Dimensiunea simbolico-mistică a icoanei

ABSTRACT

The icon belongs to the cult of the Church together with the Scripture and the sacraments. It is not an ornament, but a visual communication of invisible divine reality, manifested in time and space. For the Orthodox theology, the basis of the icon or symbolic representation is the reality of the Incarnation God's Son. The message of the icon cannot be understood and perceived as such, only in the grace and its natural environment, which is the liturgical and sacramental life of the Church. By their very nature of liturgical objects, they are for believers worship, worship directed by holy persons who are represented. Worship is a sign of submission, that is the self-effacement. Therefore for the Church, the icon is not an art that illustrate Scripture; it is a language that corresponds to it, which is equivalent to it, corresponding not to the biblical letter nor the book as an object, but propagating the evangelical, that is precisely the content of Scripture, its meaning, as it happens with liturgical texts.

O componentă a pietății ortodoxe o constituie cinstirea icoanelor. Frumusețea unei icoane este frumusețea dobândită din asemănarea cu Dumnezeu, iar valoarea ei nu este de ordin estetic, ci în faptul că înfățișează Frumusețea.¹ Icoana lui Dumnezeu este cel mai evident semn al iconomiei și al frumuseții cerești. Sensul profund al icoanei este acela de a ne dezvălui această frumusețe cerească, de a ne înălța inima și mintea către chipul lui Hristos, de a ne iniția în tainele lui Dumnezeu și de a ne transmite puterea sfințitoare a Duhului Sfânt. Mesajul icoanei nu poate fi înțeles și receptat ca atare decât în harul și mediul lui natural, care este viața liturgică și sacramentală a Bisericii. Doar în acest mediu icoana își revelează lumina și frumusețea ei interioară și sensul profund al existenței sale.²

Icoana aparține cultului Bisericii, împreună cu Sfânta Scriptură și Sfintele Taine. Ea nu este un ornament, ci comunicarea vizuală a realității invizibile divine, manifestată în timp și spațiu. Icoana este o consecință a Întrupării: „Și Cuvântul trup S-a făcut” (Ioan 1, 17), deoarece Iisus Hristos este „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut” (Col. 1, 15). Ne închinăm Domnului Hristos și cinstim pe Maica Domnului și pe Sfinți, și prin icoanele care îi reprezintă. Pe Maica Domnului și pe Sfinți îi cinstim pentru faptul că în ei strălucește Hristos, al cărui chip s-a imprimat în ei. Cinstim icoanele lor pentru ca ele reprezintă pe cei ce sunt locașurile sfințite ale lui Hristos, a cărui umanitate este desăvârșit sfințită prin Duhul Sfânt³.

Această afirmație sintetică valorizează cinstirea sfintelor icoane. Prin însăși natura lor de obiecte liturgice, ele sunt destinate închinării credincioșilor, închinare îndreptată către persoanele sfinte reprezentate. Închinarea este semnul supunerii, adică al smeririi. Felurile închinării sunt: una absolută, adorarea care se aduce numai lui Dumnezeu, și alta relativă, venerarea, adusă persoanelor sau obiectelor care au ceva divin în ele sau sunt în legătură cu divinitatea. Adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu, Care este demn de adorație prin însăși ființa Sa și se aduce de către oameni, în stare de smerenie. Spre deosebire de adorare, care are un singur obiectiv, pe Dumnezeu, venerarea are mai multe obiective. În primul rând, cei în care Dumnezeu se odihnește, adică Maica Domnului și Sfinții. Venerarea lor este condiționată de adorarea lui Dumnezeu. În al doilea rând, ne închinăm obiectelor în care și prin care Dumnezeu a lucrat mântuirea noastră, fie înainte, fie după întruparea Mântuitorului (de pildă: muntele Sinai; ieslea din Betleem; mormântul Domnului etc.). Nu ne închinăm acestora pentru că sunt divine, ci pentru că prin ele a binevoit Dumnezeu să ne mântuiască. În al treilea rând, ne închinăm obiectelor consacrate lui Dumnezeu, spre exemplu: Sfintei Evanghelii, Sfintei Mese etc. În al patrulea rând, ne închinăm icoanelor, care s-au arătat profeților, și icoanelor preânchipuitoare, spre exemplu: toiagul lui Aaron, care o prefigurează pe Maica Domnului. De asemenea, ne cinstim unii pe alții, pentru că purtăm în noi chipul lui Dumnezeu ⁴.

