Iubirea pentru vrăjmași, criteriu al adevărului

¹

ABSTRACT

Love, the foundation of all existence, represents the ideal model and the earthly fulfillment of each human beign. The love of enemy, as a supreme offering of love, on one hand it makes present the supreme sacrifice of Christ fulfilled on the Cross, in the very moment when He is praying for his enemies, and on the other hand is directing towards the complete reconciliation with the Lord of life. Meanwhile it is the imprint of the Logos and its logoy, of the Truth of God and of all of His creatures, in the universe. It includes the Church, as a true sign, as a seal of apostleship and its mission for centuries.

De multă vreme ne întrebam cum s-ar putea desluși afirmația: „iubirea pentru vrăjmași este singurul criteriu sigur al adevărului”, cuvânt ce rezumă, după arhimandritul Sofronie, teologia acestui mare duhovnic ortodox al timpului nostru. Este un prilej providențial să putem propune aici o meditație teologică despre această afirmație, pe care o considerăm răspunsul la întrebarea pusă de Pilat: „ce este adevărul?”, întrebare urmată de tăcerea lui Iisus. În cele ce urmează vom încerca să întrevedem pe rând problema iubirii de vrăjmași în legătură cu adevărul lui Dumnezeu, al Omului și a Creației.

I. Iubirea de vrăjmași, criteriu al adevărului lui Dumnezeu

Iubirea de vrăjmași este o poruncă a Fiului ce stă mărturie a adevărului lui Dumnezeu în iubirea Sa de neînțeles pentru oameni și mai ales pentru vrăjmașii lui. Ea se înfățișează în primul rând ca un criteriu al adevărului Tatălui.

A. Iubirea de vrăjmași este criteriu al adevărului Tatălui

a) Iubirea de vrăjmași este criteriul adevărului Tatălui pentru că ea mărturisește „logica” sa adâncă, forma divină de gândire, caracterizată prin antinomie. Gândirea divină așează în mod simultan cele contrare, împăcându-le, așa cum sugerează un pasaj din sfânta Evanghelie: „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le faceți” (Matei, 23, 23). Ea se deosebește de gândirea discursivă, cauzală, gândirea „terțului exclus”, ce aparține ființei umane, și a fost exprimată în porunca Fiului: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei, 5, 44-45). Dreptatea divină și iubirea aceasta, nedreaptă din punct de vedere omenesc, sunt înfățișate drept criteriu al adevărului Tatălui ceresc, incomparabilă cu orice altă paternitate lumească, căci iubirea Sa nu este îngrădită de nedreptatea păcătoșilor, pe care o arată vrăjmașii, disprețuind voia Sa.

b) Adevărul Tatălui ca „iubire pentru vrăjmași” se înfățișează luminos prin aceea că, din iubire pentru ei, El își dăruiește propriul Fiu vrăjmașilor săi, iar aceștia contribuie astfel la revelația Lui ca Fiu. El îi iubește fără răsplată, cu iubire neîngrădită, căci logica sa, nefiind îngrădită de nimic, nu este cauzală. Această iubire nu condiționează, iar El nu provoacă nimic. Nimic nu se întâmplă din cauza Lui, și El nu are de ce să se justifice în fața oamenilor. El nu are nici de ce să fie pus în cauză, nici de ce să fie apărat: dacă se întâmplă să o facă, El o face prin chenoză. El renunță la Logosul său în fața tribunalului oamenilor, și manifestă astfel iubirea curată și nevinovată ce este în Persoană pentru vrăjmași și prigonitori. Iubirea pentru vrăjmași este „singurul criteriu sigur” al Tatălui pentru că El are un singur și unic Fiu și Cuvânt al Tatălui. Iubirea este criteriul propriului său adevăr: Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului îl revelează, întrupând „compasiunea Tatălui”².

c) Iubirea pentru vrăjmași este deopotrivă criteriu al adevărului Bisericii. Cu Maica Domnului care, în Icoană, privește fără ură pe vrăjmașii Fiului său, și împreună cu toți sfinții, Biserica, adunarea credincioșilor, îi iubește pe vrăjmașii lui Dumnezeu, și chiar pe potrivnicii Adevărului. Ea vine în sprijinul victimelor și a călăilor. Solidaritatea față de victime nu este împotriva dușmanilor, ci pentru mântuirea lor.

