Bunurile imobile bisericești clasate ca monumente istorice

Astract

Real estate and movable property belonging to the church constitute „church wealth / church property”. A part of real estate (e.g. churches, chapels, parish houses, etc.) can be classified as historical monuments. Their judicial regime is regulated by both secular law (civil), as well as church-specific law (including conciliar decisions based on canonical provisions). Both attach great importance to the protection and conservation of those invaluable national Romanian cultural and heritage values.

Keywords: Church, Property, Monuments, Regime, Regulated, Romanian

Bunurile imobile bisericești clasate ca monumente istorice se supun deopotrivă atât legislației interne bisericești, precum și celei laice care prevăd norme juridice în acest sens.

Din punct de vedere al legislației laice, Legea nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice¹ este cea care reglementează regimul juridic general al acestor imobile din România (art.1 al.1 din Legea nr.422/2001).

Conform prevederilor art.2, al.3 din această lege, prin protejare se înțelege ansamblul de măsuri cu caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, conservarea, inclusiv paza si întreținerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice și integrarea lor social-economică și culturală în viața colectivităților locale. Activitățile și măsurile de protejare a monumentelor istorice se realizează în interes public, iar intervențiile asupra monumentelor istorice pot constitui cauză de utilitate publică (art.2, al.2 din Legea nr.422/2001).

Monumentele istorice sunt bunuri imobile clasate în urma unei proceduri speciale (art.1, al.3 din Legea nr.422/2001), ele putând fi atât construcții cât și terenuri, situate pe teritoriul României (sau - conform art.1, al.4 din aceeași lege- în afara granițelor, proprietăți ale statului român, clasate cu respectarea legislației statului pe teritoriul căruia se află), semnificative pentru istoria, cultura și civilizația națională și universală (art.1, al.2 din Legea nr.422/2001). Ele fac parte integrantă din patrimoniul cultural național și sunt protejate prin lege (art.2, alin.1 din Legea nr.422/2001).

Prin art.3, lit.a), Legea nr. 422/2001 stabilește trei categorii de monumente istorice: monument - construcție sau parte de construcție, împreună cu instalațiile, componentele artistice, elementele de mobilare interioară sau exterioară care fac parte integrantă din acestea, precum și lucrări artistice comemorative, funerare, de for public, împreună cu terenul aferent delimitat topografic; ansamblu - grup coerent din punct de vedere cultural, istoric, arhitectural, urbanistic ori muzeistic de construcții urbane sau rurale care împreună cu terenul aferent formează o unitate delimitată topografic; sit - teren delimitat topografic cuprinzând acele creații umane în cadru natural.

Cele trei categorii de monumente istorice prezintă unele caracteristici comune care constituie mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, științific sau tehnic, diferențiindu-se între ele prin ansamblul urbanistic (caracteristic ansamblurilor și siturilor), sau al peisajului cultural (specific doar siturilor).

Proprietarii monumentelor istorice

Legea nr.422/2001 face diferențiere între proprietarii bunurilor imobile clasate ca monumente istorice. Acestea pot aparține fie domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau comunelor; fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice (art. 4, al.1 din Legea nr.422/2001).

Conform art.5, al.2 din Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor ², Biserica Ortodoxă, privită ca orice cult recunoscut are personalitate juridică. Art. 41, al.1 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române³ (denumit în continuare Statut B.O.R.) arată că toate unitățile componente ale Bisericii Ortodoxe Române (Patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia, episcopia, vicariatul, protopopiatul, mânăstirea și parohia) sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică, având drepturi și obligații prevăzute de respectivul statut. Prin urmare, Legea nr.422/2001 are aplicabilitate și asupra bunurilor imobile clasate ca monumentele istorice care fac parte din patrimoniul național, dar sunt deținute de părțile componente ale Bisericii amintite mai sus. De toate bunurile pe care le dețin, cultele recunoscute și unitățile lor de cult pot dispune în conformitate cu statutele proprii (art. 27, al.1 din Legea nr.489/2006), emise cu respectarea legislației în vigoare.

Urmare celor evidențiate, din punct de vedere bisericesc, “totalitatea bunurilor aparținând părților componente ale Bisericii Ortodoxe Române, ale asociațiilor și fundațiilor constituite de Biserică, fondurile destinate unui scop bisericesc, precum și averile bisericilor fundaționale alcătuiesc patrimoniul bisericesc care aparține Bisericii Ortodoxe Române, iar regimul lor este reglementat de Statutul pentru organizarea și funcționarrea Bisericii Ortodoxe Române. “Bunurile aflate în folosința unităților administrative bisericești au regimul bunurilor bisericești și fac parte din patrimoniul bisericesc” (art. 171 din Statut B.O.R.). O parte din aceste bunuri pot avea statut de monumente istorice.

Indiferent de proprietar, Statul Român garantează și asigură protejarea monumentelor istorice în condițiile legii (art.6, al.1 din Legea nr.422/2001). Astfel, Ministerul Culturii și Cultelor este autoritatea administrației publice centrale de specialitate care reprezintă statul în relația cu proprietarii monumentelor istorice și cu titularii altor drepturi reale asupra acestora și elaborează strategiile și normele specifice de protejare a monumentelor istorice, urmărește și asigură aplicarea lor (art.27, al.1-2 din Legea nr.422/2001). Acest minister îndeplinește în mod direct prin compartimente de specialitate în aparatul propriu, precum și prin instituțiile sale subordonate - Institutul Național al Monumentelor Istorice și Oficiul Național al Monumentelor Istorice -, o seamă de atribuții dedicate activităților de cercetare, evidență, clasare, inspecție și control, conservare, restaurare și punere în valoare a monumentelor istorice (art.27-37 din Legea nr.422/2001).

În vederea protejării monumentelor istorice, atât proprietarii de drept (persoane fizice sau juridice), cât și autoritățile centrale sau locale (Consiliile locale, primarul, Consiliile județene și Consiliul General al Municipiului București) sunt chemate să contribuie la măsurile de protejare...(art.46-49 din Legea nr.422/2001). În acest scop toate aceste autorități cooperează cu proprietarii monumentelor istorice, cu deținătorii și administratorii acestora, precum și cu instituțiile publice și organizațiile neguvernamentale din domeniul protejării monumentelor istorice sprijinindu-i în condițiile legii (art.7, al.4 din Legea nr.422/2001).

Prin urmare, monumentele istorice sunt protejate prin lege indiferent de regimul lor de proprietate sau de starea lor de conservare (art. 10, al.1 din Legea nr.422/2001). Orice intervenție asupra monumentelor istorice și asupra imobilelor din zona lor de protecție, precum și orice modificare a situației juridice a monumentelor istorice se fac numai în condițiile stabilite de lege (art. 11, al.1 din Legea nr.422/2001). Desființarea, distrugerea parțială sau totală, profanarea, precum și degradarea monumentelor istorice sunt interzise și se sancționează conform legii (art. 11, al. 2 din Legea nr.422/2001).

Paza, întreținerea, conservarea, consolidarea, restaurarea și punerea în valoare prin mijloace adecvate a monumentelor istorice revin, după caz, proprietarilor sau titularilor altor drepturi reale asupra acestora, în conformitate cu prevederile legii (art.6, al.1 din Legea nr. 422/2001).

Clasificarea monumentelor istorice

Monumentele istorice se clasează în două grupe⁴: grupa „A” și grupa „B”. Grupa A cuprinde monumentele istorice de valoare națională și universală (art.8, al.1, lit.a din Legea nr.422/2001); iar Grupa B – include monumentele istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural local (art.8, al.1, lit.b din Legea nr.422/2001).

Ordonanța nr. 47 din 30 ianuarie 2000 privind unele măsuri de protecție a monumentelor istorice care fac parte din lista Patrimoniului mondial⁵ aprobată cu modificări și completări de Legea nr. 564 din 19 octombrie 2001⁶“ este cea care reglementează măsurile speciale de protecție a monumentelor istorice care fac parte din Lista patrimoniului mondial” (art.1 din O.G. nr.47/2001), respectiv a monumentelor istorice din România înscrise în lista acestui patrimoniu “de către Comitetul patrimoniului mondial de pe lângă UNESCO” (art.2 din O.G. nr.47/2001). Pentru cauză de interes național, “pentru protejarea acestora se poate proceda la expropiere pentru cauză de utilitate publică” (art.3 din O.G. nr.47/2001). Anexa A din Hotărârea nr.493 din 1 aprilie 2004 pentru aprobarea Metodologiei privind monitorizarea monumentelor istorice înscrise în lista patrimoniului mondial și a metodologiei privind elaborarea și conținutul-cadru al planurilor de protecție și gestiune a monumentelor istorice înscrise în lista patrimoniului mondial⁷ prezintă “lista monumentelor istorice din România înscrise în lista Patrimoniului mondial” printre care sunt enumerate și o serie de biserici ortodoxe.

