl Lui ne va învia în Hristos Iisus și pe noi, care credem în El, fără de Care nu avem viața cea adevărată”22.

Părinții sinodali, când au vorbit despre actul iconomic al înălțării Mântuitorului cu trupul la cer, au folosit termenul anelqonta, provenind de la verbul ¢nšrcomai, tradus prin: a urca, a te sui. Ei au preferat folosirea lui ¢nšrcomai, pornind de la textul din Psalmul 46, 5: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare...”. Cel dintâi care a folosit acest termen a fost Sfântul Iustin Martirul și Filosoful: „Hristos este împărat, preot, Dumnezeu, Domn, înger, om, conducător de cete, piatră și prunc și că, fiind mai întâi pătimitor, Se va ridica (urca) apoi la cer”23. Ceva mai târziu devenise deja uzual termenul ¢n£lhyij (înălțare). Tot în scopul afirmării unității Fiului cu Tatăl, dar și a deosebirii dintre Ei, a fost introdusă expresia și șade de-a dreapta Tatălui. Șederea de-a dreapta Tatălui cât și revenirea Sa întru slavă arată mărirea și cinstea la care a fost ridicată natura umană prin asumarea ei în ipostasul Cuvântului întrupat. De asemenea, formula îl viza pe Fotin de Sirmium, care nega veșnicia Fiului lui Dumnezeu24. În propoziția: iarăși va să vină (p£lin ™rcÒmenon), verbul ar trebui tradus prin forma de prezent, iarăși vine, în acord cu Psalmul 117, 26: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” și cu exprimarea paulină din I Corinteni 16, 22: „Maran atha! (Domnul vine!)”, cunoscut fiind faptul că, în viața creștină a primelor veacuri, a doua venire era așteptată în permanență cu mare bucurie: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20). Astfel, hristologia Simbolului constantinopolitan se încheie cu articolul: Și iarăși va să vină cu slavă, să judece vii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Părinții Sinodului al II-lea Ecumenic, pe lângă articolele în care au întărit și au îmbunătățit în același timp credința înaintașilor lor de la Niceea, prin aceasta neînțelegându-se doar regruparea stilistică a unor expresii niceene, ci fixarea și stabilirea învățăturii de credință în dogmă, au dat o notă originală Simbolului de la Constantinopol și prin expunerea și analiza doctrinei pnevmatologice, ca răspuns prompt la provocările pnevmatomahe. Dacă la Niceea Sfinții Părinți au redactat articolul 8 sub forma: «Credem și în Duhul Sfânt» acum, la Sinodul al II-lea Ecumenic, datorită urmașilor lui Arie, precum Eunomiu, Macedoniu și Maratoniu, Eustatiu de Sevasta și alții, care și-au dezvoltat doctrina antitrinitară, socotindu-L pe Duhul Sfânt creatură, Părinții sinodali au teologhisit cu înțelepciune despre Duhul Sfânt. Pornind de la Scriptură, ei au tratat Persoana și lucrarea Duhului Sfânt în Treime și în lume. Astfel, expresia Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede este compusă din cuvinte biblice. În Facere 1, 2 este scris: „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. În limba ebraică termenul de ruah, însemnând duh, e de genul feminin, arătând caracterul matern propriu Duhului Sfânt, Care influențează totul, fecundează materia și zămislește viața – Dătător de viață. Sfântul Vasile cel Mare înțelege „purtarea Duhului deasupra apelor” prin aceea că Duhul încălzea și dădea viață apelor, după chipul găinii care clocește și dă viață ouălor, adică pregătea apele pentru zămislirea vieții25. Purtarea Duhului deasupra apelor reprezintă totodată pregătirea materiei primordiale pentru primirea Cuvântului creator. Apa primordială nu era într-o formă absentă de mișcare, ci purta „o energie nedefinită, neluminată de nici o determinare, dar într-o mișcare universală... având în ea prin creație, rațiunile tuturor formelor de existență, create și susținute după chipul rațiunilor Logosului creator și conservator”26. Ruah desemnează așadar un termen existențial. Esența sa este experimentarea unei forțe extraordinare, generatoare de mișcare, de viață în creație, forța nevăzută, puternică a vântului, misterul vitalității, forța exterioară care transformă. În limbajul vetero-testamental, Duhul Sfânt – Ruahul lui Dumnezeu este asociat deseori cu suflarea nărilor lui Dumnezeu: „La suflarea nărilor Tale s-a despărțit apa” (Ieșirea 15, 8). Asocierea Duhului Sfânt cu Principiul dătător de viață al lui Dumnezeu este întărită și în Noul Testament: „Duhul este Cel ce dă viață” (Ioan 6, 63); „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: Râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar acesta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El” (Ioan 7, 38-39); „Duhul face viu” (II Corinteni 3, 6).

