ABSTRACT
The notable representative of the Anomenians party, a part of Ariens, was Eunomiu of Cyzic. His learning distinguishes itself in two learning points from Arie's. Firstly, he makes a distinction between the divinity existence (οὐσία), who is indivisible and incommunicable, and divinity power or activity (ἐνέργεια) that can be communicated. Eunomiu – trying to explain the lack of resemblance between God-Father and God-Son – proved that God's essence constituted by non-birth (ἀγεννησία) is incommunicable by definition, but that God communicated to his Son his creative power or his action power (ἐνέργεια), that makes the Son an intermediary between God and the created world. Secondly, while Arie thought that God cannot be known, the Anomenians educed, from the absolute simplicity of God's essence, that This can be perfectly known.
Unul dintre susținătorii arianismului, Eunomiu (+394), ucenicul arianului radical Aetiu, a reaprins disputa doctrinară în Biserică, proferând un sistem raționalist privind modul de înțelegere a existenței lui Dumnezeu. Născut în jurul anului 335, capadocian de origine, era fiul unui fermier. Își câștigă existența ca stenograf, iar în 360 este hirotonit diacon de către episcopul arian Eudoxiu al Antiohiei. Tot în același an, va fi numit episcop de Cyzic, în Mysia. Câteva crâmpeie din viața și învățătura lui Eunomiu ne sunt prezentate de istoricul Socrate, în cartea a IV-a a Istoriei sale bisericești: „Eunomiu a fost secretarul lui Aetiu, care era numit cel fără Dumnezeu, de care am amintit. Fiind în preajma lui, imita felul lui de a fi sofist; și când îi lipseau cuvintele, făcea sofisme fără să-și dea seama. De aici a devenit îngâmfat și a ajuns la blasfemie; plin de zel pentru dogma lui Arie, se împotrivea cât putea dogmelor adevărului. Prea puțin cunoscător al scrierilor sfinte și fără să-și dea osteneala să le înțeleagă, de multe ori era ocupat cu cuvintele și tot schimbându-le mereu nu reușea să pună de acord subiectul cu intenția sa. Așa cum o dovedesc cele șapte volume, la care a trudit absolut în zadar, și pe care le-a scris despre Epistola Apostolului către Romani; făcând risipă de cuvinte, n-a putut afla sensul epistolei. Sunt și alte asemenea cărți ale lui, pe care cine ar vrea să le citească va cunoaște disprețul pentru încercarea lor. Eudoxiu l-a făcut așadar episcop în Cyzic pe acest Eunomiu, străduindu-se să-l înlăture pe Eleusie. Când a ajuns el acolo, folosind ca de obicei dialectica, le provoca auditorilor impresia de ceva străin. De aici s-au iscat tulburări în Cyzic; oamenii l-au alungat din oraș, neputând suporta cuvintele lui pompoase”1.
Scandalul s-a iscat datorită faptului că într-o predică, ținută la praznicul Epifaniei, în anul 361, Eunomiu a afirmat că Fecioara Maria, după nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, a avut legături trupești cu Iosif, și că Fiul este robul și slujitorul Tatălui, iar Duhul Sfânt, robul și slujitorul Fiului2. „Ducându-se la Constantinopol, a zăbovit pe lângă Eudoxiu, lipsit fiind de episcopat. Și, ca să nu dau impresia că-l depreciez, am auzit chiar vocea lui Eunomiu, care a cutezat să vorbească în sofisme împotriva lui Dumnezeu. A spus așa: «Dumnezeu nu știe despre ființa Lui nimic mai mult decât noi; și ea nu este mai mult cunoscută Lui și nici nouă mai puțin, ci orice știm noi despre ea, același lucru îl știe și El în toate sensurile. Și iarăși, ceea ce vei găsi la El, același lucru îl vei găsi fără schimbare în noi». Cu aceste sofisme, adică înșelăciuni, și cu altele asemănătoare, Eunomiu nu-și dădea seama că se prăbușește. Despre felul cum s-a îndepărtat mai târziu de arieni, voi povesti la momentul potrivit”3.