De asemenea, Legea nr.5 din 6 martie 2000 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului național⁸, conține (în Anexa nr.III) valorile de patrimoniu cultural de interes național (monumente istorice de valoare națională excepțională) din care fac parte printre alte astfel de monumente, un număr de 22 de “Biserici fortificate-cetăți” de diferite confesiuni (pct.c), 81 de biserici de lemn (pct. h), 6 biserici rupestre (pct.j), 197 de “biserici și ansambluri mănăstirești” de diferite religii și confesiuni, majoritatea ortodoxe (pct.k).

Prin Ordinul nr.2237 din 27 aprilie 2004 privind aprobarea Normelor metodologice de semnalizare a monumentelor istorice, acestea urmează să fie marcate printr-un însemn distinctiv, “în vederea protejării sale în timp de pace sau de conflict armat” (art.1 din Ord.nr.2237/2004).

Pentru fiecare monument istoric astfel clasificat se instituie o zonă de protecție, delimitată pe baza reperelor topografice, geografice sau urbanistice, în funcție de trama stradală, relief și caracteristicile monumentului istoric, după caz; prin această zonă de protecție se asigură conservarea integrată și punerea în valoare a monumentului istoric și a cadrului său construit sau natural (art. 8, al.1 din Legea nr. 422/2001). Până la instituirea zonei de protecție a fiecărui monument istoric se consideră zonă de protecție suprafața delimitată cu o rază de 100 m în localitățile urbane, 200 m în localitățile rurale și 500 m în afara localităților, măsurată de la limita exterioară, de jur-împrejurul monumentului istoric (art. 59 din Legea nr. 422/2001). În aceste zone de protecție a monumentelor istorice care sunt lăcașuri de cult este interzisă desfășurarea în aer liber, în perioada în care în cadrul acestora se desfășoară serviciu religios, a unor manifestări care, prin poluarea sonoră sau vizuală pe care o produc, pot împieta asupra desfășurării serviciului religios. Prin excepție, se pot organiza astfel de manifestări numai cu acordul autorității religioase care administrează lăcașul, în condiții care să nu împieteze asupra desfășurării serviciului religios (art. 9, al.5-6 din Legea nr. 422/2001).

Inventarierea și clasarea monumentelor istorice

Pentru ca un imobil să facă parte din categoria monumentelor istorice, trebuie ca el să urmeze o anumită procedură. Această operațiune poartă denumirea de clasare⁹. Clasarea este, prin urmare, procedura prin care se conferă regim de monument istoric unui bun imobil în una din cele două grupe amintite mai sus (art. 12, al. 3 din Legea nr. 422/2001)¹⁰. Normele metodologice de clasare și evidență a monumentelor istorice, a listei monumentelor istorice, a fișei analitice de evidență a monumentelor istorice și a fișei minimale de evidență a monumentelor istorice sunt cuprinse în Ordinul nr.2682 din 13 iunie 2003 ¹¹.

În cazul bunurilor imobile neclasate aflate în proprietatea cultelor religioase, procedura de clasare se declanșează din oficiu de către direcțiile pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județene, respectiv a municipiului București (art. 13, al. 1)-1., lit.b din Legea nr.422/2001). De asemenea, propunerea de clasare poate să vină, după caz, și la cerere „din partea proprietarului bunului imobil, a muzeului municipal și județean, primarului localității, a consiliului local sau județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București, pe al cărui teritoriu administrativ se află bunul imobil în cauză; a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice sau a Comisiei Naționale de Arheologie; asociațiilor și fundațiilor legal constituite, cu activitate în domeniul protejării monumentelor istorice” (art. 12, al.2, lit.a-d din Legea 422/2001).

Intervenții asupra monumentelor istorice

Orice intervenție asupra monumentelor istorice se face numai pe baza și cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii și Cultelor sau, după caz, de către serviciile publice deconcentrate ale acestui minister (art. 23, al.1 din Legea nr. 422/2001). Autorizațiile de construire, de desființare, precum și autorizațiile referitoare la intervenții se eliberează doar după obținerea acestor acorduri (art.23, al.3, din Legea nr.422/2001) fără acestea fiind nule de drept (art.23, al.4, din Legea nr. 422/2001).

Legea nr. 422/2001, în art.23, al.2, lit.a-f), prevede în ce constau intervențiile care se pot efectua asupra monumentelor istorice: toate lucrările de cercetare, conservare, construire, extindere, consolidare, restructurare, amenajări peisagistice și de punere în valoare, care modifică substanța sau aspectul monumentelor istorice; executarea de mulaje de pe componente ale monumentelor istorice; amplasarea definitivă sau temporară de împrejmuiri, construcții de protecție, piese de mobilier fix, de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de însemne pe și în monumente istorice; schimbări ale funcțiunii sau destinației monumentelor istorice, inclusiv schimbările temporare; strămutarea monumentelor istorice; amenajări de căi de acces, pietonale și carosabile, utilități anexe, indicatoare, inclusiv în zonele de protecție a monumentelor istorice.

Lucrările de construcție ce fac obiectul autorizării, în cazul monumentelor clasate în grupa „A” se efectuează numai de persoane fizice sau juridice atestate în domeniul monumentelor istorice, iar prin derogare, la monumentele istorice de categorie B, intervențiile pot fi efectuate și de persoane fizice sau juridice neatestate (cu excepția lucrărilor la componentele artistice), cu condiția respectării avizelor de specialitate (art. 36, al.2 din Legea nr.422/2001).

Măsuri speciale de protejare și execuție a lucrărilor de pictură la bisericile monument-istoric

Noul Regulament pentru organizarea și funcționarea Comisiei de pictură bisericească a Patriarhiei Române¹² (denumit în continuare Regulament C.P.B.) aduce noi reglementări în ceea ce privește protejarea bunurilor care sunt clasate ca monumente-istorice, în sensul că lucrările de înfrumusețare a acestor locașuri pot fi executate doar de către anumite persoane specializate în acest domeniu.

În concret, “restaurarea picturilor la bisericile ortodoxe monumente istorice, a obiectelor de patrimoniu bisericesc și pictură din nou, în cazul monumentelor nepictate, se execută doar de către specialiști autorizați de Comisia de pictură bisericească (C.P.B.), pe baza documentațiilor tehnice trimise la C.P.B. de Centrul eparhial, spre aprobare, și, ulterior, avizate de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național” (art. 70 din Regulament C.P.B.).

Inclusiv “autorizarea restauratorilor de pictură la monumente istorice se face conform evaluării competențelor în domeniul solicitat, stabilite pe baza studiilor în pregătirea profesională de bază; a pregătirii de specialitate, atestată prin activitatea desfășurată pe perioada efectuării practicii regulamentare; și a dovezii de participare la cursurile organizate de C.P.B.” (art. 71, lit a-c din Regulament C.P.B.).

Pot fi autorizați de C.P.B. ca pictori-restauratori în vederea efectuării de lucrări la monumentele istorice ortodoxe bisericești inclusiv persoanele care au specialitatea de restaurator (specialist sau expert) atestat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, cu îndeplinirea următoarelor condiții: să fie de credință creștină ortodoxă; să efectueze o perioadă de stagiatură de minimum 300 de zile pe șantierele repartizate de C.P.B., din care 200 de zile pe un șantier de restaurare și 100 de zile pe un șantier de pictură din nou, pentru dobândirea noțiunilor teoretice și a deprinderilor practice specifice picturii din nou; să promoveze examenul de autorizare după efectuarea perioadei de stagiatură (art. 72, al.1, lit.a-c din Regulamentul C.P.B.). De asemenea, specialiștii atestați de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național care, anterior intrării în vigoare a Regulamentului C.P.B., au restaurat cel puțin două biserici monument istoric, pot depune, fără a efectua perioada de stagiatură, dosar de autorizare în baza lucrărilor executate (art. 72, al.2 din Regulament C.P.B.).

Lucrările de restaurare a picturii la monumente istorice se execută cu respectarea îndrumărilor C.P.B. și a celor din avizul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național (art. 99, lit.n din Regulament C.P.B.), iar în cazul restaurării bisericilor monumente istorice, pentru licitație vor fi invitați 5 (cinci) restauratori, cu respectarea procedurilor de licitație (art. 111, al.5 din Regulament C.P.B.). Se menționează totodată că monumentele istorice nu pot face obiectul scăderilor de categorie.

În acest sens lucrările la monumentele istorice vor fi executate doar de către pictorii de categoria I în cazul picturii din nou, sau de către restauratorii pictură murală-pictură pe lemn, în cazul lucrărilor de restaurare (art. 116 din Regulament C.P.B.).