Duhul este Dumnezeu și, de aceea, este numit atât Dumnezeu, cât și Domn: „Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4, 24); „Domnul este Duh și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toți, privind ca în oglindă cu fața descoperită slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 17-18). Duhul – ne învață Sfântul Vasile cel Mare, după cum reiese din limbajul Scripturii și din tradiția Sfinților Părinți – are mai multe denumiri. „Mai întâi, cine este acela care, auzind vorbindu-se despre Sfântul Duh, nu este răscolit în cugetul său și nu se ridică cu mintea la o fire superioară? Este numit Duhul lui Dumnezeu, «Duhul adevărului care din Tatăl purcede», «Duh drept» și «Duh conducător», însă numele Său prin excelență este Duhul Sfânt”27. Cuvântul Duh se află în legătură cu cele două planuri pe care se manifestă Acesta. În primul rând, Duhul este un suflu din gura Tatălui, Duh care singur iese din gura lui Dumnezeu, arătând originea și proprietatea ipostatică a Sa. Ieșirea Duhului din Tatăl, numită purcedere (plecare din, pornire din), ne arată modul existenței sale inefabile. Pe plan secund, Duhul apare în iconomia creației, ca o revărsare a iubirii divine în afara ființei dumnezeiești, printr-un act chenotic, identificat în pogorârea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii. Într-un Simbol de credință din secolul al III-lea, pus pe seama Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii, și păstrat de Sfântul Grigorie de Nyssa în lucrarea Viața Sfntului Grigorie Taumaturgul, găsim scris: „Și unul (este) Duhul Sfânt, care are ființa de la Dumnezeu (Tatăl) și care prin Fiul S-a arătat, adică prin om”28. Cuvântul Sfânt, care se prezintă ca un adaos la cuvântul Duh, ne indică separarea Duhului Sfânt de celelalte realități ale lumii create. Sfințenia ca atribut al Duhului, ne dezvăluie în același timp și raportul pe care Dumnezeul l-a stabilit cu omenirea. Sfântul Duh este numit Domnul, spre deosebire de Fiul lui Dumnezeu, care este numit Unul Domn. Dar, în același timp, statutul de Domn, pe care Duhul îl posedă, este același cu statutul de care beneficiază și Fiul lui Dumnezeu: „Pe Acest Iisus pe Care voi L-ați răstignit, L-a făcut Domn și Hristos” (Fapte 2, 36), și arată nu doar că Duhul este Împărat al lumii, ci este de aceeași natură cu Fiul. Neprecizarea unicității Duhului, așa cum s-a precizat în cazul Fiului, aduce cu sine o reținere privind utilizarea acestei expresii. „Sfântul Vasile cel Mare a respins argumentația potrivit căreia Sfântul Duh ar fi cel dintâi dintre „duhurile slujitoare” (Evrei 1, 14), și, în același timp, sloganul pnevmatomahilor, nici Dumnezeu, nici creatură. El a arătat că nu există nici o făptură intermediară între Domnul nostru și slujitorii Lui, și că Sfântul Duh, Mângâietorul, nu poate să stea de partea sclavilor, ci numai de partea lui Dumnezeu, deci El este Dumnezeu”29. Toți termenii din textul Simbolului asociați Duhului Sfânt, indică în mod direct dumnezeirea Sa. Adjectivul de viață făcătorul preluat după textul din Ioan 6, 63, a constituit un argument familiar în polemica antipnevmatomahă încă din vremea Sfântului Atanasie cel Mare. Acest termen exprimă limpede divinitatea Duhului Sfânt, cât și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și Fiul, chiar dacă s-a evitat folosirea lui ÐmooÚsioj în afirmarea relației dintre Duhul și Celelalte două Persoane Treimice. În gândirea patristică a vremii, viața nu putea proveni decât de la Dumnezeu, care este creatorul prin excelență a toate, Duhul fiind astfel făcător de viață, prin urmare e Dumnezeu30.

