RESUME
La Saint Grigorie est né à Constantinopol dans une famille aristocrate en 1294 ou 1296, sou père Constantin étant membre du Sénat et conseiller intim de l’empereur Andronic II-ème (1282-1328). Sa mère, Kali (ultérieurement – Kalloni – son nom de soeur) lui a offert une bonne éducation religieuse, auprès de ses deux frères et deux soeurs.
Durant les 63 ans de vie dont 12 ans sout passés comme évèque, il a déroulé une vive activité théologique. Sa vie et sa pensée écclésiastique, d’une ouverture immense, représentent une synthèse unique à ses écrits patristiques de l’Est.
Comme la Saint Simeon le Nouveau Théologien, Teofilact de Philadelphie, Isidor La Saint Grigorie Palama considérait la spiritualité l’isihaste accessibile à tous, pas seulement pour les moines, étant la seule possibilité de mettre en practique la grâce divine.
Dans sa route vers le Mont Athos il s’est arrêté au Mont Papikio où beaucoup de moines menaient une vie ascétique. Beaucoup plus tard, dans la Mer Lavre sous le conseil de son confeseur Nicodim, il a commencé à prier La Vierge “éclaire-moi les ténèbre” (comme expresion de pénitence et humilité).
Après quelques années d’ascétisme et d’isihasme auprès des Saints isihastes de Glossia, il découvre les plus profonds mystères des énergies divines.
En plus, ce grand ascétisme n’avait pas une mauvaise influence pour son corps mais lui donnait de puissance car l’union de la pensée et de l’âme est réalisée par la descente de la grâce de Dieu.
La controverse isihaste provoquée par Varlaam de Calabria devait être éclairée et c’est le mitropolite Isidor de Thésalonique qui, après plusieurs discussions, appelle Grigorie “celui qui a la grâce divine et la grande sagesse du Dieu”.
Son premier ouvrage nommé Sur les Saints isihastes représente son travail pricipal.
La Saint Grigorie Palama est la personnalité dirigeante de la théologie et de la philosophie isihaste qui se trouve en premier ordre auprès de celui qui pratique la prière adressée à Jésus il est possible qu’il arrive à voir la lumière taborique.
Celui qui fait des prières pour Jésus a la possibilité de voir la lumière noncrée du Dieu, et à la fin de cette prière ou peut arriver à la Divinité.
Sfântul Grigorie s-a născut la Constantinopol dintr-o familie nobilă, în anul 1294 sau 1296, tatăl său Constantin fiind membru al Senatului și consilier intim al împăratului Andronic al II-lea (1282-1328), de educația nepotului căruia era însărcinat să se ocupe la curte. Mama sa Kali (ulterior Kalloni - numele de călugărie) i-a oferit o bună educație religioasă asemenea celorlalți doi frați și două surori ale sale, obișnuiți fiind de către părinții lor să fie duși în pelerinaje la pustinici și oameni duhovnicești.1
În cei 63 de ani de viață dintre care 12 ani de arhierie, a desfășurat o prodigioasă activitate teologică, învățăturile sale fiind conținute în orice text dogmatic al Tradiției ortodoxe, viața și gândirea sa eclesială, de o deschidere imensă, conferind o sinteză vie și unică scrierilor patriastice răsăritene.2
Tânărul Grigorie trăind într-o sobrietate ascetică a primit darul rugăciunii minții înainte de a fi împlinit 20 ani - sub îndrumarea unui monah renumit din Athos, Teolipt, devenit ulterior mitropolit de Filadelfia - nu în mănăstire, ci trăind în mijlocul lumii cu tulburările și ispitele ei.La Tesalonic Sfântul Grigorie a făcut parte dintr-un cerc spiritual inițiat de Isidor, discipol al lui Grigorie Sinaitul și viitor patriarh al Constantinopolului.
Ca și Sfântul Simeon Noul Teolog, Teolipt al Filadelfiei, Isidor și Grigorie considera spiritualitatea isihastă accesibilă tuturor, nu exclusiv monahilor, fiind cel mai bun mijloc de a activa harul baptismal și de a-l face lucrător spre îndumnezeire.3 Prin harul botezului, spune Sfântul Grigorie, se curățește și luminează chipul divin din om, sădindu-i-se o putere prin care reușește să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu și la îndumnezeire .4
În drumul său spre Sfântul Munte s-a oprit în muntele Papikio (între Tracia și Macedonia) unde mulți monahi duceau o viață ascetică, stârnindu-le admirația prin darurile Sfântului Duh de care se învrednicise, aceștia considerându-l „un bătrân filosof în cuvânt, faptă și gândire, aflat într-un trup atât de tânăr și fraged”.5
Mai târziu, în Marea Lavră sub ascultarea duhovnicului său Nicodim „om minunat în faptă și cunoașterea lui Dumenzeu” se ruga mereu Maicii Domnului: “luminează-mi întunericul“ (ca expresie a pocăinței și penthosului său), iar după doi ani de practică ascetică intensă i-a apărut Sfântul Ioan Evanghelistul în vedere duhovnicească binevestindu-i ajutorul Sfintei Fecioare. Nu a fost un vis, ci o trăire reală pe care Sfântul a avut-o când și-a îndreptat rugăciunea către adâncul inimii sale, deci către Dumnezeu prin binecunoscuta mișcare circulară prin care, Sfinții Părinți arată că mintea purificată se îndreaptă către inimă și de acolo țâșnește spre Creatorul său.6
După câtiva ani de ascetism și isihie, lângă sfinții sihaștri din Glossia, „sfântul munte al anahoreților”, „descoperi cele mai adânci și mai profunde taine ale energiilor minții precum și cea mai cuprinzătoare și cea dintâi vedere a lui Dumnezeu”, cu mintea desprinsă de lucrarea rațiunii, de patimi și de lume, aducând jertfă pe altarul inimii sale „rugăciunea neîncetată a minții în duh și adevăr”.7 Trăia sihăstrește în rugăciune permanentă, doar sâmbăta și duminica ieșind din chilie pentru a săvârși Sfânta Liturghie, a se împărtăși, ori a-și sfătui frații călugări în cele duhovnicești.