La lucrările de pictură restaurare executate la bisericile (….) monumente istorice importante, după executarea unui sector din lucrare, se organizează recepție parțială. În acest caz, la recepție va participa – pe lângă delegații C.P.B. și un restaurator atestat de Ministerul Culturii și Patrimoniuiui Național (art. 124 , al.1 și 2 din Regulament C.P.B.).

În cazul restaurării picturii unei biserici monument istoric, parohia sau mănăstirea va trimite dosarul cuprinzând documentația spre analiză la Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, solicitând avizul acestui organism, care este obligatoriu vederea restaurării (Anexa 8.2, pct.2 din Regulament C.P.B.).

De asemenea în cazul în care, în timpul efectuării operațiunilor de restaurare a componentelor artistice, pe amplasament se descoperă valori istorice, artistice sau șiințifice, restauratorul responsabil este obligat să oprească efectuarea lucrărilor în zona respectivă și să comunice C.P.B. descoperirea lor (clauze contractuale: anexa 10 - din Regulament C.P.B. - Contract model pentru pictarea unei biserici- art.7: Protecția patrimoniului cultural național).

Facilități fiscale acordate proprietarilor monumentelor istorice

Statul Român acordă anumite facilități proprietarilor monumentelor istorice. În scopul protejării lor, statul sau autoritățile administrației publice locale pot să asigure, prin instituțiile specializate aflate în subordine, la cererea proprietarilor, cu titlu gratuit, asistență științifică și de specialitate (art.39, al.1 din Legea nr.422/2001). Costul însemnelor distinctive pentru marcarea, monumentelor istorice¹³ se suportă de către autoritățile publice locale (art.18, al.3 din Legea nr.422/2001). Persoanele proprietare a monumentelor istorice sunt scutite în totalitate de plata impozitului pe clădiri, cu excepția spațiilor în care se desfășoară activități economice sau comerciale. Pentru suprafața ocupată la sol de aceste imobile nu se plătește impozitul pe teren, sau în anumite condiții aceste impozite pot fi reduse (art.41, al.1-3 din Legea nr.422/2001). Sunt scutite de la plata taxelor de timbru persoanele fizice sau juridice care dobândesc prin moștenire sau donație un bun imobil clasat ca monument istoric, utilizat ca locuință sau pentru activități necomerciale, și care se angajează în scris la Direcția pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național în al cărei teritoriu de competență se află bunul imobil în cauză să execute, în termen de 12 luni, lucrările de restaurare și consolidare stabilite prin documentație tehnica aprobata si avizata în conditiile legii (art.42, al.1 și 3 din Legea nr.422/2001). De asemenea, în conformitate cu art. 43 din Legea nr. 422/2001 proprietarii de monumente istorice sunt scutiti de plata taxei de autorizare a interventiilor executate asupra monumentelor istorice deținute, în cazul în care utilizează bunul imobil numai pentru activitati necomerciale (de ex. lăcașele de cult -n.n.) sau, în mod direct, numai pentru locuit (case parohiale-n.n). Proprietarul este scutit de taxa privind înscrierea în Cartea Funciară a bunului imobil clasat ca monument istoric (art.15 din Legea nr.422/2001).

În același sens, Ministerul Culturii și Cultelor nu percepe taxe sau tarife pentru eliberarea anumitor avize printre care amintim avizele necesare în vederea eliberarii autorizatiilor de construire pentru lucrarile si interventiile asupra monumentelor istorice (art.26, al.2 din Legea nr.422/2001).

Finanțarea protejării monumentelor istorice

Finanțarea protejării monumentelor istorice se realizează prin sumele alocate în acest sens de la bugetul de stat, de la bugetele locale¹⁴, sau direct de către proprietari sau administratori. De asemenea, protejarea monumentelor istorice poate fi realizată prin cofinanțare publică și privată (art.49-53 din Legea nr.422/2001).

În ceea ce privește sprijinul acordat de Stat Bisericii, acesta se realizează prin Ministerul Culturii și Cultelor. Astfel, în domeniul patrimoniului eclezial acest minister coordonează activitatea cultelor religioase privind printre altele, “conservarea, restaurarea și valorificarea bunurilor culturale mobile și imobile, cu prioritate a celor care fac parte din patrimoniul cultural național, aflate în proprietatea sau în folosința cultelor (art. 6, al. 2, lit.a din O.G. nr. 28/2001);

Lucrările de cercetare, de expertizare, de proiectare și de execuție care se efectuează la monumente istorice și care sunt finanțate din fonduri publice sunt supuse regimului general de atribuire a lucrărilor publice, de proiectare și execuție, potrivit legislației privind achizițiile publice (art. 49,a l.2 din Legea nr.422/2001). În vederea finanțării sau cofinanțării lucrărilor de protejare a monumentelor istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, Ministerului Culturii și Cultelor prevede în bugetul său credite bugetare destinate în acest sens (art. 50,al. 3, lit.c din Legea 422/2001).

Hotărârea nr.610 din 29 mai 2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind procedura de acordare a creditelor necesare efectuării de lucrări de protejare a monumentelor istorice deținute de persone fizice sau juridice de drept privat¹⁵, asigură accesul “egal la creditare al oricărei persoane fizice sau juridice de drept privat, în scopul realizării de lucrări de protejare la monumentele istorice deținute” (art.1), prin Oficiul Național al Monumentelor Istorice (art.2) care acordă “credite fără dobândă, cu dobândă redusă sau cu dobânda pieței” (art.3, al.1), trebuind îndeplinite mai multe condiții după anumite criterii cuprinse în art.7-9, urmând anumite procedee (art.10-14) materializate printr-un punctaj, persoana beneficiară a acestui tip de credit având o seamă de atribuții cuprinse în art.15 din H.G.nr.610/2003.

Lucrările de reparație, restaurare consolidare la monumentele istorice care fac parte din lista Patrimoniului mondial revin în sarcina proprietarilor (art.4 din O.G. nr.47/2001) ele putându-se realiza și de la “bugetul de stat prin Ministerul Culturii și Cultelor” (art.4, al.1 din O.G. nr.47/2001) sau “din venituri extrabugetare și din alocații acordate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale” (art.4, al.2 din O.G. nr.47/2001). Art. 6, al.6) din aceeași Ordonanță a Guvernului precizează că monumentele istorice înscrise în această listă “sunt obiective speciale, iar paza acestora se asigură, fără plată, de către Ministerul de Interne”. Pentru protejarea acestor monumente, “autoritățile administrației publice locale” au o seamă de atribuții însierate în art. 9 al Ordonanței respective.

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române arată că eventualele cheltuieli pentru reparații la imobilele monumente istorice vor fi acoperite „din contribuțiile benevole ale credincioșilor, din veniturile unităților de cult obținute din activități proprii și din contribuții de la bugetul de stat, de la bugetul autorităților publice locale și al altor instituții, în condițiile legii” (art. 191 din Statut B.O.R.). În cazul coparticipării prin finanțarea din exterior, unitățile de cult pot solicita și primi de la autoritățile administrației publice centrale și locale fonduri în vederea (...), reparării, conservării și întreținerii lăcașurilor de cult și edificiilor bisericești, în condițiile prevăzute de lege (art. 187, al.1 din Statut B.O.R.). De asemenea, „în privința lăcașurilor de cult și a edificiilor bisericești care fac parte din patrimoniul cultural- național, autoritățile de stat pot efectua lucrări de restaurare și întreținere a acestora, cu consultarea prealabilă a eparhiilor pe raza cărora acestea funcționează” (art.187 al.2 din Statut B.O.R.). Prin urmare, chiar dacă autoritățile de stat sau locale finanțează integral lucrările amintite este nevoie și de acordul eparhiei locului în calitate de autoritate de supraveghere a edificiilor bisericești.

Norme canonice și legale bisericești privind administrarea bunurilor imobile monument-istoric

De la început trebuie să facem precizarea că normele canonice nu se referă în mod expres la protejarea bunurilor bisericești clasate ca monumente istorice, ci reglementează regimul bunurilor - proprietate a Bisericii- în general.

Astfel, aceste rânduieli prevăd ca averea bisericească să se administreze doar în folosul Bisericii. Averea Bisericii trebuie să fie păstrată cu toată grija (can.24 Antiohia), fiind oprită înstrăinarea ei (can. 26/36 și 31/41 Cartagina; 12 Sin.VII ec.). Astfel, canonul 38 apostolic oprește ca episcopul să-și însușească ceva din lucrurile Bisericii sau să vândă ceva din acestea, pentru a-și ajuta rudele sărace; bunurile vândute de preoți în timpul vacanței scaunului episcopal pot fi cerute înapoi de către Biserică (can. 15 Ancira); după consacrare, bunurile mănăstirești trebuie să rămână pentru totdeauna acesteia (can.24 Sin. IV ec.), iar averile să i se păstreze (can.24 Sin. IV ec.; can.26-36 și 33-41 Cartagina; can.12 Sin.VII ec)¹⁶.