În privința modului de existență a celei de-a treia Persoane din Sfânta Treime, s-a afirmat cu precizie, pe marginea mărturiilor din Noul Testament, că Duhul Sfânt își ia ființa din Tatăl prin purcedere, iar nu prin naștere, aceasta din urmă fiind proprie Fiului lui Dumnezeu. Versetul de bază este următorul: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine” (Ioan 15, 26). Sfântul Grigorie se mulțumește să afirme că Duhul purcede din Tatăl fără a explica ce este actul veșnic al purcederii: „Dar ce este purcederea? Spune-mi tu ce este nenașterea Tatălui și eu îți voi explica ce este nașterea Fiului și purcederea Duhului. Și vom delira amândoi, aplecându-ne spre a străbate tainele dumnezeiești”31. Făcând apel la legile biologicului, Sfântul capadocian arată că între naștere și purcedere există o oarecare diferență, cu toate că punctul de referință este Tatăl, Principiul existențial comun al Fiului și al Duhului: „Nu se spune de același că unul e născut din El, iar altul vine în alt mod la existență? Dar cum? Eva și Set nu vin din același Adam? Din care altul? Și sunt amândoi născuți? Nicidecum! Dar ce sunt ei? Eva e luată din Adam, iar celălalt e născut. Și totuși amândoi sunt oameni identici întreolaltă”32. Părinții au mai avut în vedere și doctrina pnevmatologică a Sfântului Vasile cel Mare, din care s-au inspirat: „Căci într-adevăr din Tatăl se naște Fiul, prin Care au fost făcute toate și de Care e subînțeles inseparabil și Duhul Sfânt, căci nu poți ajunge să te gândești la Fiul fără să fi fost mai întâi luminat de Duhul. Deci întrucât Duhul Sfânt, din Care izvorăște asupra creației orice împărțire de bunuri, e în strânsă legătură pe de-o parte cu Fiul, cu care Îl și concepem în chip imediat, dar pe de altă parte e strâns legat și de Tatăl (Care e cauza Lui, căci din El purcede) judecând-o după ipostas, însușirea proprie a Duhului Îl situează în urma Fiului și împreună cu Fiul, dar ființa și-a luat-o prin purcedere de la Tatăl”33. Purcederea din Tatăl arată atât dumnezeirea Sfântului Duh, cât și misterul modului de existență proprie a Acestuia, în timp ce clauza profetică a fost folosită de sinodalii de la Constantinopol ca un antidot excelent împotriva subordinaționismului pnevmatomah. Plecând de la aceasta, Părinții au țesut o întreagă teologie a Duhului Sfânt, așezându-L într-un raport de egalitate cu Fiul, fără a fi Fiu, dar împreună cu Acesta, Care și El la rândul Lui își are izvorul în Tatăl. „Ce lipsește deci, zice El, Duhului, pentru a fi Fiu? Căci dacă nu I-ar lipsi ceva ar fi Fiu. Noi nu spunem că-I lipsește. Căci Dumnezeu nu are lipsuri. Dar este o deosebire de arătare, ca să spunem așa, sau de relație întreolaltă. Și aceasta a produs și o deosebire de nume”34. Deși este mărturisit ca al treilea, Duhul Sfânt nu este inferior celorlate două ipostasuri treimice, deoarece „al treilea nu are în Sfânta Treime sensul unui numeral ordinal, cum nici al doilea nu are același sens. Persoanele Sfintei Treimi sunt din veci în egală putere și cinste, ca unii ce sunt de o ființă”35.

