ABSTRACT
In the Orthodox Church, the religious and liturgical practices are deeply rooted both in excerpts from the Book of Psalms, and, generally speaking, in the word of the Holy Scripture. This paper is reviewing three such occurrences, involving Isaiah 61, 10; Exodus 15, 6 and Psalm 118/119, 73, in order to reveal the meanings that biblical references would add to the liturgical gesture.
KEYWORDS, Bible, Old Testament, Exodus, Isaia, Psalms, Moses, Exegesis, Liturgy, Priest, Prayer, Sticharion, Maniple, Anthropology
După cum bine se știe, cultul și practicile liturgice ale Bisericii Ortodoxe sunt profund ancorate atât în rugăciunile din Cartea Psalmilor, cât și, în general vorbind, în cuvintele Sfintei Scripturi1. Rândurile ce urmează aduc în discuție trei astfel de ocurențe, propunându-le unei analize menită să evidențieze semnificațiile pe care aceste referințe biblice le imprimă actului liturgic.
1. ISAIA 61, 10, Bucura-Mă-voi întru Domnul, sălta-va de veselie sufletul Meu întru Dumnezeul Meu, că M-a îmbrăcat cu haina mântuirii, cu veșmântul veseliei M-a acoperit. Ca unui mire Mi-a pus Mie cunună și ca pe o mireasă M-a împodobit cu podoabă.
Acest cuvânt din Cartea lui Isaia se regăsește într-un moment liturgic special, și anume în cadrul rânduielii pregătitoare pentru slujirea Sfintei Liturghii, corespunzând ritualului îmbrăcării veșmintelor liturgice. Mai precis, înainte de a-și pune primul veșmânt liturgic, și anume stiharul, preotul binecuvântează veșmântul cu mâna dreaptă, în dreptul crucii de pe spate, și rostește în taină sau cu glas scăzut următoarea rugăciune,
Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul, că m-a îmbrăcat în veșmântul mântuirii și cu haina veseliei m-a împodobit; ca unui mire mi-a pus cunună și ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă.
Remarcăm faptul că diferențele dintre cele două texte sunt minimale. Ele își au originea, cel mai probabil, pe de o parte în versiunile Sfintei Scripturi folosite la redactarea textelor liturgice și, pe de altă parte, în faptul că textele liturgice nu par a fi fost traduse în limba română, concomitent Biblia. În orice caz, deosebirile nu sunt de natură să altereze sensurile textului biblic. Chiar dimpotrivă, prin însoțirea acțiunii de îmbrăcare cu o rugăciune de inspirație biblică, atât acțiunea propriu zisă, cât și săvârșitorul ei se plasează într-un context nou, și anume în acela deschis prin sensurile biblice pe care le evocă rugăciunea. Aceste sensuri se clarifică dacă vom considera Isaia 61, 10 în cadrul mai larg al capitolului din care face parte.
Capitolul 61 din Cartea lui Isaia prezintă o profeție mesianică de mare importanță care, de altfel, își va afla împlinirea odată cu începerea propovăduirii Evangheliei de către Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în sinagoga din Nazaret2. Mai precis, capitolul în discuție atrage atenția, într-o manieră optimistă, asupra schimbării de statut pe care o va cunoaște poporul proaspăt eliberat, în contextul celei de a treia secțiuni a Cărții lui Isaia, în care profetul vorbește despre starea poporului și despre lucrarea restauratoare a lui Dumnezeu asupra acestuia, de după încetarea robiei babilonice și revenirea în Pământul Făgăduit. Aici, autorul vizionar binevestește, că Templul va fi refăcut, că tot poporul va putea să aducă nestingherit slavă și slujire lui Dumnezeu, bucurându-se de belșugul hărăzit lor de către Domnul; că fiecare persoană în parte își va putea asuma un rol sacerdotal în raport cu neamurile; și că, astfel, poporul ales va avea parte el însuși de cinstire3.