În conformitate cu aceste canoane, legiuirile noi bisericești aflate acum în vigoare se referă la aceeași stare de drept. Astfel, la nivel central, una dintre atribuțiile Adunării Naționale Bisericești este aceea de a aproba măsurile « unitare privind administrarea bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea sau folosința unităților de cult din întreaga Biserică Ortodoxă Română, precum și a celor fundaționale » (art.22, lit.i din Statut B.O.R.). De asemnea, Consiliul Național Bisericesc, ca organism central executiv al Sfântului Sinod și al Adunării Naționale Bisericești (art.28 StatutB.O.R.) este cel care « hotărăște cu privire la modul de administrare a bunurilor mobile și imobile ale Administrației Patriarhale, al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și al celorlalte instituții centrale bisericești cu scop misionar; (art. 30, lit.e din Statut B.O.R.). Permanența Consiliului Național Bisericesc, ca organism central executiv (art.31, al.1 din Statut B.O.R.), analizează și face propuneri Consiliului Național Bisericesc privind modul de administrare a bunurilor mobile și imobile ale instituțiilor centrale bisericești și fundațiilor bisericești centrale (art.32, lit.f din Statut B.O.R.) ; și « hotărăște cu privire la acceptarea donațiilor, legatelor, sponsorizărilor și cumpărării de bunuri în favoarea Patriarhiei Române, pentru instituțiile centrale, precum și în legătură cu transmiterea folosinței bunurilor imobile bisericești (închiriere, comodat, arendare, etc.), a grevării cu sarcini sau afectării de servituți a acestora (art.32, lit.k din Statut B.O.R.).

La nivel local, la parohii, preotul-paroh « administrează patrimoniul parohiei în conformitate cu hotărârile Adunării Parohiale și ale Consiliului Parohial și controlează modul de administrare a bunurilor instituțiilor culturale, social-filantropice și fundaționale bisericești din parohie » (art. 50, lit.k din Statut B.O.R.) și « întocmește și ține la zi inventarul bunurilor parohiei de orice natură... » (art. 50, lit.l din Statut B.O.R.).

Adunarea Parohială, ca organism deliberativ al parohiei este chemată să « ia hotărâri cu privire la zidirea, repararea, restaurarea și întreținerea bisericii, a casei parohiale și a altor clădiri ale parohiei, precum și la conservarea și restaurarea patrimoniului mobil, și solicită aprobarea scrisă Permanenței Consiliului eparhial, care verifică, prin specialiștii de la Centrul eparhial, necesitatea, legalitatea și calitatea proiectelor ce se propun a fi realizate” (art.55, lit.e din statut B.O.R.); „aprobă măsuri pentru administrarea proprietăților mobile și imobile ale parohiei, supraveghind buna întreținere a edificiilor bisericești, culturale, social-filantropice și fundaționale” (art.55, lit.k din Statut B.O.R.). Consiliul Parohial, ca organism executiv al Adunării Parohiale (art.59, al.1 Statut B.O.R.), „face propuneri spre aprobare Permanenței Consiliului eparhial, cu privire la transmiterea folosinței bunurilor imobile bisericești ale parohiei (închiriere, comodat, arendare etc.), a grevării cu sarcini sau afectării de servituți a acestora, cu excepția locașurilor de cult” (art.61, al.1, lit.j - Statut B.O.R.).

Administrarea întregii averi parohiale mobile și imobile revine prin excelență conducătorului Oficiului parohial “împreună cu Consiliul parohial, sub controlul Centrului eparhial (Art. 64, al.1 din Statut B.O.R., cf. can. 7 și 8 Gangra).

Preotul paroh, ca administrator al bunurilor parohiale, are următoarele îndatoriri: să administreze corect bunurile mobile și imobile ale parohiei, instituțiilor culturale, sociale și fundaționale, precum și fondurile parohiale (…); să ia măsuri pentru restaurarea, conservarea și protejarea bunurilor mobile și imobile ale parohiei, potrivit legislației bisericești și civile în vigoare, referitoare la patrimoniul cultural-național; să prezinte Consiliului parohial, la sfârșitul anului, o informare (...) asupra modului de administrare și gestionare a patrimoniului bisericesc; să se îngrijească, împreună cu ceilalți preoți slujitori și cu epitropii, de luarea măsurilor pentru întreținerea, repararea și restaurarea edificiilor bisericești parohiale, ale instituțiilor culturale, social- filantropice și fundaționale, a casei parohiale, a curții și cimitirului parohial, precum și a altor bunuri bisericești parohiale; (…) să se îngrijească, împreună cu ceilalți preoți slujitori și cu epitropii, de înscrierea în evidențele parohiale și ale autorităților centrale și locale competente a bunurilor mobile și imobile ale parohiei, de buna administrare a acestora, precum și de întocmirea și buna păstrare a actelor de proprietate, potrivit prevederilor statutare, regulamentare bisericești, a hotărârilor organismelor bisericești centrale și eparhiale. Câte o copie legalizată a actelor de proprietate a bunurilor parohiei se păstrează la protopopiat și la Centrul eparhial” (art.65, lit a-g din Statut B.O.R.).

La protopopiate, protopopul este persoana care „întocmește și prezintă anual Permanenței Consiliului eparhial situația privind bunurile mobile și imobile proprietăți ale parohiilor și filiilor din cuprinsul protopopiatului” (art.70, lit.e din Statut B.O.R.).

La mănăstirile eparhiale, starețul sau stareța, ca persoane prin care se exercită cârmuirea chiriarhală (art.31 din Regulamentul pentru organizarea vieții monahale – R.M.)¹⁷, are ca atribuții gestionarea corectă a averii mobile și imobile a mănăstirii, atât direct, cât și prin delegații săi, purtând grijă deosebită pentru toate bunurile și mai ales pentru cele care fac parte din patrimoniul cultural-național (art.38, lit.i din R.M.). De asemenea, soborul poartă de grijă de toate bunurile înscrise în inventarul mănăstirii (art.44, lit.f din R.M.)

Adunarea Eparhială, ca organism deliberativ (art.90 din Statut B.O.R.) al Eparhiei „hotărăște cu privire la modul de administrare a bunurilor eparhiei, precum și ale instituțiilor și fundațiilor eparhiale, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare” (art.92, lit. k din Statut B.O.R.).

Consiliul Eparhial, ca organism executiv al Adunării Eparhiale (art.95 din Statut B.O.R.); „administrează bunurile mobile și imobile ale eparhiei, ale instituțiilor și fundațiilor eparhiale, în conformitate cu hotărârile Adunării eparhiale; „verifică și aprobă raportul anual privind situația bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea sau folosința unităților de cult din eparhie” (art.98, lit.h-k din Statut B.O.R.).

Permanența Consiliului Eparhial, organismul care funcționează între ședințele Consiliului Eparhial (art.100 Statut B.O.R.) „hotărăște în privința modului de administrare a bunurilor mobile și imobile ale eparhiei, ale instituțiilor și fundațiilor eparhiale; a acceptării donațiilor de bunuri imobile, legatelor și sponsorizărilor și cumpărării de bunuri în favoarea eparhiei, precum și în legătură cu transmiterea folosinței bunurilor imobile bisericești (închiriere, comodat, arendare, etc.), a grevării cu sarcini sau afectării de servituți a acestora, în conformitate cu legislația în vigoare (art.102, lit.i și p; art.172, al.10-11 din Statut B.O.R.).

Prin urmare, la orice nivel organizațional, Biserica este chemată la protejarea și buna chivernisire a întregii averi bisericești, mai cu seamă a monumentelor istorice imobile clasate, atât cu respectarea legislației interne bisericești, cât și cu a celei „civile în vigoare referitoare la patrimoniul cultural național”.

Obligațiile și drepturile proprietarilor de monumente istorice sunt prevăzute și în art. 36, al. 1), lit.a-m din Legea nr.422/2001.

Înstrăinarea bunurilor imobile monument-istoric ca măsură de protejare a lor

Fiecare organism individual sau colegial este chemat să administreze corect și în favoarea parohiei întregul patrimoniu bisericesc.

Conform prevederilor art.36, al.(4), lit.a)-c) din Legea nr. 422/2001 este posibilă înstrăinarea, închirierea sau concesionarea imobilelor monumente istorice, cu îndeplinirea de către proprietari a anumitor obligații.