B. Iubirea vrăjmașilor, criteriul adevărului Fiului ce manifestă iubirea Tatălui

a) Fiul, Strălucire a Tatălui, manifestă în chip absolut iubirea pe care Tatăl o are pentru vrăjmașii săi. Ca ipostas al întregii naturi umane și a tuturor ipostasurilor omenești, El s-a unit deopotrivă cu prietenii și cu vrăjmașii săi și îi poartă pe toți în sânul său ca pe frați dușmani (cf. Geneza,5, 22). El a îndeplinit în chip uman realitatea divină a iubirii depline și îi împacă pe dușmani³, nu doar cu El însuși ca Dumnezeu și Domn, dar și între ei, „aducându-le astfel pacea ce depășește orice înțelegere”⁴. El le dezvăluie și le comunică, în mod ipostatic, iubirea sa divină. De aceea, în cel care îi iubește pe vrăjmași, Hristos însuși îi iubește, pentru că omenirea este de acum înainte orientată de dumnezeire⁵. Fiecare ipostas uman este făgașul iubirii ipostatice a Cuvântului pentru toți oamenii. Hristos în mine îi iubește pe vrăjmașii Lui și ai mei.

b) Iubirea de vrăjmași este și criteriul adevărului Scripturilor. O dată cu Evanghelia, ne-a fost arătat că Dumnezeu este milostiv cu toți. Aceasta este cheia interpretării anumitor pasaje biblice, de pildă cerințele de pedepse ce apar în psalmi, sau tăciunii aprinși pe care credinciosul îi invocă deasupra capetelor vrăjmașilor săi (Psalmi, 139, 11. Romani, 12, 20): aceștia nu pot fi decât jăratecul iubirii răstignite. Aceasta îngăduie și deslușirea dorinței celor ce invocaseră sângele Său peste ei și peste copii lor (cf. Matei, 27, 25; 23, 35). Domnul îi ascultă, revărsând peste ei sângele purificator curățitor al iubirii pentru vrăjmași. Sângele acesta nu este un blestem: este purificarea și binecuvântarea cea mai înaltă. Domnul nu vrea să fie înțeles ca un dumnezeu supărat, ce pretinde despăgubire pentru poporul său și pentru El Însuși. El răsplătește păcătoșilor prin iubirea sa jertfelnică.

c) Iubirea de vrăjmași este adevărul Fiului pentru că el manifestă transcendența Persoanei sale. Cel care s-a așezat deasupra tuturor, slujindu-le tuturor, ca prieteni și ca vrăjmași, strălucește prin această iubire. Mai ales în fața lui Pilat, vrăjmașul ce avea drept de viață și de moarte asupra lui, El a răspuns doar prin prezența lui tăcută, arătând astfel că Adevărul este nu ceva, ci Cineva. Ucenicilor săi Le-a spus : „Eu sunt Adevărul și Viața” (Ioan, 14, 6). Același Adevăr ipostaziat a apărut, în chip evident și strălucitor, sfântului Pavel ca Cel pe care îl persecuta și sfântului Siluan ca Cel Milostivnic. „Hristos este Adevărul viu, scrie arhimandritul Sofronie⁶. Sfântul și primul martir Stefan, în iubirea pentru călăii săi, vedea pe Hristos la dreapta Tatălui (Faptele Apostolilor, 7, 55).

C. Iubirea vrăjmașilor este criteriul adevărului Duhului

Sfântul Duh își mărturisește prezența prin iubirea de vrăjmași. El îl cunună pe Hristos pe cruce și dezvăluie faptul că este expresia deplină a iubirii Tatălui pentru vrăjmași.