După moartea arianului radical Aetiu, devine conducătorul anomeilor, sectă a arienilor, numiți și arienii riguroși, care refuzau atât termenul ὁμοούσιος, cât și pe cel de ὁμοιούσιος, negând orice fel de asemănare ontologică între Tatăl și Fiul. Ei deosebeau voința creatoare a Tatălui de esența Lui absolută și neîmpărțită. Este exilat la Mursa, în Panonia, iar mai apoi pe insula Naxos, pentru tulburarea Bisericilor și a cetăților cu erezia sa. Mai târziu, împăratul Teodosie îl exilează la Halmyris, în prezent localitatea Razelm din Dobrogea, la acea vreme Scythia Minor. După cucerirea cetății Halmyris de către barbari, Eunomiu este exilat în Cezareea Capadociei, unde este primit foarte rău, deoarece scrisese împotriva Sfântului Vasile cel Mare. I s-a permis să se retragă la ferma sa numită Dacora, unde moare în 3944. Eunomiu a scris multe lucrări, din care s-au păstrat câteva. Cea mai însemnată din ele este cea intitulată Apologia, publicată în 360, cu scopul de a fi prezentată în sinodul arianist de la Constantinopol, ținut în același an, unde a participat atât Eunomiu, pe atunci diacon, cât și Sfântul Vasile cel Mare. Acesta din urmă îl va acuza pe Eunomiu că a fost numit episcop al Cyzicului, ca o recompensă pentru lucrarea Apologia (Apărare). În anul 363, Sfântul Vasile cel Mare intră în conflict cu acesta scriind împotriva sa tratatul Adversus Eunomium (Împotriva lui Eunomiu), tratat care poartă numele complet de Respingere a Cuvântului de apărare al necucernicului Eunomiu. Ereticul a mai redactat, ca răspuns la atacurile Sfântului Vasile cel Mare contra Apologiei sale, o lucrare numită Apologie a apologiei, care însă s-a pierdut. A adresat împăratului Teodosie o Mărturisire de credință în 383, păstrată în întregime. Comentariul său la Epistola către Romani, combătut de Sfântul Grigorie de Nyssa, s-a pierdut de asemenea. Corespondența lui Eunomiu numără aproximativ 40 de scrisori, adresate unor persoane diferite. Deoarece, prin edictul din 398, împăratul Arcadie a ordonat distrugerea tuturor scrierilor eunomiene, ne-au mai rămas doar câteva.
Pornind de la textul paulin din I Corinteni 8, 6: „Totuși, pentru noi, este un singur Dumnezeu: Tatăl, din Care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El”, verset care constituie fundamentul său doctrinar, Eunomiu vedea în expresiile „un singur Dumnezeu” și „un singur Domn Iisus Hristos” două lucruri distincte. Influențat de neoplatonism, el elaborează un sistem metafizic original, care comportă pe de-o parte, o afirmare a transcendenței absolute a Unului, iar pe de altă parte, un emanaționism care amestecă deja, într-un anume fel, materialismul monist stoic cu dualismul spiritualist platonician5.
În încercarea de a împăca monoteismul biblic radical, dus aproape la extrem de înaintașii săi, Arie și Aetiu, cu doctrina Bisericii creștine despre Sfânta Treime, bazată pe Sfânta Scriptură, Eunomiu va refuza în mod categoric conceptul de Trinitate, de vreme ce nu există decât un singur Dumnezeu (cf. I Corinteni 8, 6). Astfel, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu sunt persoane distincte consubstanțiale, ci ființe.