În principiu, contrar acestor norme legale civile, în conformitate cu legislația bisericească în vigoare, «este oprită înstrăinarea tuturor bunurilor bisericești, inclusiv a celor imobile: clădiri, ogoare, grădini (can.12 Sin.VII ec ; Nov.7, cap.1 și 3, § 2). Cu toate acestea, în unele cazuri s-a îngăduit înstrăinarea unor astfel de bunuri pentru anumite motive, care au fost socotite ca scop principal al Bisericii, sau de o importanță deosebită: pentru procurarea de vase absolut necesare săvârșirii cultului (Cod.Jus.I, 2, 17 ); pentru plata datoriilor bisericești și impozitelor către fisc (Nov.46, cap.1 ; Cod.Jus.I, 2, 21 ; Nov.120, cap.6, § 2); pentru construirea de noi imobile și repararea și întreținerea celor existente, dar deteriorate (Cod.Jus.I, 2,7; Nov.120, cap.6, § 2) ; pentru înlăturarea pagubelor pe care le-ar avea de suferit Biserica, prin păstrarea imobilelor, care nu aduc nici un venit sau sunt dar reclamă cheltuieli pentru întreținere, imobile situate departe, care nu pot fi administrate; mai ales pentru răscumpărarea captivilor (...Cod.Just. I, 2, 21 ; Institutiones II, 1, § 8; Nov.65 prefața ; Nov.7, cap.8 ; Nov.120, cap.9 și 10) ; pentru ajutorarea săracilor (Nov.65, cap. 1 § 5) și a bisericilor ajunse în mare lipsă; pentru ajutorarea statului când s-ar afla în mare strâmtorare”¹⁸.

Există o ordine de înstrăinare a bunurilor bisericești. Prima dată se vând bunurile “mai puțin necesare, cele mobile înaintea celor imobile (Nov.120, cap.6, § 2; Nomocanon, titl.II, cap.2; Sint.at.I, p.109) și pe cât este cu putință, să fie trecute altor instituții bisericești (Basil. V, 2,12). Este oprită înstrăinarea lor economilor și administratorilor așezămintelor cu scop evlavios, rudelor de sânge și de cuscrie ale acestora, ca și dregătorilor politici”¹⁹.

Nu orice organism colectiv bisericesc poate dispune însă înstrăinarea bunurilor imobile bisericești. Astfel, la nivel central, Consiliul Național Bisericesc este organismul care hotărăște cu aprobarea prealabilă a Sinodului Permanent, în privința înstrăinării în orice mod (vânzare, schimb, donație, cedare de drepturi litigioase, etc.) a bunurilor imobile bisericești ale Patriarhiei Române (art. 30, lit.f din Statut B.O.R.).

Pe plan local, Adunarea parohială face propuneri spre aprobare de către Consiliul eparhial, cu privire la înstrăinarea bunurilor imobile bisericești ale parohiei (art.55, lit.j din Statut B.O.R.);

Consiliul Eparhial, ca organism executiv al Adunării Eparhiale (art.95 din Statut B.O.R.), „hotărăște în privința înstrăinării în orice mod a bunurilor imobile ale unităților bisericești din eparhie”; iar cu aprobarea prealabilă a Sinodului mitropolitan, hotărăște în legătură cu înstrăinarea în orice mod a bunurilor imobile bisericești ale Centrului eparhial, ale instituțiilor și fundațiilor eparhiale ...; (art.172, al.10-11 din Statut B.O.R.).

Articolele amintite mai sus exceptă însă de la înstrăinare bunurile sacre care sunt inalienabile.

Forma definitivă a actelor de înstrăinare a bunurilor bisericești este cea aprobată de Permanența Consiliului Național Bisericesc, de Permanența Consiliului Eparhial sau de Sinodul Mitropolitan (can.33 Cartagina; art.113, lit.i din Statut B.O.R.), în conformitate cu prevederile Statutului B.O.R. (art. 178, al.1).

Procedura de înstrăinare a bunurilor imobile bisericești clasate ca monumente istorice

Condițiile de formă cerute pentru înstrăinarea bunurilor bisericești sunt următoarele: “cercetare amănunțită în fața episcopului ca să se vadă că biserica nu va fi păgubită; declararea sub prestare de jurământ de către persoanele chemate să realizeze vânzarea, că prin această vânzare Biserica nu va rezulta nici o pierdere pentru Biserică (Nov.120, cap. 6, 7); consimțământul episcopului respectiv”²⁰ (can. 34/41 Cart.) pentru înstrăinarea bunurilor parohiale și al sinodului mitropolitan pentru cele eparhiale.

Toate înstrăinările făcute fără respectarea rânduielilor bisericești sunt lovite de nulitate.

Când o parohie dorește să vândă un imobil, se convoacă în acest sens Consiliul Parohial. Hotărârea acestuia va fi supusă aprobării Adunării Parohiale convocată în acest scop, întocmindu-se două procese verbale pentru fiecare ședință. Un exemplar se va păstra în arhiva parohiei, iar cel de-al doilea se va trimite cu raport prin protopopiat Consiliului Eparhial spre aprobare. Acesta este forul decizional care va hotărî sau nu aprobarea (începerii procedurii-n.n.) vânzării. Hotărârea trebuie să aibă avizul Contenciosului și aprobarea chiriarhului (art.31-32 Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești²¹ - denumit în continuare R.A.B.).

În caz de răspuns afirmativ, va avea loc licitația. Termenul de licitație va fi adus la cunoștința celor interesați cu cel puțin 15 zile înainte de data fixată prin afișare la oficiile publice din localitatea respectivă, dar și prin publicare într-o gazetă cotidiană răspândită, menționându-se condițiile de participare. Licitația se va ține la cancelaria parohială de către epitropii parohiei, sub președinția parohului. P.V. întocmit semnat de cei care au condus licitația și de alți doi membri ai Adunării Parohiale se va trimite prin protopopiat Consiliului Eparhial, care va decide „cum va găsi cu cale”. Hotărârea se va supune aprobării chiriarhului (art. 34-37 din R.A.B.).

În cazul în care licitația este validată, Consiliul Eparhial dispune încheierea contractului sub formă autentificată. O copie se va trimite Consiliului Național Bisericesc cu scopul scoterii bunului imobil vândut din inventarul general de imobile bisericești (art.39-40 din R.A.B.).

În situația în care Consiliul Eparhial nu aprobă licitația, el va putea hotărâ să se țină o nouă licitație. În cazul în care după două licitații consecutive rezultatul este defavorabil, Consiliul Parohial va putea decide -cu aprobarea chiriarhului- fie amânarea vânzării imobilului, fie vânzarea prin bună învoială. Această din urmă procedură exclude de această dată licitația publică, părțile limitându-se la procesele verbale de înstrăinare ale Consiliului și Adunării Parohiale, aprobate de Consiliul Eparhial. Și în acest caz procedura de scoatere a bunurilor din inventarul general al imobilelor bisericești trebuie îndeplinită. În cazul în care chiriarhul refuză validarea actelor de înstrăinare, actele întocmite rămân fără efect (art.38 din R.A.B.).

La protopopiate, bunurile acestor unități bisericești se pot înstrăina, schimba sau greva, la propunerea protopopului, de către Consiliul Eparhial, cu respectarea dispozițiilor referitoare la schimbarea, înstrăinarea sau grevarea imobilelor eparhiale (art.42 din R.A.B.). Prin urmare, bunurile în cauză nu urmează procedura în materie cu imobilele parohiale, ci cu cele ale organismelor ierarhic superioare. Trebuie remarcat faptul că în cadrul organizării unui protopopiat, nu există organisme colective de administrare a patrimoniului deținut (și nu numai) în mod asemănător cu cele de la parohii. În acest caz, organismul administrativ este doar personal, și anume: protopopul. Statutul Bisericii Ortodoxe Române, precum și Regulamentul de administrare a bunurilor bisericești nu legiferează regimul juridic al imobilelor protopopiatelor, ca și cum aceste organisme nu ar putea deține astfel de bunuri. Doar una din atribuțiile protopopului este cea privitoare la întocmirea și prezentarea anuală „Permanenței Consiliului eparhial a situației privind bunurile mobile și imobile proprietăți ale parohiilor și filiilor din cuprinsul protopopiatului” (art.71, lit. E din Statut B.O.R.), și nu cele pe care le deține ca proprietar de drept (spre ex. imobilul unde se găsește sediul protopopiatului). Deci în privința bunurilor imobile deținute de protopopiate, administrarea lor revine organismelor ierarhic superioare ale centrului eparhial.