a) După sfântul Siluan, „sufletul care nu a cunoscut pe Sfântul Duh nu înțelege cum putem iubi pe vrăjmași, și nu o poate accepta”, zice el⁷. Cel care nu-și iubește vrăjmașii nu îl are pe Sfântul Duh ce spune a se împlini porunca lui Hristos. Iubirea de vrăjmași este, așadar, o experiență a adevărului, prin unirea ce se împlinește între ucenic și Stăpân. Căci nu putem cunoște pe Dumnezeu decât cunoscând iubirea sa. Nu putea cunoaște iubirea sa decât iubind așa cum iubește El. Legătura strânsă între iubirea de vrăjmași și cunoaștere, iubirea pentru vrăjmași și adevăr, este caracteristică teologiei mistice a sfântului Siluan. Astfel se poate înțelege și afirmația arhimandritului Sofronie: „mărturia centrală a întregii vieți a sfântului Siluan este faptul că iubirea de vrăjmași este cu totul trebuincioasă cunoașterii tainelor divine”⁸. Dar sfântul Maxim spune că această iubire este deopotrivă criteriul cunoașterii unității naturii omenești⁹. Relația adâncă între iubirea de vrăjmași și cunoașterea adevărului ține de faptul că este o poruncă. Dumnezeu este „de negândit”¹⁰. Dar pe calea ținerii poruncilor lui Hristos, pe calea Bisericii, se dezvăluie taina Sfintei Treimi, nu într-un chip abstract sau rațional, ci în însăși existența dată. O altă cale nu este”¹¹, scrie Părintele Sofronie.

b) Iubirea de vrăjmași este astfel o adevărată teofanie a Sfântului Duh, eveniment teologic ce revelează deplinătatea Adevărului, eveniment harismatic și pnevmatic suprem. Duhul este Mângâietorul prin care Cel Nevinovat răsplătește potrivnicilor săi în iubire. El apără, protejează și mângâie, inspirând acea iubire inefabilă – singura armă împotriva dușmanului și singura forță de convingere și de biruință a potrivniciei. Acolo unde este iubire de vrăjmași, acolo stăpânește Domnul păcii de nedescris și nedepășit, împărăția în care nu putem intra decât prin iubirea de vrăjmași, prin sabia Crucii. Iubirea de vrăjmași înseamnă însă o iubire activă. In cadrul ordinului omenesc, ea se naște printr-o violență făcută sieși, sau prin acceptarea violenței primite, din iubire pentru cei ce ne sunt potrivnici. Este o violență ieșită din comun adusă naturii, instinctului de conservare și tuturor formelor de iubire de sine. Iubirea de vrăjmași este lipsită de compromis, și fidelă sieși, este adevăr și are nevoie să fie făcut adevărul. Este exigența cea mai înaltă, absolutul creștinismului și al Bisericii. Este criteriul Duhului Adevărului ce inițiază în adevărata „teologie”.

II. Iubirea de vrăjmași este criteriul adevărului ființelor

Părintele Dumitru Stăniloae vorbește de „transfigurarea cosmosului prin Cruce”¹². Păcatul, a cărui esență este potrivnicia, acordă iubirii dumnezeiești putința de a se dezvălui în toată profunzimea kenozei sale. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, taina Crucii și a mormântului este cheia tainei ființelor: Logosul răstignit dezvăluie logoi conținute în creație; ca icoană a iubirii de vrăjmași, Crucea este înțelesul și conținutul lumii¹³.

A. Iubirea vrăjmașilor, pecetea Adevărului, se manifestă prin pocăință

a) Această taină se împlinește prin pocăință, ce răspunde iubirii milostivnice a Domnului. Ea constă în faptul de a se recunoaște prin Sfântul Duh ca vrăjmaș al Domnului. Eu sunt vrăjmașul; păcatul lui Adam este păcatul meu, la fel cel al lui Cain. Un eveniment important a fost pocăința lui David recunoscându-se vrăjmaș al Domnului „împotriva ta am păcătuit!” și recunoscând dreptatea lui Dumnezeu (Psalmi, 50, 6). Un alt eveniment a fost pocăința Sfântului Pavel. Cuvântul întrupat i se arătă și îi spuse: „de ce mă prigonești?”, adică: de ce ești vrăjmașul meu și mă consideri drept dușmanul tău ? Părintele Dumitru Stăniloae scrie că „ne pocăim doar pentru că iubim”¹⁴, pentru că am trădat iubirea sau pentru că gândim că avem prea puțină iubire. Simțim atunci durerea imensă de a nu fi iubit, sau chiar durerea de a fi fost până acum vrăjmașul iubirii. Sfântul Siluan a exprimat această durere în Plângerile lui Adam¹⁵. Pocăința este un „foc” ce vrea să ardă în noi orice rămășiță de egoism sau potrivnicie. Sfântul Duh dăruiește ființei omenești răbdarea în fața tuturor necazurilor¹⁶ pentru că relele sunt primite ca pedepse adevărate și meritate: „pentru noi, este dreptate”, spune tâlharul cel bun. Pocăința este harul de a recunoaște că l-am luat pe Dumnezeu drept vrăjmaș, că ne-am înșelat de vrăjmaș, pentru că vrăjmașul este cel viclean, care a pângărit, calomniat bunătatea dumnezeiască.