Cu privire la deoființimea Duhului cu Tatăl și Fiul, Sfântul Grigorie Teologul, pilonul de susținere al teologiei Sinodului al II-lea Ecumenic, aprecia: „Duhul e Dumnezeu? Desigur! Deci e de o ființă? Desigur, odată ce e Dumnezeu. Dă-mi deci, zice el, pe Fiul venind din Acela (din Tatăl), dar și pe Cel ce nu e Fiu, însă e de o ființă, și voi primi pe amândoi ca Dumnezeu”36. De aceea, într-o simfonie dogmatică Sfinții Părinți au rostit doxologia Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit. Cuvintele folosite ei sunt aproape o redare identică a cuvintelor Sfântului Atanasie cel Mare: „întru Hristos Iisus Domnul nostru, prin Care și cu Care fie slava și stăpânirea Tatălui împreună cu Sfântul Duh”37. Afirmația despre Ðmotim...a (egalitate de cinstire) Duhului cu Tatăl și cu Fiul stă mărturie despre importanța lui lex orandi, a cinstirii care I se acordă Duhului Sfânt în cadrul cultului creștin, ca argument doveditor al dumnezeirii Sale. Această idee a fost mai întâi formulată de către Sfântul Vasile cel Mare38, care arată că Duhul Sfânt este de o ființă cu Tatăl și cu Fiul prin cuvintele: „preamărind pe Duhul Sfânt cu Tatăl și cu Fiul din convingere, pentru că nu este străin de natura dumnezeiască. Ceea ce este străin naturii nu poate participa la aceași preamărire”39. Pentru Sfântul Vasile, expresiile împreună mărit și aceeași cinste, reprezentau echivalentul termenului ÐmooÚsioj desemnând în mod cert deoființimea Duhului cu Tatăl și cu Fiul. Acesta este de asemenea singurul articol unde Sfânta Treime este invocată împreună. Prepoziția cu exprimă unitatea și egalitatea Persoanelor dumnezeiești, și este expresia luptei pentru dreapta credință a aceluiași sfânt, care considera că Duhul nu poate fi subnumărat, ci numărat împreună cu Tatăl și cu Fiul, ca Unul din Treime. „Duhul este invocat împreună cu Fiul în același fel în care Fiul este invocat împreună cu Tatăl. Pentru că numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh ni s-a dat în același chip. Relația în care Fiul se află față de Tatăl este aceeași cu relația Duhului față de Fiul, conform cuvântului spus la Botez. Iar dacă Duhul este pus pe același plan cu Fiul și Fiul pe același plan cu Tatăl, este clar că și Duhul este pus pe același plan cu Tatăl”40. Sfântul Grigorie de Nyssa, menționând celălalt nume dat de Mântuitorul Hristos Duhului Sfânt, acela de Mângâietor, nume comun celor trei Ipostase dumnezeiești, îi atribuie Duhului Sfânt demnitatea de Dumnezeu, consubstanțial și egal cu Tatăl și cu Fiul, folosindu-se de numirea de alt Mângâietor (Ioan 14, 16). Sfântul Evanghelist Ioan îl numește direct Mângâietor pe Hristos când afirmă: „Avem Mijlocitor către Tatăl, pe Hristos cel drept” (I Ioan 2, 1), precum și Dumnezeu-Tatăl este invocat cu acest nume în cuvintele Sfântului apostolul Pavel: „Binecuvântat este Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu” (II Corinteni 1, 3-4). Articolul al VIII-lea, aduce și un element nou în gândirea Părinților Bisericii. Se scoate în lumină de data aceasta nu ființa lui Dumnezeu, ci Persoanele Sfintei Treimi, accentul căzând pe Treime ca viață de comuniune: „Dar dacă pentru Părinții sinodali ortodocși, deoființimea divină a Persoanelor Sfintei Treimi era în afară de orice îndoială, fiind înrădăcinată după expresia consacrată în Tradiția răsăriteană, în «monarhia Tatălui», nu putem să nu sesizăm că ei erau atât de preocupați și de afirmarea distincției Persoanelor Sfintei Treimi. De aceea în articolul 8 al Crezului, accentul cade pe Treime, pe Persoane, pe comuniune și viață de comuniune”41. Părinții sinodali acceptaseră pe ÐmooÚsioj, luat din „bagajul” verbal al filosofiei elene, pentru a fundamenta deoființimea Ipostasurilor Sfintei Treimi, însă mai atractivă era pentru ei aprofundarea comuniunii persoanale în Dumnezeu. Ei au înțeles ființa divină a fi iubire (cf. Ioan 4, 8), iar iubirea descoperă comuniune, relații între persoane. În Treime, existența și iubirea sunt ridicate la puterea infinitului, iar fără Treimea Persoanelor divine „nu avem pe Dumnezeu care este iubire și rămânem cu o noțiune Dumnezeu-Substanță de la Care nu primim înviere, nici viață veșnică”42.