Doctrina eunomiană este următoarea: Singurul nume al lui Dumnezeu este Nenăscut (ἀγέννητος), deoarece Nenăscut sau Nenașterea (ἀγεννησία) este însăși ființa lui Dumnezeu. Acest nume ne dă posibilitatea să facem distincția între Dumnezeu și celălalte făpturi. Fiul este născut – adus la viață, și ca atare este de o natură diferită de cea a Tatălui. Ideea de cauzalitate în Dumnezeu era înțeleasă astfel: „Orice lucru despre care se poate spune că vine la existență prin acțiunea altuia – recunoscând că acesta este de fapt cazul – trebuie să fie plasat printre lucrurile create și trebuie rânduit printre lucrurile care au venit la existență prin acțiunea lui Dumnezeu”6. Fiul a fost creat din nimic. „Așadar, dacă a fost dovedit că nu poate preexista cineva înaintea Lui, nici un altul înaintea Lui, ci El este mai înainte de toate, din aceasta rezultă că posedă calitatea de a fi nenăscut; mai mult, că este fire nenăscută... Când vorbim despre nenaștere, nu avem în vedere numai o noțiune omenească potrivit căreia trebuie sa-L preaslăvim pe Dumnezeu. Și în acest fel ne împlinim datoria cea mai însemnată, aceea de a mărturisi că Dumnezeu este ceea ce este. Căci cele ce sunt grăite în chip conceptual își au existența numai în rostire, apoi se risipesc odată cu glasul”7.
În concepția sa, Dumnezeu este mărturisit ca Cel ce este, limbajul ontologizant opunându-se clar noțiunii de Treime. Spre deosebire de Arie, Eunomiu afirmă că Hristos a fost adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu de la început și nu ca răsplată pentru virtuțile Sale. Ereticului din Cyzic îi părea imposibil să înțeleagă aspectul paternal al lui Dumnezeu-Tatăl, expus de Iisus în Evanghelie, refuzând să accepte modul în care Dumnezeu era implicat în împărtășirea ființei Sale. Neadmițând nașterea Fiului din Tatăl, pe care o considera cauză a devenirii și a schimbării ființei dumnezeiești, Eunomiu ajungea la concepția că „Tatăl este creatorul tuturor, chiar și al Fiului, Căruia Îi comunică puterea Sa creatoare, fără a-L face totodată să participe la substanța Sa. În felul acesta, Fiul este anomios (deosebit) de Tatăl; teologia lui Eunomiu este cu adevărat anomeism”8. Conform acestei concepții, în Dumnezeu există doar o singură Ființă (substanță) supremă care se opune tuturor lucrurilor prin simplitatea ei. Substanța aceasta, pe care o numea Ființa nenăscută (ἀγεννησία), este absolut inteligibilă. O astfel de caracterizare la adresa lui Dumnezeu, implică o neînțelegere cu privire la sustenabilitatea celor două principii cu referință la Dumnezeu, și anume, unitatea, cu referință precisă la natura Sa, iar pe de altă parte productivitatea divină, proprie persoanei Tatălui, care ipostaziază veșnic ființa Dumnezeirii în Fiul și Duhul Sfânt, prin naștere și purcedere. Astfel, tipul de unitate care leagă natura divină de productivitatea Ipostasului-Cauză determină tipul de unitate care-L leagă pe Tatăl de Fiul, după Eunomiu aceasta fiind doar o unire morală.
Tributar gândirii filosofice grecești, plecând de la faptul că în limba greacă se folosesc mai multe forme verbale pentru a desemna actul aducerii la existență, și anume, în planul biologic pentru a reda actul nașterii sau al procreerii se folosește verbul γεννάω, apoi în plan artistic pentru a desemna activitatea creatoare concretizată într-o operă de artă se folosește termenul ποίημα, derivat al verbului ποιέω, și confundând planul veșnic cu cel creat, Eunomiu admitea că nașterea Fiului nu a vut loc în natura dumnezeiască, ci Fiul a fost produs de Tatăl, în timp, care I-a dat puterea de a crea, și prin care El se aseamănă Tatălui. Astfel, supus unui act productiv temporal, Tatăl devine un Dumnezeu nedeplin care devine Tată, răsturnându-se astfel consensul teologic al Părinților niceeni, care la unison mărturiseau că Dumnezeu este din veșnicie Tatăl Fiului, fiind desăvârșit. Prin introducerea temporalității în Dumnezeu, s-a marcat astfel trecerea de la Ființa Nenăscută, la ființa secundă, iar mai apoi la ființa terță. Ca orice naștere, și nașterea Fiului, fiind înglobată în planul creat, trebuie să aibă un început, și prin urmare, un sfârșit. În plus, întrucât are un început și un sfârșit, Fiul nu poate fi asemenea Tatălui. Din această pricină, nu se poate vorbi în cazul Fiului nici de ὁμοούσιος(de aceeași ființă) și nici de ὁμοιούσιος(asemănător după ființă). Pentru ca acela care este născut să se asemene Celui nenăscut în esență, trebuie să înceteze a mai fi născut. Iar dacă Tatăl și Fiul trebuie să fie egali, atunci și Fiul trebuie să fie nenăscut, ceea ce ar fi, susținea Eunomiu, împotriva învățăturii despre generare și subordonare, o astfel de generare sau naștere fiind imposibilă.