b) Rugăciunea pentru sine este, astfel, rugăciunea din iubire pentru vrăjmașul celui pe care Dumnezeu îl iubește: Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pe vrăjmașul ce sunt! A se vedea pe sine ca dușman vrăjmaș al lui Dumnezeu și iubit de El se potrivește cuvântului primit de Sfântul Siluan de la Hristos în persoană: „ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”¹⁷. Cel care se consideră drept potrivnic al lui Dumnezeu și vrăjmaș al bunătății sale, oare nu cu spaimă se și vede în iad, despărțit din propria sa voință de iubirea lui Hristos și de fericirea sfinților, fără nici o speranță de a fi vreodată mântuit din cauza greșelii sale de neiertat! Însă Duhul îi amintește de iubirea pe care Domnul o are pentru vrăjmași. Cel care crede că este iubit de Dumnezeu, oricât de potrivnic ar fi sau a fost, este mântuit în aceeași zi, așa cum a promis Hristos tâlharului de pe Cruce.

B. Adevărul Omului: însușire a dragostei Lui Hristos

a) Iubirea de vrăjmași este adevărul ființei omenești pentru că este primirea smereniei lui Hristos: „Iar eu, când mă supărau ei, m-am îmbrăcat cu un sac și am smerit cu post sufletul meu și rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce. Ca și cu un vecin, ca și cu un frate al nostru așa de bine m-am purtat” (Psalmi, 34, 12-13). În pocăința pentru vrăjmași, adică în smerenia voită, ne vedem mai prejos de oricine, chiar decât vrăjmașii noștri – mai răi decât ei și meritând cele mai mari osânde. „Toți vor fi mântuiți, și doar eu singur voi pieri”, spunea Sfântul Sisoe cel Mare, exemplu de smerenie dat de Sfântul Siluan¹⁸. Iubirea de vrăjmași este criteriul adevărului ființei omenești care se smerește în fața vrăjmașilor, prin pocăință, mai ales prin post¹⁹, care se acuză pe sine în loc de a-i acuza pe vrăjmași în fața lui Dumnezeu. El zice: nu există vrăjmași, nu a rămas decât unul singur: eu! Smerenia vrăjmașului lui Dumnezeu, formă tainică a experienței crucii și a adevărului său, distruge puterea vrăjmașului, a celui viclean.

Iubirea pentru vrăjmași este criteriul adevărului ucenicului. Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Dacă oamenii ar avea tot timpul în fața ochilor milostivirea lui Dumnezeu pentru ei, ar fi (la rândul lor) milostivnici unii cu ceilalți”. Acest lucru înseamnă în mod distinct contopirea cu Fiul lui Dumnezeu și perfecțiunea asemănării²⁰: ucenicul iubește atunci precum Însuși Dumnezeu²¹. Calea către iubirea de vrăjmași este semnul împlinirii ființei umane²², devenită o persoană distinctă, după chipul și asemănarea Cuvântului, transfigurând, prin Cruce, ca și El și prin El, pornirile războinice ale trupului, și depășind natura prin ipostasul său. El atinge perfecțiunea dumnezeiască în pilda martirilor și sfinților asceți pomenită în fiecare zi în rugăciunea Bisericii lui Hristos. Ei s-au „supus lui Hristos”²³ iubindu-i pe cei care îi urau.