La eparhii, bunurile imobile bisericești se pot înstrăina, schimba sau greva în condițiile identice prevăzute în acest sens pentru imobilele parohiilor fie prin licitație publică, fie prin bună învoială. Hotărârea va fi luată de către Consiliul Eparhial, cu aprobarea chiriarhului, la propunerea Consilierului administrativ-economic. De asemenea, în cazul „bunurilor imobile comune ale Bisericii Ortodoxe Române, administrate de Patriarhie”, acestea „nu se pot înstrăina decât cu încuviințarea Consiliului Național Bisericesc, la propunerea Permanenței sale”, iar hotărârile acestui consiliu „se supun aprobării Patriarhului” (art.49, al 1 și 2 din R.A.B.).

Oservăm așadar că înstrăinarea bunurilor comune deținute de unitățile bisericești (parohii, protopopiate, vicariate, mănăstiri) se realizează doar cu aprobarea Consiliului eparhial (art.172 al.10 Statut B.O.R., art.98, lit.h, Statut B.O.R.; can. 38 și 41 ap.; can.12 VII ec.; can.24-25 Antiohia), iar în ceea ce privește înstrăinarea bunurilor deținute de Centrul eparhial, de instituțiile și fundațiile eparhiale, acest lucru se poate duce la bun sfârșit de Consiliul Eparhial, după ce a obținut aprobarea prealabilă a Sinodului Mitropolitan (art.172, al.11; art.98, lit.i - Statut B.O.R.).

Categorii de bunuri imobile bisericești clasate ca monumente istorice care se pot înstrăina

Conform art.172, al.(1) din Statutul B.O.R., bunurile care alcătuiesc patrimoniul bisericesc –în general- se împart în două categorii: bunuri sacre și bunuri comune, clasificare care se răsfrânge inclusiv asupra bunurilor imobile. Bunurile comune sunt cele destinate întreținerii bisericilor, a slujitorilor ei, operelor culturale, de caritate și asistență socială și medicală, precum și pentru îndeplinirea celorlalte scopuri ale Bisericii edificiile unităților de învățământ bisericesc, edificiile administrațiilor bisericești, muzeele religioase, așezămintele și instituțiile culturale, social-medicale, filantropice și economice, terenurile agricole, pădurile, pășunile, viile, livezile, grădinile, (...), etc (art.172, al.5 si 6 din Statut B.O.R.).

Bunurile sacre sunt cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile (art.172, al.3 din Statut B.O.R., cf.can. 2 Sf. Chiril al Alexandriei). Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească, iar cedarea folosinței poate fi acordată pe un termen de până la 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire. Din rândul bunurilor imobile sacre fac parte lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele, etc.), cimitirele, etc. (art.172, al.3 din Statut B.O.R., cf. can. 2 Sf. Chiril al Alexandriei).

În același Statut se legiferează și o altă categorie de bunuri, și anume cea asimilată bunurilor sacre cuprinzând casa parohială, vatra parohială și mănăstirească, incinta Centrului Eparhial, a Centrului Patriarhal, reședințele chiriarhale, chiliile mănăstirilor și schiturilor. Acestea din urmă beneficiază de un regim juridic identic cu cel aplicabil bunurilor exclusiv sacre amintit mai sus (art.172, al.4 din Statut B.O.R.).

Prin Legea cultelor se prevede că bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile și imprescriptibile. Ele pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult (art.27, al. 2 din Legea 489/2006). Însă, conform art. 172, al. (10) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aceste bunuri sacre sunt inalienabile. Nu pot fi înstrăinate prin niciun mod: nici prin vânzare, nici prin schimb, nici prin donație, dar nici prin cedare de drepturi litigioase, etc.; nu pot fi vândute, înstrăinate, grevate sau sechestrate, proprietatea lor fiind exclusiv bisericească.

Așadar, la întrebarea: ce imobile bisericești se pot însă înstrăina prin vânzare, schimb, donație sau cedare de drepturi litigioase?, putem răspunde că se pot înstrăina doar bunurile imobile bisericești comune.

Prin urmare, în ceea ce privește înstrăinarea bunurilor imobile clasate ca monumente istorice, din punct de vedere bisericesc, Legea nr. 422/2001 este aplicabilă doar bunurilor bisericești comune. Doar acestea pot fi înstrăinate în analiza celor descrise mai sus.

Dreptul de preemțiune

Dreptul de preemțiune este „facultatea de care se bucură o persoană de a fi preferată oricărei alte persoane la cumpărarea unui anumit bun. (Acest drept - n.n.) poate fi stabilit prin lege sau prin convenția părților, fie în favoarea unei persoane fizice sau juridice, fie în favoarea statului”²².

Referitor la exercitarea dreptului de preemțiune în cazul imobilelor de care ne ocupăm, există mai multe prevederi legislative în vigoare. Astfel legea civilă acordă dreptul de preemțiune statului, iar legea bisericească îl stabilește în favoarea unităților bisericești, deci persoanelor juridice, sau, în anumite condiții, persoanelor fizice clericale și neclericale, slujitori ai bisericii.

În acest context Legea nr.422/2001 prevede că monumentele istorice deținute de orice persoană fizică sau juridică de drept privat pot fi vândute, cu respectarea mai multor condiții. O condiție imperativă impusă de această lege este exercitarea „dreptului de preemțiune al statului român, prin Ministerul Culturii și Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa A; sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa B; ori al unităților administrativ-teritoriale, după caz, potrivit legii, sub sancțiunea nulității absolute a vânzarii” (art.4, al.4 din Legea nr.422/2001), proprietarilor vânzători revenindu-le obligația de a înștiința acestor organisme de stat intenția de vânzare. În cazul în care Ministerul Culturii și Cultelor sau serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor nu își exercită dreptul de preemțiune în termenul legal, acest drept se transferă autorităților publice locale, care îl pot exercita în maximum 15 zile (art.4, al.8 din Legea nr. 422/2001) de la înștiințare. Deci, din acest punct de vedere, dreptul de preemțiune îl are Statul Român prin Ministerului Culturii și Cultelor (sau prin unitățile sale administrativ-teritoriale) sau autoritățile publice locale.

Contrar acestora și în conformitate cu prevederile legiuirilor bisericești, acest drept de preemțiune nu revine persoanelor juridice ale puterii laice, ci altor „unități bisericești ortodoxe” (art.178, al.2 din Statut B.O.R.), deci altor persoane juridice de același fel. De asemenea, în cazul unei licitații, în condiții de cumpărare egale, Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești acordă un drept de preemțiune (chiar dacă legiuitorul nu îl numește astfel) și „preoților parohiei în primul rând, iar în al doilea rând cerorlalți slujitori ai bisericii” (art.34, al.2 din R.A.B.). „Ceilalți slujitori ai bisericii” sunt diaconii, cântăreții bisericești (cantorii) și paraclisierii, respectiv persoanele fizice care își desfășoară activitatea în parohia respectivă. Dacă aplicăm principiului analogiei în drept la articolul 178, al.2) din Statut B.O.R., acest drept de preeemțiune se extinde și altor slujitori bisericești din alte parohii.

La o analiză superficială s-ar opina că prevederea din Statut o abrogă tacit pe cea din R.A.B., prima fiind ulterioară acesteia din urmă.

Analizând însă cu atenție aceste aspecte și dacă luăm în considerare dispoziția art.203, al.3 din Statutul B.O.R. care specifică faptul că „până la elaborarea și aprobarea noilor regulamente, rămân în vigoare prevederile actualelor regulamente, în măsura în care acestea nu contravin prezentului statut”, ar însemna că persoanelor fizice prevăzute în R.A.B. nu li se mai aplică acest drept de preemțiune - întrucât prevederile respective contravin noului Statutut al B.O.R. și sunt abrogate implicit-, ci doar persoanelor juridice prevăzute în statut. Mai mult, cu toate acestea supoziții, nici vechiul Statut al Bisericii Ortodoxe Române nu prevedea acest drept de preemțiune, dar R.A.B. emis în baza acestui vechi statut a fost și rămâne aplicabil și din acest punct de vedere.

Mai mult decât atât, dacă ne referim însă la faptul că sfintele canoane sunt normele care stau la baza oricărei legislații elaborate de o Biserică locală pentru ca astfel să se păstreze inclusiv unitatea canonică cu Patriarhia ecumenică a Constatinopolului și implicit cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, observăm că, în conformitate cu acestea, can.12 al Sinodului VII ecumenic prevede că vânzarea unui bun bisericesc poate să se facă doar unor categorii de persoane fizice, respectiv „clericilor sau plugarilor (agricultorilor), dar nicidecum dregătorilor localnici”²³, canon care de altfel se regăsește în prevederile art.34, al.2 din R.A.B. amintit.