Duhul este socotit principala sursă de inspirație a profeților ce L-au vestit pe Mesia Care va să vină. Tot din cuprinsul Scripturii este luată și formula Care a grăit prin prooroci: „Și și-au învârtoșat inima ca diamantul, ca să nu asculte legea și cuvintele pe care le-a trimis Domnul Savaot prin Duhul Lui, prin graiul proorocilor de altădată” (Zaharia 7, 12); „Duhul Meu Care odihnește peste tine, și cuvintele Mele, pe care le-am pus în gura ta, să nu se depărteze din gura ta, nici din gura urmașilor tăi” (Isaia 59, 21); „Bine a vorbit Duhul Sfânt, prin Isaia proorocul către părinții noștri când a zis” (Fapte 28, 25); „După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci” (Evrei 1, 1); „Dar și Duhul cel Sfânt ne mărturisește aceasta, fiindcă după ce a zis: Acesta este așezământul pe care-l voi întocmi cu ei, după acele zile – zice Domnul: Da-voi legile Mele în inimile lor și le voi scrie în cugetele lor” (Evrei 10, 15-16); „Această mântuire au căutat-o cu stăruință și au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au prooocit despre harul ce avea să vină la voi. Cercetând în care și în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos, Care era întru ei, când le mărturisea de mai înainte despre patimile lui Hristos și despre măririle cele de după ele. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi slujeau ei, aceste lucruri, care acum vi s-au vestit prin cei ce, întru Duhul Sfânt trimis din cer, v-au propovăduit Evanghelia” (I Petru 1, 10-12); „Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 21). Profețiile, așadar, reprezentau o dovadă neîndoielnică, o mărturie vie a lucrării Duhului Sfânt.

Spre finalului Simbolului dogmatic, Părinții Sinodului al II-lea Ecumenic au mai adăugat articolele nelipsite din nici un simbol de credință, și anume cele având referință baptismală, cu trimitere directă la cultul ecleziastic: într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică. Sunt înșiruite atributele Bisericii lui Hristos: unitatea, sfințenia, universalitatea și apostolicitatea ei. Toate acestea derivă din lexicul Sfintei Scripturi: „Este un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4, 5); „Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt și ca s-o înfățișeze Sieși Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără de prihană” (Efeseni 5, 25-27); „Ci veți lua putere, venind Duhul peste voi, și Îmi veți fi mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și Samaria și până la marginea pământului” (Fapte 1, 8); „Și toate le-a supus sub picioarele Lui și mai presus de toate L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate în toți” (Efeseni 1, 23); „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18); „Zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Iisus Hristos” (Efeseni 2, 20). Necesitatea practicării Botezului creștin, Taină fundamentală a Bisericii, săvârșită în numele Sfintei Treimi, fiind o condiție indispensabilă pentru mântuire, este scoasă în evidență de Părinți. Astfel, sintagma mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor posedă reale conotații scripturistice: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre” (Fapte 2, 38), dezvăluind în mod special marea poruncă dată de Hristos Domnul la finalul activității sale pământești: „ ...botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).