b) Insă iubirea de vrăjmași este criteriul nașterii Celei De Sus. Hristos o vestește: „veți fi fiii Celui de Sus” (Matei, 5, 44-46. Luca, 6, 27-37). Ființa umană ce îi iubește pe vrăjmași este în mod distinct îndumnezeită. Ea manifestă apatheia, stare lipsită de patimi, semn al vieții dumnezeiești în ea. Ipostasul său este cu totul unit ipostasului Cuvântului, fără însă a se confunda cu el. Ființa apare „născută De Sus (Din Ceruri)” prin sfântul Duh (Ioan, 1, 13). Ea nu este născută din trup și sânge, din natura ce luptă împotriva vrăjmașilor din instinct de conservare, de frică de moarte. Iubirea de vrăjmași se manifestă aici ca un criteriu absolut al adevărului omului, în cei care sunt născuți din „Tatăl veacului ce va să vină, ce naște în Duh prin iubire și prin cunoaștere”²⁴. Această contopire cu Hristos este ca atare îndumnezeirea. Sfântul Siluan citează pilda Sfântului Paisie căruia i-a apărut Hristos: „Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat mie” – „așa de plăcută Domnului este rugăciunea pentru vrăjmași”, deslușește Siluan. „Acolo unde se află Duhul Domnului, scrie Sfântul Siluan, acolo domnește desăvârșit iubirea smerită a vrăjmașilor și rugăciunea pentru lume”²⁵. „Desăvârșit” subliniază criteriul sigur al Adevărului în Duhul Sfânt.

C. Criteriul eshatologic al adevărului creației pe care strălucește Crucea

Teologia Crucii, ca „logică” a tuturor creaturilor, și „transfigurare cosmosului”, arată că iubirea de vrăjmași este criteriul adevărului creației. Aceasta este străbătută de logoi ai Logosului, de la „logica dumnezeiască” necontradictorie și antinomică.

a) Iubirea de vrăjmași se apropie de iubirea de moarte. Singurul dușman este moartea, faptul de a muri (Apocalipsa, 21, 4). Ce vrea să spună aici a-ti iubi vrăjmașul? Cum și cui ar putea fi criteriu al adevărului faptul de a-l iubi? Moartea este ultimul vrăjmaș (I Corinteni, 15, 26). „Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață” (Ioan, 5, 24). Iubirea de dușmanul care este moartea, avută de Stăpân și de ucenic, pune capăt morții, învingând puterea ei: „moartea nu mai are stăpânire asupra noastră” (Romani, 6, 3-11). Ea ne devine prietenă căci răutatea ei este dată în vileag. Hristos dezvăluie vanitatea răului, puterea sa distrusă, căci răul nu este, ci doar dă impresia că este. El denunță răul și îl iubește pe vrăjmaș. Există o greutate fără putere a iubirii, ce refuză să vadă răul, nu din naivitate, ci pentru a nega răului orice esență. Iubindu-l pe vrăjmașul care este moartea, adică unindu-se de bună voie cu ea, Cuvântul întrupat se împrietenește cu ea și o face prietenă Maicii Sale preacurate și întregii omeniri, pentru cei ce cred în El. Moartea prin iubire a omorât moartea prin ură și a făcut din moarte, o moarte pentru viața veșnică în Dumnezeu, deci o prietenă. Cine este cel mai bun prieten al nostru, într-adevăr, decât cel care ne apropie de Hristos? Moartea pentru vrăjmași și din iubire pentru ei dezleagă puterea malefică a morții, pentru că ea împlinește porunca de a iubi așa precum iubește Dumnezeu. Ea este învingătoare asupra morții și a spiritului său satanic. Nu o putem iubi și înfrânge decât după ce am denunțat-o; după ce am dezgolit adevărul morții, cu alte cuvinte adânca sa potrivnicie.