Deși iudaismul admitea valoarea simbolurilor sacre, înțelese ca semne vizibile ale manifestării puterii lui Iahveh, riscurile confundării lui Dumnezeu cu natura au determinat reticența profeților față de obiectele sacre. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, neamul lui Israel viețuia între popoare idolatre, care nu o dată i-au influențat negativ religiozitatea. Cum subliniază părintele Stăniloae: „nu recunoașterea unei lucrări a lui Dumnezeu în obiectele naturale și cu deosebire în simbolurile sacre, indicate de Dumnezeu în mod supranatural era interzisă în Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu Însuși”⁵. Acesta este motivul pentru care Vechiul Testament a interzis idolul, dar a recomandat vederea slavei lui Dumnezeu, în mod special, în anumite obiecte, în care Dumnezeu a arătat printr-un act supranatural că a lucrat și lucrează, adică în simbolurile sacre folosite în cult. Prin idoli se pierdea conștiința deosebirii lui Dumnezeu de natură. Prin simbolul natural și sacru se menținea conștiința acestei deosebiri.

În toate cazurile, prin simbolurile sale sacre, dar și prin toată natura văzută ca simbol, Vechiul Testament mărturisește credința sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile, dar și deosebirea Lui de aceste mijloace. Simbolurile sunt în acest sens o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Hristos.

În contextul religiei creștine fundamentată pe în-omenirea Cuvântului lui Dumnezeu, statutul obiectelor sacre se modifică simțitor. Esențial nu este atât faptul Întrupării lui Hristos, ci mai ales proximitatea aflării Sale în raport cu neamul omenesc, înțeleasă dintr-o perspectivă interpersonală. Deci, faptul că a doua persoană a Sfintei Treimi, Iisus Hristos, “S-a pogorât din ceruri” intrând într-un dialog nemijlocit cu neamul omenesc aflat sub incidența păcatului originar, implică în mod necesar posibilitatea păstrării acestei relații directe, “față către față”, dintre om și Dumnezeu⁶.

În termeni metaforici, icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față. “S-a apropiat Împărăția cerurilor”, deci lumea nevăzută ne este accesibilă, întrucît ea se află în proximitatea lumii noastre. Tocmai icoanele sunt cele care mărturisesc această apropiere nemaiîntâlnită în lumea precreștină. “Respingerea icoanei este proprie celor ce resping în general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare... Fața omenească este prin ea însăși mijlocul de comunicare între oameni... Ca persoană omul nu există numai pentru sine, ci și pentru ceilalți, sau se realizează pe sine în comunicare cu ceilalți. În fața omului se reflectă toate urmele lăsate de întâlnirea și de convorbirea cu ceilalți oameni. Iar cuvintele lui se îmbogățesc din convorbirea cu ceilalți, din învățarea de la ei, din cuvântul lor oral sau scris. În fața și în cuvintele fiecăruia se păstrează urmele si vibrațiile sentimentelor produse de alții, sau sentimentele nutrite si exprimate față de alții”⁷.

Omul este o ființă interpersonală, iar pentru noi creștinii este ființă tripersonală, după chipul Sfintei Treimi. Fața este proiecția inevitabilă a insului spre ceilalți. Ea ține de el, pentru că el ține de ceilalți. De aceea a luat Fiul lui Dumnezeu chip omenesc. El a arătat prin aceasta interesul Lui față de noi, voința de a comunica cu noi⁸. Fiul lui Dumnezeu "luând față umană a dus la maximum această ancorare a ei la infinitatea dumnezeiască. Dacă a luat fața omenească cu scopul de a comunica prin ea experiența vieții dumnezeiești, trăită de El, fraților Săi întru umanitate, de ce nu ar menține această comunicare cu noi prin fața Sa în continuare? Dacă voiește ca cuvântul Său să se comunice permanent oamenilor, ca exprimare a trăiri Sale ca om în adâncurile dumnezeiești, de ce n-ar voi ca această comunicare să se facă în continuare și prin fața Sa, care cuprinde concentrat toate cuvintele Sale și care comunică mai mult decât cuvântul nu numai înțelesuri, ci și putere de viață. Credincioșii vor să aibă cu ei nu numai cuvântul lui Hristos până la sfârșitul veacurilor, ci și fața Lui umană și prin ea Fața dumnezeirii ca izvor al tuturor fețelor omenești, deci și al feței asumate de Hristos”⁹.

Temeiul ipostatic al icoanei și conceptul central în jurul căruia se desfășoară argumentația este cel de chip sau față. Pentru a se mântui, conform învățăturii Bisericii, omul trebuie să se îndumnezeiască, adică să devină dumnezeu prin participarea la energiile necreate. Acest lucru nu se poate realiza însă, după convingerea Sfântului Simeon Noul Teolog, „decât dacă cei doi interlocutori se privesc față în față. Dacă Dumnezeu ne privește permanent în cursul vieții noastre cu măsura științei Sale atotcuprinzătoare, măcar odată în existenta noastră terestră trebuie ca și noi să-l privim în față, contemplându-i chipul înveșmântat în slava sa divină”¹⁰.