A rezultat astfel următoarea Mărturisire de credință cuprinsă în 12 articole:

  1. Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.
  2. Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
  3. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și s-a făcut om.
  4. Și s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat.
  5. Și a înviat a treia zi, după Scripturi.
  6. Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.
  7. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.
  8. Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.
  9. Într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.
  10. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.
  11. Aștept învierea morților.
  12. Și viața veacului ce va să fie. Amin.

Autenticitatea Simbolului de credință niceo-constantinopolitan se desprinde și din scrisoarea unui sinod local, trimisă papei Damasus și episcopatului apusean, sinod ținut în 382, la Constantinopol, cu scopul introducerii Simbolului de credință în cadrul liturgic al Tainei Botezului. În scrisoare sunt stipulate următoarele: „Noi am rămas la credința evanghelică hotărâtă de cei 318 Părinți la Niceea. Voi și noi, și toți cei ce nu rătălmăcesc cuvântul adevăratei credințe, trebuie s-o aprobăm ca pe cea mai veche credință în armonie cu (mărturisirea de la) Botezul, care ne învață să credem în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, adică într-o singură dumnezeire, putere și ființă a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, de aceeași cinste și demnitate, a cărei împărăție este veșnică, în trei ipostasuri, adică în trei persoane desăvârșite.

Noi nu primim nici erezia lui Sabelie care amestecă ipostasurile sau le nimicește proprietățile (ipostatice), nici blasfemia eunomienilor, arienilor și pnevmatomahilor, care despart ființa, natura sau dumnezeirea și introduc în Treimea cea necreată, de o ființă și veșnică, ceva posterior, fie creat, fie de altă natură.

Iar învățătura despre întruparea Domnului o păstrăm nestrămutată, socotind că iconomia în trup a Cuvântului nu a fost nici fără suflet, nici fără minte, sau nedesăvârșită, ci recunoscând că El a fost mai înainte de toți vecii Dumnezeu-Cuvântul desăvârșit, care în zilele cele mai de pe urmă s-a făcut om pentru mântuirea noastră.

Acestea sunt deci pe scurt cele referitoare la credința pe care o predicăm noi după rânduiala Apostolilor. Deci despre acestea veți putea să vă lămuriți mai pe larg, binevoind a căuta în tomosul întocmit de Sinodul întrunit la Antiohia (379) și în expunerea alcătuită anul trecut în Sinodul ecumenic de la Constantinopol, în care am mărturisit mai pe larg credința și am întocmit actul de anatematizare a inovațiilor eretice”43.

Un document păstrat în limba latină sub numele de Canonum Constantinopolitanorum paraphrasis, descrie astfel adăugarea ultimelor 5 articole de credință, constituind o dovadă vie a autenticității Simbolului dogmatic: „A fost convocat acest Sinod în timpul împăratului Teodosie cel Mare; și în acesta au alcătuit Sfântul Simbol al credinței. Căci primul Sinod (de la Niceea) a zis numai: «Credem și în Duhul Sfânt». Iar Părinții acestui Sinod au zis: «Credem și în Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul și cele ce urmează». Această prețioasă informație o repetă acest document mai pe larg, după ce istoriserte alegerea lui Nectarie ca episcop al Bisericii de Constantinopol”44.