Dumnezeu, lipsit fiind de obârșie, este superior Fiului născut și Duhului purces, rangul demnității ontologice fiind înțeles în funcție de prezența sau absența unei relații generatoare. Căci ce oare ar putea Absolutul nenăscut să-I dea Celui născut dacă nu ceea ce este nenăscut? Ori, dacă, așa cum învață Biserica, Fiul, Care este născut, ar fi de aceeași esență cu Tatăl care naște, atunci ar trebui să existe în Dumnezeu un element nenăscut și unul născut. Esența Tatălui și esența Fiului trebuie să fie cu desăvârșire asemănătoare. Iar după cum esența Lor este neasemănătoare, tot așa este și cunoașterea Lor. Fiecare se cunoaște așa cum este și nu ca celălalt. Unul se cunoaște pe Sine ca nenăscut, iar celălalt ca născut.
Prin urmare, nefiind părtaș în niciun fel la ființa Tatălui, care este atunci relația Fiului cu Dumnezeu și cui Îi datorează El originea Sa? Eunomiu răspunde la această întrebare făcând distincția între esența sau ființa lui Dumnezeu (οὐσία) și energia (ἐνέργεια) sau puterea Sa. Întrucât ființei divine nu i se poate atribui mișcarea și autocomunicarea, activitatea de chemare la existență din nimic a tot ceea ce există trebuie atribuită energiei divine concepută ca ceva separat de dumnezeire. Dumnezeu poate fi numit Tată numai în virtutea acestei energii, deoarece tot ceea ce există, a venit la existență prin această energie. Energia primă, numită Tată, are un statut cu totul special, ea neputând fi comparată cu nici una din energiile care îi urmează. „Potrivit lui Eunomiu, natura divină are o singură energie, iar aceasta este subordonată și exterioară naturii ființei prime”9.
Între făpturile create de această energie, primul loc îl ocupă Fiul, care devine instrumentul creator al lumii; în această privință se poate spune că Fiul este asemenea Tatălui. Mai exact spus, Fiul este asemenea energiei Tatălui, în măsura în care El I-a oferit demnitatea dumnezeiască a puterii creatoare. În aceasta constă și deosebirea dintre Fiul și celelalte făpturi. El a fost născut (în sensul de creat) de Tatăl prin voința Sa, ca ființă unică, prima și cea mai desăvârșită dintre toate ființele, ca instrument creator pentru tot ceea ce există. Dumnezeu, L-a creat în chip nemijlocit, în timp ce toate celalate făpturi sunt create mijlocit prin El, prin Fiul. Această învățătură introduce un element dual în natura lui Dumnezeu, întrucât face deosebire între ființa și voința Sa, prima fiind infinită și absolută, iar a doua finită și mărginită la obiectele finite. Printre făpturile create de Fiul, prima este Duhul Sfânt, ca instrument de sfințire a sufletelor. Referitor la subordonarea Fiului față de Tatăl și a Duhului Sfânt față de Fiul, ereticul anomian aprecia: „Fiul este subordonat lui Dumnezeu Tatăl, iar Duhul Sfânt la rândul Său, este în mod clar subordonat lui Hristos... Prin El (Fiul), Dumnezeu-Tatăl L-a făcut pe Duhul Sfânt”10. Credința cea adevărata nu constă în invocarea numelor sfinte, nici în ritualuri și simboluri, ci în exactitatea învățăturii11.