Dacă punctul maxim al vieții spirituale creștine, este reprezentat de extazul mistic, accesibil unui număr restrâns de credincioși încă din timpul vieții lor pe pământ, icoana permite celorlalți accesul în lumea divină, unde i se pot adresa direct lui Dumnezeu. Înțelegem odată în plus necesitatea icoanei, având în vedere rolul său epistemic în procesul cunoașterii lui Dumnezeu. Icoana nu trebuie abordată ca obiect artistic în sensul profan al cuvântului. Icoana este un obiect de închinare, deci liturgic si simbolic totodată, nicidecum un obiect estetic. Mai exact, ea nu poate fi abordată după criteriile artei profane, funcția ei nu este aceea de a încânta ochiul ci aceea de a mijloci dialogul credinciosului cu obiectul personal al credinței sale, fără însă a nega valoarea estetică a icoanei ci doar tendința de a privi aceste obiecte sfinte, decontextualizându-le și ignorând matricea lor formativă: cadrul eclesial. Dacă Fiul lui Dumnezeu a luat față omenească pentru a fi intr-o comunicare maximală cu toți frații Săi intru umanitate, de ce nu ar satisface această voință a Lui și sete a lor de maximă comunicare între El și ei prin fața asumată ? Cuvântul Lui li s-ar părea lipsit de intimitatea și de căldura maximă, daca n-ar simți că el pornește din fața Lui în care este concentrată toata intimitatea și căldura față de oameni. Li s-ar părea ca este un cuvânt venit de departe, de la un Dumnezeu ascuns, distant, retras din nou după înălțare, în transcendența Lui. Ei vor să știe nu numai teoretic, sau prin memoria istorică, că aceste cuvinte au fost odată grăite de Hristos, ci vor să-L simtă că le grăiește și acum El însuși, că, cuvintele lor au ca punct viu, unitar și permanent al legăturii Lui cu ei, fața Lui. „Această față a lui Hristos este de altfel ea însăși plenitudinea inepuizabilă și vie a cuvintelor Lui. Ele sunt raze ce pornesc din viața adâncă, infinită, exprimată prin fața Lui, din iubirea Lui, pe care o exprimă fața mai plenar decât cuvintele, întrucât ea este expresia subzistentă, ipostatică a iubirii Lui, care vrea să se comunice, care nu s-a alcătuit ca față a lui Dumnezeu-Cuvântul, decât pentru ca El vrea sa se comunice prin ea fără sfârșit „¹¹.

Icoanele sunt o Biblie pentru cei ce nu știu citi sau pentru cei ce n-au vreme să citească și să asculte din cuvintele despre El. Icoana lui Hristos ni-L pune într-un fel pe Hristos însuși înaintea noastră, sau ne dă conștiința prezenței Lui cu fața proprie înaintea noastră, în planul invizibil.

Icoana ni-L face transparent pe Hristos însuși. Astfel, icoana lui Hristos scria Părintele Stăniloae „n-a ajutat numai la păstrarea înțelesului exact al învățăturii lui Hristos și despre Hristos, prezentându-ni-L în tot cursul istoriei Bisericii ca pe același Hristos, autor al faptelor Sale mântuitoare, ci au avut și un important rol de verificare a credinței, menținând în credincioși conștiința prezentei lui Hristos, ca Subiect al cuvintelor ce se grăiesc de către El sau despre El „¹².

Hristos este reprezentat pe icoana ortodoxă, în același fel cum a fost reprezentat în toată tradiția Bisericii, începând cu primele secole, păstrându-L în integritatea trăsăturilor vieții Lui pnevmatice, ca model și îndemn pentru credincioși de a se strădui pentru înduhovnicirea vieții lor, după chipul lui Hristos. Icoana lui Hristos din ortodoxie a fost nu numai o icoana hristologică, ci și pnevmatologică, ținând seama de faptul că, Hristos a fost plin de Duhul Sfânt și acest Duh li s-a dăruit și lor ca putere formatoare, în direcția sfințeniei. Cel mai mult s-au format în acest sens sfinții, în ale căror icoane se reflectă această viață pnevmatică a lui Hristos și în a căror față strălucește curăția și prezența Duhului sfințitor al lui Hristos.