b) Iubirea pentru moartea ce înfrânge moartea are un înțeles eshatologic ca împlinire și sfârșit al istoriei. Sfântul Nicolae Cabasila spunea că Hristos a risipit neînțelegerea istorică a mâniei lui Dumnezeu (cf. Psalmi, 30,7; 30, 23) oamenii îl credeau vrăjmașul lor²⁶, și, prin iubirea sa pentru vrăjmași, El le-a dovedit că, departe de a fi urât de El, sunt iubiți. Iubirea aceasta va străluci la cea de-a doua venire în slavă a Prietenului omului, termen ireversibil al potrivniciei și urii fratricide, patima aceasta istorică - patima lui Cain. El va da mărturisirea ultimă a preferinței celuilalt în locul său, (mărturisire care este) slava Crucii. Vrăjmașii se vor risipi definitiv, așa cum ceara se topește la foc, așa cum se risipește fumul. Domnul nu va avea decât „prieteni”, numele acesta pe care îl folosește atât de des în Evanghelie. Doar câțiva, în mod liber, vor refuza încă să se împace cu sfârșitul potrivniciei. Suferința celor care sunt chinuiți de groaza a ceea ce au făcut este imensă, „vor privi la Acela pe care L-au împuns” (Ioan, 19, 37): ea poate naște pocăința. Există o altă groază: aceea de a se condamna pe sine de potrivnicie, de a alege singur războiul în locul păcii. Apariția orbitoare a iubirii de vrăjmași este de nesuportat pentru vrăjmașii iubirii; ea va fi judecata vrăjmașilor lui Dumnezeu și a omului. Însă cuvântul „iubiți-vă vrăjmașii” constituie judecata oricărui creștin și oricărui om, în această lume sau în cea care vine.

Iubirea nu dorește răstignirea, însă este răstignitoare, prin simpla sa prezență curată nevinovată, prin evidența sa. Dar ce poate oare atinge inima păcătosului, în afara suferinței Celui Nevinovat ? Gravitatea Crucii se află în suferința resimțită de vrăjmașii lui Dumnezeu și ai iubirii; Dumnezeu nu o vrea, însă iubirea sa este atât de mare încât ea este pedeapsă pentru păcătoși. Duhul, criteriu absolut al adevărului, se pogoară asupra adâncimii ultime a iubirii de vrăjmași, o iubire răstignită pe voința lor potrivnică. Sfinții îi iubesc dureros pe cei ce se află în felul acesta în iad.

c) Iubirea de vrăjmași este, în fine, semnul mântuirii creației. Prin ea, creaturile sunt eliberate de patimile lor. Este sfârșitul fricii lor, patima universală, căci, de la cădere, orice ființă în văzduh, pe pământ sau în străfundurile mărilor, fuge de predator. Groaza și amenințarea pântecului devorând ființe vizibile și invizibile își atinge sfârșitul. Suferința sfinților și iubirea lor pentru vrăjmașii omului și ai creației este resimțită chiar și de animale. Ele resimt că, în cei care au distrus în ei înșiși orice reacție animalică²⁷, nu mai au de ce să le fie frică de moarte. După Sfântul Isaac Sirianul²⁸, Sfântul Siluan spune că „atunci când sufletul învață iubirea de la Domnul, el suferă pentru universul întreg, pentru fiecare creatură a lui Dumnezeu”²⁹. Cunoaștem viața sfinților de care se apropie animale, temătoare sau înfricoșătoare, simțindu-i împăcați prin iubirea de vrăjmași. Sfinții nu sunt vrăjamașii nimănui și nu resimt pe nimeni, nici chiar animalele înspăimântătoare, ca pe un vrăjmaș. Creația cunoaște transfigurarea prin sfârșitul fricii, animalice și omenești (Psalmi, 103, 7), și prin semnele stăpânirii iubirii lui Dumnezeu.

La capătul meditației noastre teologice ni se pare că iubirea de vrăjmași este criteriul Adevărului, deopotrivă a Creatorului și a ființelor. Ea este înscrierea, întipărirea Logosului și a logoilor săi, a Adevărului lui Dumnezeu și a creaturilor, în univers. Ea este semnul adevărat al Bisericii adevărate a lui Dumnezeu, mai ales a apostoliei și menirii sale. Din punct de vedere „ecumenic”, ne putem întreba cum ar fi fost relațiile între creștinii din timpul marilor erezii și schisme dacă această poruncă ar fi fost aplicată temeinic. O altă întrebare ne mai vine aici: cum se împacă iubirea de vrăjmași cu antisemitismul prezent la unii creștini? În fine, ne întrebăm dacă unele din textele noastre liturgice, mai ales cele din Săptămâna Mare, ce par a îndemna la a-l urî pe Iuda și la pedeapsa necredincioșilor, nu ar putea beneficia de o recitire și poate chiar de o reformulare în lumina poruncii de a-i iubi pe vrăjmași, poruncă față de care aceste texte par a fi în dezacord.