Ben-Oni Ardelean, Evaluarea spiritualității creștine europene în postmodernism, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2011, 288 p.
Pr. conf. univ. dr. Nicolae MORAR
Plasându-și cercetarea sub specia gândirii valorice și substanțiale, Domnul Ben-Oni Ardelean, analitic și sintetic, pe de o parte, dubitativ și evaluativ, pe de altă parte, ne îmbie, generos, la câteva remarci teoretice.
Evaluarea realizată de Domnia sa relevă, cu prisosință, faptul că „homo europaeus” poartă amprenta gândirii iudeo-creștine. Argumentația este solidă și lămuritoare. Edictul constantinian, decizia teodosiană de transformare a creștinismului în religie de stat, asumarea de către medievalitate a canonicismului eclesial ca factor normativ pentru conștiința publică, „modelajul” religios dezvoltat de „constructul cezar – papă” și asumarea reflecției teologice creștine ca paradigmă de interpretare religioasă a existenței sunt tot atâtea argumente relevatoare privind specificul creștin al societății europene. Sunt evocate dezvoltările teologico-morale ulterioare epocii apostolice de către personalități marcante ale istoriei creștine – Fericitul Augustin, Sfântul Grigore de Nissa, Sfântul Isac Sirul – și relația lor cu normativul biblic, dar și cu circuitul vieții divine.
La polul opus, este plasată europenitatea actuală, creștină prin originea sa, „dar anticreștină în rezultat”. Ce a dus la situația actuală? Pe de o parte, ideologiile difuzate de Protestantism, Iluminism, Marxism, Pozitivism, Consumerism, Globalism și, mai nou, de Euro-unionism, iar pe de altă parte, discursurile variate ale creștinilor, dublate de „căderea” instituțiilor eclesiale în autarhism și paseism.
Chiar dacă fenomenul deconectării lumii de la religios, promovat cu insistență în ultimele două secole ale mileniului tocmai încheiat, s-a dovedit a fi o falsă predicție, Domnul Ardelean nu încetează să fie atent la provocările ideologiei integratoare post-moderne. În acest sens, a întreprins o analiză sociologică, ce arată că europenii se declară persoane religioase, fără însă să „internalizeze” valorile creștine și să-și asume „membralitatea” activă, liturgică, în raport cu Trupul lui Hristos. Cu alte cuvinte, „convivul” european își legitimează spiritualitatea în mod liber și subiectiv, fără minime rezonanțe biblice. „Revrăjește” lumea și speră la mântuire prin achiesarea la o religiozitate de tip pluralist. Iar convingerea ultimă a autorului (de altfel firească) e că spiritualizare nu poate fi atinsă prin metode aleatorii – exerciții extatice, practici ezoterice și speculații metafizice –, ci printr-o acțiune conștientă și angajată a persoanei în cunoașterea și împlinirea voinței divine.
În cuvântul introductiv, autorul afirma că și-a propus (și, prin informațiile furnizate în cele cinci capitole ale opusculului, a și reușit) o evaluare a spiritualității creștine în post-modernitate. La capătul lecturii, putem afirma că a izbutit mai mult, îmbiindu-ne câteva proiecte reconstructive ale spiritualității evaluate (unele focalizate pe persoane, altele pe comunitate), cum ar fi: primirea lui Dumnezeu în odaia inimii cu ospitalitate și dragoste; așezarea lucrurilor în conformitate cu intenția divină; interogarea credinței creștine pentru o bună viziune despre lume și viață; redefinirea biblică a comunității ca mesageră a dragostei hristice; transmiterea mesajului nu cu forța argumentării, ci cu puterea duhului evanghelic; reorientarea activităților bisericești dinspre congregație către societate.
Așadar, printr-o stilistică elegantă și cu un fond ideatic consistent, autorul lucrării recenzate ne oferă o imagine actuală a spiritualității și credinței creștine, precum și aspecte importante despre modul cum este privită astăzi Biserica în mediul extra-eclesial.
Derwas J. Chitty, Pustia – cetatea lui Dumnezeu. O introducere în studiul monahismului egiptean și palestinian din timpul Imperiului creștin, Ed. Sofia, București, 2010, 323 p.