În conștiința Bisericii, răscumpărarea divină este organic legată de chip. De aceea doctrina privitoare la chip nu este ceva separat, ci reiese firesc din doctrina mântuirii din care aceasta face parte integrantă ¹³. Nu exista persoana care să nu aibă implicată în ea chipul ei și cuvântul despre ea, sau cuvântul ei, dacă este o realitate conștientă. De fapt, prin cuvântul și prin chipul legate de o persoană pentru a se comunica prin ele altora, ea însăși lucrează asupra acelora, împlinindu-se în același timp pe ea însăși. „Dacă de orice corp ține în mod inseparabil umbra sa, și n-ar putea spune cineva, de este înzestrat cu inteligență, că există vreun corp fără umbră, ci vede în orice corp umbra care-i urmează, și în umbra corpul care îi premerge, la fel nu s-ar putea spune de Hristos că nu poate fi reprezentat în icoană, dacă exista în El un corp definit. Ci trebuie văzut existând în Hristos icoana Sa și în icoană trebuie văzut Hristos ca prototipul ei. Și întrucât acestea două sunt date împreună, se poate spune că, și atunci când era văzut Hristos, s-a arătat virtual icoana Lui, pentru că ea a fost luată din realitatea Lui, imprimându-se în oarecare materie. Deși, ceea ce exista prin natură și ceea ce există prin act nu există simultan, totuși prin faptul că icoana există virtual și înainte de a fi confecționată prin meșteșug, ea poate fi văzută totdeauna în Hristos, așa cum umbra este totdeauna împreună cu corpul, chiar dacă nu primește forma ei prin raza luminii. În felul acesta nu este greșit a zice că, Hristos și icoana Lui există împreună"¹⁴, învăța Sf. Teodor Studitul.

Dincolo de aceste dimensiuni ale imaginilor sacre, nu trebuie ignorat caracterul apofatic al lor, rămânând o taină această relație dintre imagine și prototip, la fel cum o taină este relația dintre lumea celor văzute și a celor nevăzute, sau dintre trup și suflet. „Icoana este un chip al eternității vii, pentru că prin ea transpare și Cel ce nu are început și sfârșit și margine în puterile Lui. Ea este un chip prin care transpare infinitatea lui Dumnezeu”.¹⁵

Posibilitatea de a înțelege dimensiunea liturgică și simbolică a icoanei în plinătatea ei este oferită de “Mistagogia” Sfântului Maxim Mărturisitorul, în care suntem inițiați în misterul cosmosului, omului și divinității¹⁶. Punctul de legătură al celor trei nivele ontologice este Biserica, în cadrul căreia icoanele prilejuiesc deplina conștientizare și asumare a armoniei universale.

În cultul ortodox Dumnezeu sălășluiește în Sfânta Sfintelor, în darurile transubstanțiate, iar omul este mijlocitor și destinatar al harului sfințitor. Pe măsură ce omul se sfințește în dialogul său cu Părintele Luminilor, el sfințește creația, îndumnezeind-o. Tot acest proces, cu dinamica sa complexă este reflectat în teologia icoanei. Pe măsură ce omul participând la viața liturgică se îndumnezeiește, devine apt să sfințească materia, așa cum se întâmplă în pictarea unei icoane. Toate elementele materiale care sunt utilizate de iconar sunt sfințite prin ierurgii speciale, la fel cum și iconarul primește o binecuvântare în sensul exercitării darului său. Nimic din toate acestea nu poate lipsi din pregătirea și perpetuarea cultului ortodox. Prin sfințirea ei de către preot, icoana primește harul Duhului Sfânt, „dând mărturie despre prezența sfântului și slujirea lui prin rugăciunea cea pentru noi și prin comuniune”¹⁷.

Există încă un aspect relevant în privința rostului icoanelor în cadrul Bisericii, funcția lor pedagogică. Credincioșii nu se pot închina fără a fi învățați cum să facă acest lucru și fără a-și însușii credința care justifică închinarea. Astfel, icoana nu este numai un mediu al închinării, ci și un obiect cu intenții pedagogice vizibile. Fără a reduce icoana la un simplu instrument de promovare a învățăturii de credință, recunoaștem rolul ei de transmitere a “științei sacre¹⁸.Sfântul Ioan Damaschin scria că, prin simpla vedere a icoanei suntem îndemnați către fapte bune, spre râvnirea virtuțiilor și evitarea viciului: „... intru în biserică, spitalul obștesc al sufletelor, înăbușit de gânduri ca de niște spini, podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfată vederea ca o livadă și, pe nesimțite gloria lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea muceniciului, răsplata cununilor și mă aprind, ca prin foc, de dorința de a-l imita. Căzând la pământ, mă închin lui Dumnezeu și prin mijlocirea muceniciului mă mântui ”¹⁹.

Pentru Biserică, icoana nu este deci o artă care ilustrează Sfânta Scriptură; ea este un limbaj care îi corespunde, care îi este echivalent, corespunzând nu literei biblice și nici cărții ca obiect, ci propovăduirii evanghelice, adică tocmai cuprinsului scripturii, sensului ei, așa cum se întâmplă cu textele liturgice. Deci, icoana are în Biserică același rol ca și Scriptura, întrunind aceeași semnificație liturgică, dogmatică și educativă²⁰.