În mod concret și în analiza celor de mai sus, în cazul vânzării unui imobil bisericesc monument-istoric și care face parte din categoria bunurilor comune, participanții la licitație (spre exemplu) pot fi persoane juridice sau persoane fizice, atât bisericești cât și laice. Dacă dreptul de preemțiune nu a fost exprimat de vreo unitate bisericească ortodoxă, în situația în care condițiile de vânzare între părțile participante sunt egale, dreptul de preemțiune revine persoanei fizice clericale sau neclericale angajată a parohiei proprietare care organizează licitația. Acest drept nu revine statului, așa cum îl întâlnim exprimat în art.4, al.4 din Legea nr.422/2001 deoarece conform principiului de drept „lex speciali, derogat generali (legea specială derogă de la cea generală)”²⁴, imobilele respective intră sub incidența legislației interne bisericești. Statul însă îl poate dobândi doar după neîndeplinirea procedurii în materie amintita. Cu alte cuvinte, bunurile imobile comune bisericești clasate ca monumente istorice pot fi înstrăinate în condițiile respectării legislației interne bisericești, la care se adaugă prevederile Legii nr. 422/2001 în acest sens.

Strămutarea monumentelor istorice bisericești ca măsură de protecție a acestora

Strămutarea este acțiunea de mutare a unui obiect dintr-un loc în altul care are ca rezultat schimbarea locului inițial²⁵.

În art. 4, al.10 din Legea 422/2001 se face precizarea că „în condițiile legii, în vederea protejării monumentelor istorice se poate proceda, în cazuri extreme, la strămutarea acestora”. Prin art. 23, al.1 din același act normativ strămutarea se consideră chiar o „operațiune de intervenție asupra monumentelor istorice”. Din acest punct de vedere al legislației civile, putem spune că toate monumentele istorice bisericești pot fi strămutate, indiferent de destinația și categoria imobilelor din care fac parte.

Legislația bisericească nu prevede acest aspect al protejării monumentelor istorice sau salvării lor prin strămutare. Totuși, contrar acestor prevederi, această operațiune s-a produs în anumite cazuri. Mai multe ar putea fi cauzele prin care proprietarii monumentelor istorice bisericești ar putea să recurgă la o astfel de operațiune: construcția unui alt locaș de cult pentru nevoile actuale ale comunității și neglijarea, de multe ori, chiar prin părăsire, a monumentului-istoric existent; desființarea unităților de cult în care există un asemenea imobil bisericesc, nemaiputând fi utilizat. Principiul potrivit căruia „ceea ce nu este prevăzut este și permis” nu constituie temei în vederea strămutării monumntelor istorice bisericești.

Practica în timp ne arată că există însă unele situații în care proprietarii de drept nu mai pot dispune de bunurile deținute, acestea trecând în administrarea altor organisme bisericești. Este cazul bunurilor care au aparținut unor unități de cult care din anumite motive au fost desființate. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 174 din Statutul B.O.R. „în cazul desființării unei unități de cult sau a unei biserici fundaționale, proprietatea întregului patrimoniu se transmite unității de cult superioare ierarhic ce va dispune de acesta cu titlu de proprietar al respectivului patrimoniu bisericesc. Patrimoniul bisericesc fără stăpân revine eparhiei în a cărei jurisdicție teritorială se află”. De asemenea, în situația în care „o asociație sau o fundație cu scop social-filantropic medical ori cultural-educațional se desființează, întregul ei patrimoniu trece în proprietatea eparhiei pe teritoriul căreia se află” (art.182, al.3 din Statut B.O.R.).

Cu alte cuvinte, în situația în care unitatea de cult organizată ca parohie se desființează sau este desființată, bunurile ce constituiau patrimoniul ei de odinioară se transmit în totalitate protopopiatului ca unitate ierarhic superioară. În cazul desfințării unui vicariat (ortodox ucrainian), patrimoniul acestuia revine patriarhiei, iar în cazul desființării unei mănăstiri sau unui protopopiat, patrimoniul lor se transmite eparhiei de care acestea depind. De asemenea, orice bun imobil care formează patrimoniul bisericesc și care rămâne fără stăpân (proprietar-n.n.) revine tot eparhiei respective (art.174 din Statut B.O.R.).

În ce situații se poate desființa o unitate bisericească? Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și celelalte legiuiri bisericești prevăd doar unele condiții care pot duce la desființarea unei unități de cult. Astfel, la fel ca în cazul înființării unei parohii, cât și în situația desființării lor, precum și în cazul transformării parohiilor în filii (art.46, al.1; art.102, lit.f din Statut B.O.R.), aceste decizii intră în atribuțiile Permanenței Consiliului Eparhial (art.44; art.102, lit.f din Statut B.O.R.). Condițiile care duc la desființarea unei unități sunt socotite a fi – conform legiuirilor bisericești- cele de ordin misionar-pastoral local (art.44; art.102 din Statut B.O.R.), poziționarea geografică și posibilitățile economice de funcționare (art.102, lit.f din Statut B.O.R.).

Facem precizarea că în cazul transformării unei parohii într-o filie, unitatea bisericească nu se desființează, ci doar se reorganizează, membrii ei având drepturi și îndatoriri identice cu membrii parohiei la care se alătură (art.46, al.1 Statut B.O.R.). Patrimoniul său rămâne în continuare proprietatea acelor membri, fiind administrat de organismele colective ale unității ecleziastice nou create (Adunarea parohială - din care fac parte și membrii majori alipiți; și Consiliul parohial – din care pot face parte și persoane ale noii filii), precum și de organismele individuale (preotul-paroh și epitropul).

Pe lângă condițiile arătate care pot duce la desființarea unei parohii trebuie amintită și depopularea localităților de către locuitorii lor. Există unele comunități rurale care s-au depopulat fie pe cale naturală, fie prin migrație, cum ar fi cazul satelor izolate, sau cătunelor²⁶. Cum o parohie „este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și mireni, situată pe un anumit teritoriu” (art.43 din Statut B.O.R.) este lesne de înțeles că fără membrii laici o astfel de unitate nu mai poate exista. Deci prin moartea naturală sau prin părăsirea localității respective prin fenomenul migrației populației autohtone, sunt dizolvate implicit și organismele colective și individuale cu atribuții în întreținerea și administrarea patrimoniului bisericesc.

Cu toate că satele fără locuitori mai figurează doar cu numele, ele „vor exista din punct de vedere administrativ (laic - n.n.) deoarece foștii localnici sau urmașii acestora sunt proprietari pe terenurile sau casele din acele localități, astfel încât ele nu pot fi desființate”²⁷. Nu astfel se întâmplă și din punct de vedere bisericesc. Parohiile organizate în vetrele satelor depopulate se desființează în condițiile amintite mai sus. Cum o parohie este formată din persoane stabilite pe un anumit teritoriu, acestea nemaiexistând, duce implicit și la desființarea unității de cult deținătoare de bunuri.

Alături de acestea, inclusiv „bisericile izolate care nu se află pe un teritoriu locuit de vreo așezare omenească, precum și bisericile și edificiile monumente istorice cu caracter religios aparțin, deopotrivă eparhiei pe teritoriul căreia se află și sunt în grija și se administrează de către aceasta” (art.184, al.1-2 din Statut B.O.R.). Deci, în primul rând, eparhia locului este unitatea căreia îi revine sarcina să îngrijească și să administreze imobilele respective, comportându-se ca un proprietar de drept.

În asemenea situații, bunurile bisericești comune, chiar dacă sunt monumente istorice, pot fi înstrăinate (deoarece sunt situate la depărtare de noul proprietar, iar cheltuielile cu întreținerea lor ar fi ridicate), în conformitate cu legislația bisericească în vigoare, și cu acordul Ministerului Culturii și Cultelor, iar dacă materialul construcției permite ar putea fi chiar strămutate în conformitate cu Legea nr. 422/2001 și cu acordul organismului bisericesc care le administrează²⁸.

Altul este regimul bunurilor sacre sau asimilate bunurilor sacre, monumente istorice, aflate și ele într-o avansată stare de degradare datorată lipsei de fonduri financiare din partea proprietarilor (vechi sau noi) de a le restaura. Imobilele sacre edificate din zidărie (piatră și cărămidă), nu se pot vinde și nici nu pot fi strămutate. Cele construite din materiale ușoare demontabile (lemn), urmează același regim juridic în vederea înstrăinării lor, dar există posiblitatea desansamblării în vederea strămutării acestora în alte locuri. Se cunosc unele biserici monument-istoric care au căzut pradă timpului: lemnul putrezit a făcut ca acestea să se prăbușească și să dispară rămânând doar în memoria celor care au reușit să le cunoască sau în imaginile imortalizate cu ocazia diferitelor evenimente locale. Referindu-se la bisericile hunedorene, preotul și cercetătorul istoric lect.dr. Florin Dobrei arată în acest sens că „multe dintre bisericile de lemn au dispărut în ultima jumătate de secol. Unele au pierit din pricina neglijenței oamenilor, fiind mistuite de flăcări (...), altele au fost dărâmate, pentru a face loc noilor biserici de zid, mult mai spațioase (...). În câteva cazuri, deși s-au păstrat lângă noile edificii, cele vechi s-au degradat iremediabil din lipsa fondurilor necesare reparațiilor (...). Dacă nu se vor lua măsuri urgente de restaurare-conservare, aceeași soartă o vor avea și alte biserici hunedorene (...)”²⁹.