O a treia mărturie cu privire la autenticitatea Mărturisirii de credință a Sinodului II Ecumenic, o reprezintă Scrisoarea a II-a a Sfântului Grigorie de Nazianz către preotul Cledoniu, epistolă apologetică îndreptată împotriva ereticului Apolinarie din Laodiceea, scrisă în 382, în care Sfântul capadocian dă o definiție a credinței, ca răspuns la rugămintea lui Cledoniu: „Deoarece mi-ai cerut cu dragoste o definiție scurtă și o normă a credinței mele, am scris cucerniciei tale ceea ce știai și mai înainte de a-ți scrie, că eu n-am preferat niciodată altceva și nici nu pot prefera față de credința niceeană, formulată de Sfinții Părinți ce s-au întrunit acolo, pentru nimicirea ereziei ariene, ci sunt și voi fi cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru credința niceeană, întregind ceea ce s-a spus de ei mai puțin, referitor la Sfântul Duh, căci întru nimic nu se zdruncină aceasta, deoarece trebuie știut că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, sunt o singură Dumnezeire, cunoscând că Sfântul Duh este Dumnezeu”45.

Teodor de Mopsuestia (+428), participant la Sinodul al II-lea Ecumenic, într-una din omiliile sale, a IX-a mai exact, precizează că cei ce urmau să se boteze, erau catehizați despre Sfântul Duh, cu învățăturile date la marele Sinod de la Constantinopol: „Așa cum au făcut Părinții de la Niceea în mărturisirea credinței despre Fiul, combătând necredința lui Arie, tot așa au făcut Părinții de la Constantinopol cu privire la Sfântul Duh, combătând pe cei care blasfemiau... A fost deci bine, având în vedere aceste motive și din această considerație, că preafericiții Părinți au proclamat în Crezul lor, că împreună cu Tatăl și cu Fiul, Sfântul Duh este de aceeași fire dumnezeiască, iar adaosul unor puține cuvinte a confirmat adevărata învățătură a Bisericii... care zice: «Și într-unul singur Duhul Sfânt». Într-adevăr, nu există nicio deosebire de înțeles între ceea ce au spus Părinții noștri în Sinodul de la Niceea (Și întru Duhul Sfânt) și ceea ce au adăugat Părinții noștri la Sinodul de la Constantinopol: «Și într-unul singur Duhul Sfânt...»”46.

Cu privire la introducerea Simbolului de credință niceo-constantinopolitan în cadrul Sfintei Liturghii, menționăm că mai întâi s-a făcut acest lucru la Antiohia în timpul patriarhului monofizit Petru Gnafevs, în jurul anului 471, sub domnia împăratului bizantin Leon I (457-474). La aproape jumătate de veac mai târziu, patriarhul Timotei al Constantinopolului (512-518), a poruncit ca la fiecare slujbă să se rostească Simbolul credinței de la Niceea, care mai înainte se rostea doar o singură dată pe an, în Vinerea din Săptămâna Patimilor, când catehumenii îl rosteau, ca o etapă premergătoare primirii Sfântului Botez. În anul 567, Simbolul niceean a fost înlocuit cu cel niceo-constantinipolitan, în urma unui edict al împăratului bizantin Iustin II (565-578), din momentul acela și până în zilele noastre rostindu-se neîncetat la Sfânta Liturghie și la majoritatea serviciilor religioase din Biserica Ortodoxă47.

Formulat acum 1630 de ani, devenit apoi în mod oficial Crezul Bisericii creștine, Simbolul de credință niceo-constantinopolitan, constituie și în zilele noastre o mărturie vie a unității creștine, expresie a iconomiei Preasfintei Treimi. Rostirea sa implică conjugarea lui a crede, de la afirmarea credinței ca adevăr descoperit de Dumnezeu, până la acceptarea deplină și conștientă a Revelației divine. De aceea, mărturisirea Crezului se prezintă ca o funcție permanentă și neîntreruptă a Bisericii.