Întreaga doctrină a lui Eunomie se observă în Crezul acestuia, o mărturisire simplă, prezentată succint în numai trei propoziții: „Credem în Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, din care provin toate, și în Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, prin care sunt toate, și în unul Duhul Sfânt, Mângâietorul, în care se dă fiecărui sfânt o parte din harul conform cu măsura pentru binele comun”12. Idealul creștin era atins prin credința survenită în urma cunoașterii, așa cum reiese din textul de la Ioan 17, 3: Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”. Eunomiu interpreta acest text într-o manieră originală, a cunoaște însemnând a cunoaște pe cale conceptuală. Erau urmărite două aspecte: primul enunța condiția fundamentală a mântuirii, iar cel de-al doilea sublinia caracterul singular al lui Dumnezeu. Viața veșnică însemna așadar a cunoaște (a ști) că Dumnezeu cel nenăscut este singurul Dumnezeu cu adevărat. Prin această poziție, îndemna la indiferență față de cultul și practica Bisericii13, nemaifiind nevoie de pocăință, Euharistie, practicarea virtuților creștine, ci doar de acrivia doctrinară și practica dialectică.
E important de amintit că lui Eunomiu îi este atribuită modificarea săvârșirii Tainei Botezului, el botezând printr-o singură afundare, fără a mai rosti formula clasică din Evanghelie, temeiul scripturistic de bază privind practica Bisericii „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), ci schimbând-o cu formula: „în numele Demiurgului și al Creatorului și al Celui ce este nu numai Tatăl Celui Unul-Născut, ci și Dumnezeu al Său”14. Relatările despre botezul practicat de eunomieni sunt oarecum neclare. Istoricul bisericesc Sozomen susținea că Eunomiu practica botezul printr-o singură afundare, „întru moartea Domnului” (cf. Romani 6, 23)15, în timp ce Sfântul Epifanie de Salamina ne spune despre el că „rebotează pe cei deja rebotezați, nu numai pe cei care vin de la ortodocși sau celelalte erezii, fracțiuni, ci și pe cei care vin de la arienii înșiși, dar îi botează în numele lui Dumnezeu celui necreat, în numele Fiului celui creat și în numele Duhului celui sfințitor și creat de Fiul cel creat”16. Pentru aceasta, prin canonul 7, Sinodul al II-lea Ecumenic a specificat cele privitoare la primirea ereticilor eunomieni în Biserică: „Iar pe eunomieni, pe cei ce botează cu o singură afundare, și pe montaniști, adică pe cei ce se numesc aici frigieni, și pe sabelieni, care învață că Fiul este tot una cu Tatăl, și care fac și alte oarecare lucruri de neîndurat, și pe toate celelalte erezii, pe toți care dintre aceștia doresc să se adauge ortodoxiei, îi primim ca pe elini (păgâni): și în prima zi îi cercetăm, a doua zi catehizăm, iar a treia zi le facem lepădările de Satana, suflând asupra lor de trei ori în față și în urechi și astfel îi catehizăm și facem să petreacă timp îndelungat în Biserică și să asculte Scripturile și atunci îi botezăm”17. La fel și canonul 8, precizează că „cei botezați printr-o singură afundare, eunomienii, sabelienii și frigienii, să fie primiți ca elinii (păgânii)”18.
Eunomiu a dezvoltat „o triadologie și o ontogeneză apropiate, în anumite privințe de neoplatonism. În vârful ierarhiei ființelor, se află substanța supremă, Cel nenăscut. Energia care emană din această primă substanță generează o lucrare: Fiul. Această a doua substanță generează la rândul său, grație unei energii proporționale cu natura sa, o altă lucrare: Duhul. Fiecare din aceste substanțe posedă una sau mai multe energii proprii și un nume care le exprimă în mod adecvat natura”19. Prima natură (substanță), conform doctrinei eunomiene, constituie deci principiul existenței, celelalte două având ființă numai prin participare, într-o măsură inferioară și parțială. Această ontologie scalară, potrivit căreia ființele se ordonează ierarhic, contravine teologiei Sinodului de la Niceea.