Părinții Bisericii au înțeles locul acesta dintr-o perspctivă tipologică, pe urmele Sfântului Ioan Gură de Aur, ca referire generică la statutul Bisericii și la triumful noului Israel, în epoca mesianică. Versetul 10, care ne interesează pe noi în mod deosebit, a fost interpretat mai îndeaproape de către Sfântul Chiril al Ierusalimului care, considerând acest cuvânt dintr-o perspectivă baptismală și în lumina unui important fragment profetic din Apocalipsa4, învață că prorocul se referă aici la bucuria de care au parte cei care s-au învrednicit deja de Taina Sfântului Botez și au dobândit darurile Duhului Sfânt, spre lucrarea virtuților mântuitoare, exprimate în chip simbolic5. Căci așa după cum haina luminoasă reprezintă, în Apocalipsa, „faptele cele drepte ale sfinților” (Apocalipsa 18, 8), tot așa haina, veșmântul, cununa și podoaba despre care vorbește Isaia reprezintă virtuțile omului născut din nou, întru bucurie, prin Taina Sfântului Botez, „haina mântuirii” simbolizează credința, „veșmântul veseliei” – nădejdea, iar dragostea (gr. agape) este indicată prin dinamica a două lucrări sfințitoare specifice bărbatului și femeii, în chip de mire, respectiv de mireasă. Astfel, lucrarea iubirii prin care se încununează mirele este înfrânarea (stăpânirea de sine), iar cea prin care se împodobește mireasa este fecioria (starea de curăție) – înfrânarea și fecioria vădindu-și în acest context și din această perspectivă aspectul lor de lucrare dinamică și pemanentă, întru cultivarea iubirii celei adevărate.6 Prin aceasta, semnificațiile biblice simbolice ale stiharului trimit la sensurile despre care vorbește Sfântul Simeon al Tesalonicului, care amintește de îmbrăcămintea luminată a îngerilor și de petrecerea mai presus de fire a acestora – înfrânarea și fecioria fiind lucrările care dau bucurie și putere ființelor cerești7.
Așadar, putem nota faptul că ocurența din Isaia 61, 10, din care se inspiră rugăciunea ce însoțește îmbrăcarea stiharului de către preot, imprimă gestului liturgic conotații baptismale, denotând prototipul, calea pe care urmează să pășească omul, prin asumarea virtuților și punerea lor în lucrare, spre desvârșirea lui în vederea cunoașterii lui Dumnezeu în jertfa euharistică8. Ori de câte ori îmbracă stiharul, preotul face un prim pas înspre asumarea statutului suprafiresc de icoană a Mântuitorului Iisus Hristos ca slujitor al omului și, totodată, a statutului de om exemplar. Prin asumarea jertfei christice, acesta se bucură de revărsarea darurilor îngerești și se desăvârșește prin slujirea Domnului9.
2. IEȘIREA 15, 6, Dreapta Ta, Doamne, și-a arătat tăria. Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, pe vrăjmași i-a sfărâmat.
Regăsim aceste cuvinte în rugăciunea specială pe care preotul o rostește atunci când își pune mânecuța dreptă,
Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie; mâna Ta cea dreaptă a sfărâmat pe vrășmași și cu mulțimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici.
Înainte de a trece la analiza acestei ocurențe, trebuie să arătăm faptul că mânecuțele sau „rucavițele”10 se prezintă sub forma unor manșete de stofă, de regulă din același material cu brâul și cu epitrahilul, cu ajutorul cărora diaconul își fixează manșetele reverendei și pe care preotul sau arhiereul le prind cu șireturi peste mânecile stiharului, la încheietura mâinii, din rațiuni cel mai degrabă practice, spre a nu fi incomodați de mânecile largi ale stiharului îndeosebi atunci când trebuie să se atingă de Sfintele Daruri. Mânecuțele sunt menționate relativ târziu și, la început, doar între ornatele preoțești și arhierești, nu și între cele diaconești11. Se pare că portul lor s-a generalizat pentru toate treptele clericale abia din secolul al XVII-lea12. Nu se cunoaște cu exactitate modalitatea prin care mânecuțele au devenit parte din costumul liturgic preoțesc. Unii socotesc că ar deriva de la mănușile purtate de către împărații bizantini, în momentele când intrau în sfântul altar, pentru a primi Sfânta Împărtășanie. Alții, pornind de la faptul că mânecuțele erau un element component al costumului ceremonial adoptat de către împărații bizantini, presupun că ele au pătruns în cult ca un privilegiu de a le purta, acordat de către împărat, patriarhilor. Acest drept s-a fi extins mai apoi și la episcopi, iar ulterior la toți preoții și diaconii13.