Pentru preîntâmpinarea unor astfel de cazuri o măsură (pe care am numi-o) extremă ar fi strămutarea lor în alte locuri străine de mediul lor istoric, cultural și natural, dar care ar putea contribui la salvarea lor prin restaurare din partea celor interesați. În ce condiții s-ar putea strămuta un astfel de imobil? Care este regimul unor astfel de bunuri?

Trebuie să se aibă în vedere principiul potrivit căruia prin strămutare imobilele bisericești clasate și care sunt bunuri sacre nu se înstrăinează, deci nu li se transmite proprietatea, ci doar folosința, întrucât prin acțiunea strămutării nu poate fi vorba de vreun contract de vânzare, schimb sau donație. Astfel, unitatea bisericească inițială (sau cea ierarhic superioaă) își păstrează pe mai departe dreptul de proprietate asupra imobilului și transmite către persoana interesată concesionară doar folosința bunului respectiv; folosința se transmite pe o perioadă de până la 3 ani, cu posibilitatea de reînoire; unitatea bisericească concesionară care îl va avea astfel doar în folosință este obligată să păstreze în continuare destinația inițială a imobilului.

Intervențiile care urmează să se realizeze asupra imobilului cad în sarcina concesionarului, proprietarului revenindu-i obligația de a face demersurile către autorități în acest sens. Amplasarea monumentului istoric bisericesc clasat trebuie să urmeze calea legislației civile în domeniul imobiliar general în sensul că terenul pe care urmează să fie amplasat va fi în proprietatea sau concesionarea noii unități bisericești care va folosi imobilul respectiv.

Transmiterea folosinței bunurilor bisericești se hotărăște, după caz, de către organismele abilitate: Permanența Consiliului Național Bisericesc (art.32, lit.k din Statut B.O.R.) și Permanența Consiliului Eparhial (art.102, lit.p; art.172, al. 10; din Statut B.O.R.), ținând seama de apartenența acelor bunuri, precum și de legislația în vigoare. Termenul de transmitere a folosinței bunurilor sacre se face doar pe o perioadă de până la trei ani, cu posbilitate de reînnoire (art.172, al.2 din Statut B.O.R.), avându-se în vedere și aplicarea –după caz- a Ordinului nr. 2684 din 18 iunie 2003 privind aprobarea Metodologiei de întocmire a Obligației privind folosința monumentului istoric și a conținutului acesteia³⁰.

O variantă de salvare a acestor biserici vine din partea aceluiași cleric amintit: „Considerăm că renovarea lor in situ sau (stră-n.n.)mutarea în incinta unui muzeu etnografic (…local-n.n.) – în eventualitatea creării unuia - ar reprezenta soluția ideală pentru salvarea și păstrarea acestora în patrimoniul local”³¹.

Sancțiuni

Nerespectarea dispozițiilor Legii nr.422/2001, atrage, după caz, răspunderea civilă, administrativă, materială, disciplinară, contravențională sau penală (art.53–54 din Legea nr.422/2001) atât a proprietarilor, cât și a celorlalte organisme chemate să păstreze în condițiile legii monumentele istorice.

Astfel, constituie infracțiuni și se sancționează conform legii desființarea neautorizată, distrugerea parțială sau totală, exproprierea fără avizul Ministerului Culturii și Cultelor, degradarea, precum și profanarea monumentelor istorice (art. 55, al.1 din Legea 422/2001). În aceste cazuri faptuitorul este obligat la recuperarea materialului degradat și la reconstituirea monumentului sau a părților de monument lezat, conform avizelor prevăzute de lege (art. 55, al.2 din Legea 422/2001).

Constituie contravenții la regimul de protejare a monumentelor istorice (și se sancționează cu amendă) următoarele fapte, dacă, potrivit legii, nu constituie infracțiuni: executarea de lucrări asupra unui imobil după declanșarea procedurii de clasare sau asupra unui monument istoric, fără avizul Ministerului Culturii și Cultelor; precum și neprecizarea în certificatul de urbanism a necesității obținerii avizului Ministerului Culturii și Cultelor sau a serviciilor deconcentrate ale acestuia, după caz, pentru lucrările propuse la monumente istorice în zona de protecție a acestora ori în zonele protejate (art. 56, al.1, lit. a și e din Legea 422/2001). De asemenea următoarele contravenții se sancționează cu amendă: eliberarea autorizațiilor de construire sau de desființare pentru lucrări la monumente istorice în zonele protejate, fără avizul Ministerului Culturii și Cultelor ori al serviciilor deconcentrate, după caz; încalcarea de către proprietar sau de către titularul dreptului de administrare a unui monument istoric a obligațiilor prevăzute la art. 36; nevirarea contravalorii timbrului monumentelor istorice, precum și a taxelor și tarifelor prevăzute de prezenta lege; organizarea manifestărilor prevăzute la art. 9 alin. (5) si (6), în lipsa acordului autoritatii competente (art. 56, al.1, lit.b-d și f din Legea 422/2001). Contravențiile³² la regimul de protejare a monumentelor istorice se prescriu în termen de 3 ani de la data savârșirii lor (art.56, al.3 din Legea nr.422/2001).

De asemenea, încălcarea dispozițiilor prevăzute în O.G. nr.47/2000 referitoare la nerespectarea obligațiilor față de bunurile imobile care fac parte din lista Patrimoniului mondial “atrag după caz răspunderea civilă, administrativă, disciplinară și contravențională” (art.10 din O.G. nr.47/2000) a celor vinovați.

Coroborat cu aceste dispoziții sunt și prevederile art. 64, al.1) din Statutul B.O.R. Astfel, parohul în calitate de administrator al întregii averi parohiale mobile și imobile împreună cu Consiliul parohial, răspunde atât canonic-disciplinar și administrativ- bisericesc în fața Centrului eparhial (cf. can. 39 ap.), iar pentru administrarea și gestionarea defectuoasă a averii bisericești răspunde și în fața instanțelor civile și penale, în baza legislației în vigoare, după caz.

În cazul restaurării picturii la monumente istorice, preoții (respectiv stareții/starețele) care încep lucrări de pictură-restaurare bisericească fără aprobarea C.P.B. și fără întocmirea contractului vor fi sancționați conform legislației în vigoare. De asemenea, personalul clerical de conducere de la Centrele eparhiale și protopopii, precum și parohii (stareții/starețele) și membrii Consiliilor parohiale (Consiliilor economice din mănăstiri), care încalcă prevederile Regulamentului Comisiei de pictură bisericească vor răspunde, în aceeași măsură, canonic-disciplinar (art. 133, al.7 și 8 din Regulament C.P.B.).

După gravitatea faptelor marcate prin lipsa de protejare a acestor bunuri, Codul Penal³³ (C.P.) pedepsește persoanele vinovate, după cum urmează:

„Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia sau împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 ani sau cu amendă. În cazul în care bunul are deosebită valoare artistică, științifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare, pedeapsa este închisoarea de la unu la 10 ani” (art.217, al.1-2, C.P.).

„Distrugerea sub orice formă, fără necesitate militară, de monumente sau construcții care au o valoare artistică, istorică ori arheologică, de muzee, mari biblioteci, arhive de valoare istorică sau științifică, (…) ori de reproduceri ale bunurilor de mai sus și în general a oricăror valori culturale ale popoarelor, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează jefuirea sau însușirea sub orice formă a vreuneia dintre valorile culturale arătate în prezentul articol, de pe teritoriile aflate sub ocupație militară” (art.360, al.1-2 C.P.).

În concluzie, din analiza celor expuse, bunurile imobile și mobile care fac parte din patrimoniul bisericesc alcătuiesc “averea bisericească”. O parte din bunurile imobile (biserici, paraclise, capele, case parohiale, etc.) pot fi clasate ca monumente istorice. Regimul lor juridic este reglementat atât de legislația laică (civilă), cât și de cea specific bisericească (cuprinsă în hotărâri sinodale care au la bază prevederile canonice). Ambele categorii de legiuiri acordă o deosebită importanță protejării și conservării acestor valori inestiabile ale culturii și patrimoniului național românesc, ca parte din cel universal.