Ființa Tatălui, în abordarea lui Eunomiu, este nu numai nenăscută ci și un πρωτοτόκος(primul născător), Fiul fiind prima creatură, având un început în timp. Datorită faptului că timpul este introdus prin naștere, în Dumnezeu este introdusă succesiunea, Nenăscutul fiind primul, iar Născutul al doilea. De aceea, Ei nu pot avea o ființă comună, identică. Neînțelegând modurile personale de dobândire a ființei dumnezeiești, mai precis, paternitatea și filiația, ereticul din Cyzic se împotrivea consubstanțialității Fiului cu Tatăl, având ca argument simplitatea lui Dumnezeu, Care nu poate exista ca Nenăscut și Născut în același timp. Vorbim despre o teză ariană pe care acesta o preia în întregime. Deși s-a inspirat fără îndoială din Arie și Aetie, Eunomiu a dat totuși dovadă de originalitate în explicarea raportului dintre Cel Nenăscut și Fiul-Creatură. Astfel între Cel Nenăscut și Întâiul-Creat există o natură intermediară. Tatăl nu este Cel Nenăscut, nici o persoană a Dumnezeirii, ci o simplă energie a Celui Nenăscut, care Îl generează pe Fiul, care la rândul Lui Îl va genera pe Sfântul Duh. Cu alte cuvinte, Fiul nu se află în relație directă cu ființa Dumnezeirii, ci este produsul unei energii exterioare, derivate din ființă. Fiul este născut din voința Tatălui. Voința divină și energia fiind identice, legătura dintre Fiul și Cel Nenăscut este mediată de voință. Potrivit logicii lui Eunomiu, a vorbi despre asemănarea dintre Tatăl și Fiul ar fi lipsit de sens, pentru că s-ar compara o energie cu lucrarea sa. Prin procesiunea mijlocită de energii a naturilor una din cealaltă, Eunomiu prezintă un sistem emanaționist, însă prin transcendența pe care o desprinde de procesul emanației, încearcă să acorde o importanță noțiunii de creație, așa cum ne-a fost descoperită.
Învățătura sa cunoaște trei aspecte: Dumnezeu, energiile și limbajul uman. Numele au o ființă și reprezintă ființa într-o măsură egală cu lucrurile. Fiecărui lucru îi corespunde un nume care îi este propriu. Cunoașterea numelui înseamnă cunoașterea în sine a lucrului. În lucrarea Apologia, Eunomiu dezvoltă această idee într-o manieră succintă: „Nu putem crede că substanța (οὐσία) este un lucru, iar obiectul semnificat (τό σεμαινόμενον) un alt lucru. Ci ea este subiectul (ὑπόστασις) pe care îl semnifică numele, căci denumirea numește într-adevăr substanța”20. Tatăl, ca energie, acționează pe două planuri: pe de-o parte creează lucrurile, iar pe de altă parte atribuie numele aferente acestora. Există o mișcare succesivă a ființei, care, progresiv, acționează prin energii, concretizate faptic prin lucrări. Legătura strânsă dintre ființă, enrgii și lucrări rezidă din faptul că energiile sunt circumscrise de lucrări, iar lucrările exprimate prin energii, acestea din urmă fiind cântărite în funcție de rangul lucrurilor21. Schematic vorbind, reiese următoarea formulă: Ființă→Energie→Lucrare. Energia în sine reprezintă doar o parte a ființei generatoare, iar dacă principiul se aplică în cazul Fiului, așa cum reiese din spusele lui Eunomiu, rezultă în mod cert inferioritatea Fiului în raport cu Tatăl. Datorită faptului că Dumnezeu dă nume în timp ce creează, măreția Sa nu vizează doar aspectul creator, ci și pe cel al numirii făpturilor și lucrurilor zidite, realizându-se astfel simbioza perfectă dintre nume și lucru. În concluzie, numirile divine sunt puncte de referință la însăși lucrurile denumite.