Considerând posibilele origini imperiale ale mânecuțelor, dar și semnificațiile simbolice ale mâinii, erminiile liturgice indică pentru aceste piese vestimentare sensuri legate de ideea de putere în general și, în special, sensuri privind puterea pe care Dumnezeu o conferă slujitorilor Săi de a săvârși jertfa euharistică14. În contextul reitării liturgice a jertfei euharistice, dar și în prelungirea aparentului paradox pus în evidență prin semnificațiile brâului preoțesc, Sfântul Gherman al Constantinopolului atestă și o interpretare în cheie tipologică, conform căreia mânecuțele ar oferi imaginea mâinilor legate ale Mântuitorului15, atunci când a fost înfățișat la Caiafa și apoi la Pilat16. Prin aceasta se completează statutul preotului ca icoană a Mântuitorului Iisus Hristos slujind și aducându-Se pe Sine ca jertfă de ispășire pentru întreg neamul omenesc.
Remarcăm faptul că rugăciunea rostită în taină de către preot reia Ieșirea 15, 6. Versetul face parte din prima secțiune a unei alcătuiri poetice de la Ieșirea 15, 1-19, în care sunt evocate cu recunoștință faptele minunate ale eliberării evreilor din robia egipteană. Imnul, care în cadrul Sfintei Scripturi este intitulat Cântarea lui Moise, este o alcătuire liturgică menită în primul rând să glorifice faptele minunate ale lui Dumnezeu; în al doilea rând, intenția vădită a autorului este și aceea de a atrage implicit atenția asupra foloaselor de care se bucură omul, atunci când ascultă și împlinește voia lui Dumnezeu. Prin ascultare, omul devine co-părtaș cu Dumnezeu în ampla lucrare de izbăvire a lumii și, prin aceasta, se împărtășește din puterea și din sfințenia Domnului. Dar Cântarea ... mai apare în Sfânta Scriptură și într-unul dintre cele mai importante momente din Apocalipsa, biruința Mielului asupra fiarei. Autorul Apocalipsei atestă că victoria aceasta este celebrată de către cei care s-au nevoit împreună cu Mielul, prin intonarea Cântării lui Moise17. Aluzia noutestamentară din Apocalipsa aruncă o lumină deosebită asupra locului acestui text în orizontul exegezei bibice creștine, cu implicații directe asupra valorilor semantice corespondente mânecuței drepte și îmbrăcării acesteia.
Conform exegezei iudeo-creștine, sensurile Cântării lui Moise sunt strâns legate de evenimentul eliberării evreilor din robia egipteană și de semnificațiile majore ale acestuia. Dincolo de importanța istorică și politică a eliberării din Egipt, care este recunoscută ca moment inițial al nașterii lui Israel ca popor al lui Dumnezeu, există și o direcție interpretativă deosebit de importantă, strălucit reprezentată de către Philon Alexandrinul, după care Moise ar reprezenta intelectul, rațiunea omului purificată de patimile spirituale și de viciile materiale, întruchipate în cazul de față prin Faraon și prin cavaleria egipteană. În exegeza alegorică philoniană se arată că ostașul egiptean călare simbolizează omul care își lasă mintea în voia pornirilor iraționale și a patimilor trupești, semnificate aici prin imaginea calului, în cazul cavaleriei egiptene, nu omul strunește calul, ci acesta din urmă îl poartă pe om; tocmai din acest motiv, deznodământul este moartea în adâncurile mării – imaginea cavaleriei egiptene înecată în valuri fiind, după Philon, o reiterare a potopului18.