Pr. asist. univ. dr. Adrian COVAN
Lucrarea The Desert a City. An introduction to the Study of Egyptian and Palestinian Monasticism under the Christian Empire – Pustia – cetatea lui Dumnezeu. O introducere în studiul monahismului egiptean și palestinian din timpul Imperiului creștin, aparținând cunoscutului cercetător britanic Derwas J. Chitty, a văzut lumina tiparului și în traducere românească, muncă deloc ușoară, realizată prin contribuția domnului Gheorghe Fedorovici. Opera de față este de un real folos pentru toți cei ce sunt pasionați de lumea monahismului răsăritean și nu numai, un mediu creștin aparte, care s-a dezvoltat prin inimă și grai.
Lucrarea, structurată în 9 capitole, ne prezintă o incursiune în viața monastică din primul veac creștin, de la convertirea împăratului Constantin cel Mare și până la cucerirea arabă, punând în lumină personalități marcante din casta sihaștilor, precum: Antonie, Arsenie, Sisoe, Moise, Isaia, Pahomie, Ammun, Macarie Egipteanul, Porfirie al Gazei, Eftimie, Teodosie, Varsanufie, Dorotei, Zosima, Modest și mulți alții, în majoritate identificați cu apelativul cel mare, datorită înălțimii vieții duhovniceși la care au ajuns, dar și nume sonore din rândul ierarhilor sfinți, ca Atanasie cel Mare, Ioan cel Milostiv, Sofronie al Ierusalimului, Grigorie Dialogul și Ioan Scărarul. Un aspect interesant îl reprezintă scoaterea din anonimat a unor monahi, dați uitării în adâncul vremii, care, însă, au jucat un rol deloc de neglijat privind propășirea valorilor monastice.
În inima deșertului, Părinții au înălțat o cetate, lipsită de conotații lumești, și anume cetatea Duhului Sfânt. Sfinții monahi, viețuitori în această cetate, au populat spațiul egiptean și palestinian, pustiul Nitriei și Sinaiul, întemeind manăstiri și schituri, care s-au dovedit a fi adevărate oaze duhovnicești pentru cei flămânzi și însetați de Dumnezeu. Mișcarea monastică a rămas întotdeauna fidelă Bisericii, coloana vertebrală a acesteia constând din neîncetata rugăciune a călugărului pentru întreg cosmosul, dar și din opozanța permanentă față de cei ce denaturau adevărul doctrinar al Bisericii. Însă suportul de căpătâi al monahismului era dobândirea sfințeniei personale prin urmarea Mântuitorului Iisus Hristos, indiferent că acest fapt se îndeplinea în chilia singuratică, în fața Sfântului Prestol, pe scaunul vlădicesc sau în umilința muncii.
Ca orice fenomen social, aflat sub semnul timpului, și monahismul a cunoscut dezvoltarea, aspect bine punctat de autorul nostru, acesta din urmă stabilind ca punct de pornire identificarea primelor așezăminte, solitare și răzlețe, și ajungând în cele din urmă la prezentarea marilor lavre, populate de sute de trăitori. Indiferent de forma viețuirii în monahism, de sine sau de obște, cei ce și-au asumat îngerescul chip, cu timp și fără timp, înfruntând răsturnări de valori, prigoane și exiluri, au avut permanent în conștiință simțul veșniciei, devenind repere ale eternității fericite în pustia pământului.
Deși în partea introductivă se amintește faptul că lucrarea are minusul de a fi o operă sistematică, în ceea ce privește așezarea în scris a informațiilor oferite, cât și „existența în cadrul notelor de subsol a unui număr mare de repetiții nejustificate și inconsistențe la nivelul formei”, totuși subiectul tratat este incitatant, interesul fiind dublat și de o inedită abordare a unui teme extrem de sensibile din spațiul ecleziologiei creștine, și anume, istoria și spiritualitatea monahismului.
Fără prea multe aprecieri și critici, găsim potrivit să legăm titlul lucrării de, să zicem, mootto-ul ei, și anume, de constatarea făcută la începutul secolului al IV-lea de marele între viețuitori Avva Antonie: „ ...pustia s-a umplut de monahi, care au lăsat lumea pentru a deveni locuitori ai cetății cerești”.