Superior oricărui nume, neavând nicio tangență cu ceva exterior, creat sau mărginit, este numele propriu al lui Dumnezeu, și anume: Nenaștere (ἀγεννησία). Datorită simplității Sale, care reiese din numele Său, Dumnezeu poate fi cunoscut. Ca și mentorul său Aetiu, Eunomiu, în privința numelor divine, încerca să corecteze Scripturile, numindu-L pe Dumnezeu Nenăscut, pe Fiul, Unul-Născut, iar pe Duhul Sfânt, Mângâietorul. Privitor la tema cognoscibilității lui Dumnezeu, Eunomiu se desparte de Arie, în opinia căruia Dumnezeu nu poate fi cunoscut nici chiar de Cuvântul Său. Se simte în gândirea eunomiană, o mai mare influență a sistemului filosofic aristotelian, decât cel neoplatonic22. Prin urmare, Dumnezeu nu știe despre propria Sa esență mai mult decât știm noi despre aceasta. Aceasta nu Îi este cunoscută Lui mai mult, iar nouă mai puțin. Ceea ce știm noi despre ea, același lucru îl știe și El. Și iarăși, ceea ce știe El, același lucru, fără deosebire, se găsește și în legătura dintre nume și reprezentarea lor materială în formă concretă. Acest fapt se datorează energiilor generatoare de viață; doar în cazul lui Dumnezeu legătura dintre numele Său și Sine este necauzată. „Această legătură indisolubilă, care implică o cunoaștere deopotrivă a naturii și a numirii ei, este percepută prin psysike ennoia (cunoașterea înnăscută), grație noțiunii naturale dăruită subiectului cunoscător, de Dumnezeu Însuși: «El a sădit numele în sufletele noastre» (apud Contra Eunomium, II, 196, 411). Având, prin urmare, germenii acestei cunoașteri înnăscute, sufletele noastre sunt capabile de cunoaștere – o înzestrare atribuită Proniei divine (cf. Contra Eunomium II, 196, 411). Pe lângă această cale obișnuită de transmitere a numelor, ar mai putea exista și una excepțională, cea a inspirației divine directe, care i-a comunicat probabil lui Eunomiu, numele lui Dumnezeu (cf. Contra Eunomium, II, 158). Deci, potrivit lui Eunomiu, orice om inteligent și inspirat sesizează corespondența reciprocă dintre lucruri și numele lor, iar evidența acestei legături, luminează cunoașterea lucrului și semnificația numelui său”23.
O mare dilemă pentru Eunomiu o reprezenta tâlcuirea corectă a apelativului Tată, folosit în limbajul Evangheliilor de Mântuitorul Hristos. Rezolvarea ei o aflăm la Sfântul Grigorie Teologul, care le răspunde eunomienilor: „Tatăl, zic ei (eunomienii), e un nume de ființă sau de lucrare? Și ei socotesc că ne leagă prin amândouă. De vom zice că e nume de ființă, vom admite că Fiul este de altă ființă, deoarece ființa lui Dumnezeu este una, iar aceasta a avut-o în posesie după ei, Tatăl. Iar de vom zice că e nume de lucrare, vom mărturisi că Fiul este creatură, nu născut... amintind pe cea de-a treia ca mai adevărată: că Tatăl nu e nici nume de ființă, o deșteptilor, nici de lucrare, ci de relație, un nume care arată cum e Tatăl față de Fiul și Fiul față de Tatăl”24.