Aceste semnificații vor fi valorificate în exegeza creștină încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, Sfântul Apostol Pavel menționează momentul trecerii prin Marea Roșie într-un cuvânt memorabil și deosebit de important, între altele, pentru înțelegerea perspectivei de lectură creștină a întregului Vechi Testament, faptul că Sfântul Pavel afirmă în Prima Epistolă către Corinteni că „(...) toți, prin Moise, s-au botezat în nor și în mare” (I Corinteni 10, 2), iar apoi concluzionează că, „toate acestea li s-au întâmplat acelora ca pilde și au fost scrise spre povățuirea noastră, la care au ajuns sfârșiturile veacurilor” (I Corinteni 10, 11)19 – plasează evenimentul eliberării din Egipt și momentul trecerii prin Marea Roșie într-o perspectivă interpretativă și catehetică baptismală, care valorifică exegeza alegorică de sorginte philoniană, adăugându-i accente eshatologice. Ideea că trecerea prin Marea Roșie simbolizează purificarea de păcat obținută prin baia botezului este prezentă, bunăoară, la Origen20, la Tertullian21 sau la Sfântul Chiril al Ierusalimului; Sfântul Chiril propune inclusiv o antiteză între „mâna lui Faraon”, care ține în robie, și „mâna lui Dumnezeu”, prin puterea căreia se lucrează eliberarea22. Dominanta eshatologică este prezentă ca un fir roșu în textele patristice baptismale care valorifică relatarea trecerii prin Marea Roșie, indicând faptul că, prin botez, omul devine co-părtaș la victoria finală a Mielului, celebrată prin intonarea Cântării lui Moise23.
Asociate mânecuței drepte, aceste înțelesuri biblice, dimpreună cu gestul îmbrăcării ei conferă piesei liturgice un rol consacrator și completează statutul preotului ca icoană a Dumnezeului întrupat, prin punerea mânecuței drepte, preotul mărturisește biruința lui Dumnezeu asupra potrivnicilor Săi, triumful Mielului asupra fiarei și slava de care se bucură sfinții din Biserica lui Hristos. Totodată, el atestă că, prin ascultare de Dumnezeu și prin lucrarea faptelor credinței – așa după cum Moise și poporul lui Israel au ascultat cuvântul lui Dumnezeu –, tot omul credincios poate ieși învingător asupra tuturor celor ce-i vânează sufletul ca să-l piardă24 – atât asupra pornirilor pătimașe spre păcat, specifice firii lăuntrice a fiecăruia, cât și asupra ispitelor venite din afară.
3. PSALM 118, 73, Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit, înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale.
Ocurența biblică se întâlnește în rugăciunea rostită de către preot, atunci când își pune mânecuța stângă,
Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit; înțelepțește-mă și mă voi învăța poruncile Tale.
Psalmul 118 a fost adeseori comparat cu un sipet în care, de-a lungul timpului, cineva pune spre păstare bijuterii, odoare și, în general vorbind, obiecte de mare preț, fără însă ca între acestea să existe neapărat o înlănțuire logică anume. Din acest motiv, tot așa ca în cazul pildelor lui Solomon, fiecare verset în parte comunică un sâmbure de înțelepciune care poate fi extras din contextul psalmului și are un înțeles de sine stătător. Astfel, versetul în discuție sintetizează învățătura biblică despre statutul ontologic al omului în raport cu Dumnezeu.
În antologia de tâlcuiri patristice la Psaltire, alcătuită de către Cuviosul Eftimie Zigabenul și Sfântul Nicodim Aghioritul, se remarcă referința la crearea omului trupesc și aspirația duhovnicească a acestuia spre a dobândi înțelepciunea, prin împlinirea cu pricepere și cu folos a voii lui Dumnezeu25. Rugăciunea este constituită din două părți, prima reprezintă o mărturisire de credință – preotul mărturisește că a fost creat de Dumnezeu și își recunoaște statutul de creatură; iar partea a doua este rugăciunea propriuzisă, prin intermediul căreia preotul îi cere lui Dumnezeu înțelepciunea necesară pentru învățarea poruncilor mântuitoare.
Fericitul Augustin remarcă folosirea pluralului, „mâinile Tale” – și tâlcuiește că aceasta se referă pe de o parte la puterea și la înțelepciunea lui Dumnezeu și, pe de altă parte, la implicarea Fiului și a Sfântului Duh, în opera de crearea a omului; astfel, omul se vădește a fi rezulaltul conlucrării dintre persoanele Sfintei Treimi. Totodată, sugerează Augustin, omul însuși are de jucat un rol deosebit de important în ceea ce ține de desăvârșirea propriei sale persoane, prin respectarea și prin împlinirea voii lui Dumnezeu, exprimată prin poruncile Sale, omul este chemat să-și depășească firea materială și să se împărtășiească dintru cele înalte. Prin împlinirea acestui deziderat și prin continuare împreunei lucrări săvârșite de către Dumnezeul treimic, omul se face părtaș la această lucrare și, astfel, devine asemenea cu Dumnezeu26.
Sugestia aceasta este prezentă și în alte locuri din Sfânta Scriptură elocvente în ceea ce ține de locul și de rostul omului în orizontul creațiunii, dintre care probabil că unul de maximă importanță se găsește la Facerea 1, 26-27; aici se arată că există două etape importante în crearea omului, după care omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, urmând ca lucrarea asemănării cu Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor, să rămână în responsabilitatea liber asumată a fiecărei persoane umane în parte. Ideea este bine ilustrată într-un fragment mai amplu din Cartea III Regi, unde se relatează jertfa de mulțumire către Dumnezeu pe care o înalță, la Ghibeon, regele Solomon. După ce aduce jertfa, regele are o viziune și își mărturisește înaintea lui Dumnezeu propria-i slăbiciune, își recunoaște neputința și neajunsurile și cere să primească minte pricepută, ca să asculte poporul, să judece cu dreptate și să deosebească ce este bine și ce este rău27. Într-un fel, Psalm 118, 73 reprezintă o sinteză a evenimentului de la Ghibeon, sugerând faptul că omul are parte, în iconomia creațiunii, de un statut ontologic privilegiat, prin faptul că este creat de către Dumnezeu, omul se înrudește cu elementele creațiunii, iar prin faptul că își asumă în deplină libertate împlinirea voii divine, omul se înrudește cu Dumnezeu.
Dacă asociem aceste sensuri mânecuței stângi, semnificațiile acestei piese liturgice se descoperă a fi legate, în mod evident, de statutul ontologic al omului în cadrul creațiunii, accentul punându-se poate cel mai apăsat pe ideea că omul este singura făptură dumnezeiască deplin liberă și invitată să lucreze împreună cu Dumnezeu la desăvârșirea sa și, prin aceasta, la desăvârșirea lumii.
Pe de altă parte, trebuie să remarcăm că, în cazul celor două mânecuțe, sensurile ar trebui probabil receptate în ansamblu, acolo unde mânecuța dreaptă vorbește despre biruința asupra păcatului și despre puterea dobândită ca urmare a purificării baptismale, mânecuța stângă vorbește, fără doar și poate, despre starea de care se bucură omul nou botezat, el este născut din nou și, totodată, cu adevărat liber. În ultimă instanță, sensurile celor două mânecuțe par a se întâlni tocmai în orizontul acesta al ideilor de libertate și noblețe pe care le presupune asumarea duhovnicească de către om a a statutului său de ființă dumnezeiască.