Și totuși cum s-ar putea oare înțelege paternitatea divină? Dar filiația? Sub ce formă comunică sau împărtășește Dumnezeu ființa Sa? Erau întrebări care-l frământau pe ereticul anomian și la care căuta răspunsuri: „Sub povățuirea lui Eunomie, arienii s-au dovedit incapabili să accepte radicalitatea teologico-metafizică a Crezului de la Niceea. O înțelegere ontică a lui Dumnezeu plasează «Ființa cea mai înaltă și primă» gândită simultan ca natură separată și individualitate ireductibilă, deasupra planului ființei create. Ca atare, diferența ipostatică dintre Tatăl și Fiul presupune, o distanță sau chiar o prăpastie ontologică”25. Astfel Fiul este o creatură, dar o creatură unică în felul ei. Diferența ontologică dintre Dumnezeu și Fiul Său îl determină pe Eunomiu să înțeleagă ființa lui Dumnezeu într-un plan aflat la polul opus ființei Fiului și mai apoi celei a Duhului Sfânt, care este plasat în urma Fiului, fiind subordonat Acestuia. „Trecând sub tăcere numele Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Eunomiu spune: «ființa cea mai înaltă și atotstăpânitoare» în loc de Tatăl, în loc de Fiul «cea care există datorită aceleia, dar are după ea întâietate asupra tuturor celorlalte», iar în loc de Duhul Sfânt «cea care nu este coordonată niciuneia din acestea, ci este subordonată amândorura»”26.
Erezia lui Eunomiu se aseamănă izbitor de mult cu concepția antitrinitară a lui Pavel de Samosata. Acesta din urmă, vedea în Fiul și Duhul Sfânt doar puteri impersoanale ale lui Dumnezeu, prin care intervenea în creație. La Eunomiu, după cum se observă, Ipostasurile dumnezeiești sunt când energii nepersonalizate, lucrări ale Ființei (singura considerată a fi Dumnezeu) în planul iconomic, când realități personale. Numai Dumnezeu este fără început (ἄναρχος), Fiul are un început care îi este propriu și străin de existența vreunei alte făpturi. Existența se succede regresiv, Tatăl, Cuvântul, Duhul, îngerii, oamenii, totul se desfășoară sub auspiciul subordonării. Pentru Eunomiu, a nu a avea început nu coincide cu a nu fi fără de sfârșit. Primul termen îl referă la Dumnezeu cel Nenăscut. Obsedat de filosofia platoniciană și tributar ideilor lui Arie, Eunomiu îl considera pe Fiul drept Demiurgul, Creatorul lumii, fiind la rândul Lui adus la existență cu scopul de a crea: „În scopul întemeierii ființelor, I s-a încredințat de către Tatăl crearea tuturor celor văzute și nevăzute și pronierea celor aduse la ființă, căci puterea de care se împărtășise în ceruri Îi era suficientă pentru generarea ființelor care urmau să fie create. Prin urmare Fiul este un fel de artizan în slujba lui Dumnezeu; pentru același motiv se poate recunoaște din aceste cuvinte: «Mă înalț la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru» (Ioan 29, 17), că și Fiul este robul lui Dumnezeu”27.
De vreme ce pentru ortodocși, Tatăl este Persoana care ipostaziază ființa Dumnezeirii în Fiul prin naștere iar în Duhul prin purcedere, ambele Persoane divine fiind de aceeași natură cu Tatăl, pentru Eunomiu, Cel Nenăscut este unicul Dumnezeu, Tatăl fiind diferit de Acesta. Tatăl este energia divină, aparținătoare Celui Nenăscut, care-L creează pe Fiul. Așadar, Tatăl nu are așadar nici natură divină, nici ipostas propriu. Dialectica eunomiană, subtilă dealtfel, a încercat o oarecare reconciliere între arianism și învățătura cea dreaptă a Ortodoxiei, prin intermediul unei distincții între omonimie și sinonimie. Dar până la un punct, când eunomienii subordonează total pe Fiul și pe Duhul Sfânt Tatălui, sfâșiind Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Tocmai de aceea, datorită pericolului gândirii eunomiene pentru Biserica secolului al IV-lea, Părinții capadocieni au lansat o serie de acțiuni combatante la adresa hulitorului Eunomiu și a adepților săi.