Marea asceză impusă nu îi slăbea trupul, ci îl transfigura căci unirea minții cu inima se produce prin coborârea harului divin numai din Mila Lui, revărsându-se și în trup.8 Prin împărtășirea cu Sfântul Trup, Sfântul Grigorie considera că nu devenim doar “un trup, ci și un duh cu El”. El reunește magistral cele două tendințe din tradiția patristică referitoare la sediul minții 9 scriind despre coborârea minții în inimă pentru reunificarea omului scindat de păcat.
Întoarcerea minții în sine se face prin paza ei, dar ridicarea la Dumnezeu numai prin rugăciune, pentru a simți înțelegător energiile necreate divine. Sfântul năzuia însă la unirea directă cu Dumnezeu și îndumnezeire, așa încât isihia lui trebuia să ajungă totală pentru împlinirea acestui ideal. Totodată el subliniază faptul că mintea trebuie să se detașeze de lucrurile exterioare, de răspândirea ei în lume, și trebuie să-și îndrepte atenția nimai spre inimă.
<<“De îndată își vede „îngrozitoarea mască ce o poartă prin permanentul ei vagabondaj” și văzându-și urâțenia, cu amărăciune hotărăște curățirea ei.
Când ai îndepărtat această urâtă mască a omului superficial, mintea se întoarce în inima ta și acolo se roagă neîncetat lui Dumnezeu „în taină”. Astfel, se capătă rugăciunea minții. Apoi Dumnezeu îți dă darul numit pacea gândurilor, o pace care aduce smerenia, indispensabilă tuturor virtuților.
De la pacea gândurilor și de la smerenie vin toate celelalte virtuți, în centrul cărora se află iubirea. În pragul tuturor acestora te așteaptă intrarea în veacul ce va să fie luminat de o bucurie inegalabilă și nestricăcioasă.
Sărăcia este maica eliberării de griji, iar eliberarea de griji este maica atenției și a rugăciunii; acestea două dau naștere la pocăință cu lacrimi. Lacrimile spală și curățesc tot ceea se află înăuntrul acelei măști îngrozitoare. Doar atunci calea virtuților devine mai ușor de străbătut, iar conștiința devine curată. Iar din acestea răsare bucuria desăvârșită, plânsul se transformă din durere într-o dulceață divină și rugăciunea devine slavoslovie.
Toate aceste lucruri de până aici sunt daruri ale făgăduinței, ale unor chezășii de Sus. Mintea, eliberată după acest efort ascetic, depășind rațiunea, toate lucrurile inteligibile, precum și imaginația, se prezintă surdă și mută dinaintea Domnului și este iluminată. Persoana care ajunge la iluminare devine naturală, intrând pe adevărata cale a vieții, și urcă pe munții eternității. Și „ce priveliște minunată o așteaptă” Fără a se despărți de materie, urcă cu ajutorul forței de negrăit a Duhului și astfel „aude cuvinte de negrăit și vede nevăzutul. Și, mai apoi, poate fi și se află în totală răpire, chiar dacă cu trupul este departe de acele locuri și, rivalizând cu neobosiții lăudători ai lui Dumnezeu, devine un alt înger al lui Dumnezeu pe pământ.”
În același timp mintea ajunge la vederea luminii necreate. Sfântul Grigorie ne asigură că Lumina se află pretutindeni, dar nu strălucește la fel pentru toți. Este văzută după curăția inimii fiecăruia și după voia lui Dumnezeu, Care dăruiește lumina. În orice caz, când mintea omului este iluminată, atunci ea devine locaș al multor frumuseți dumnezeiești.
Din vederea Luminii necreate izvorăște întreaga virtute, precum și neputința sau dificultatea de mișcare spre rău. De aici, izvorăsc darurile teologhisirii, al facerii de minuni, al profeției și al înainte vederii. Peste toate acestea, persoana respectivă ajunge și la cunoașterea celor viitoare. Marele dar al acestei pregătiri îl reprezintă „întoarcerea minții către sine”: revenirea tuturor energiilor sufletului către minte și a energiilor divine tot către minte, prin care persoana se întoarce la străvechea și indescriptibila frumusețe”>>10.
Controversa isihastă stârnită de către Varlaam de Calabria11, trebuia lămurită și Mitropolitul Isidor al Tesalonicului, după multe consultări, a hotărât să-l cheme din Sfântul Munte „pe înțeleptul Grigorie, cel cu darul teologiei și marea înțelepciune a Duhului, care prin darurile primite, talent și har dumnezeiesc, ar putea mai bine decât oricare altul, să îndeplinească această misiune.”12 Bun cunoscător al logicii aristotelice, Sfântul Grigorie va resimți influența acesteia ca fundal, însă niciodată ca metodă explicit asumată în teologie. Una dintre primele scrieri ale Sfântului Grigorie Palama, poartă titlul „Despre sfinții isihaști”, constituind totodată opera fundamentală a sa.13
Pornind de la „Viața lui Petru Athoritul”, apoi „Pentru cei ce se liniștesc în sfințenie” și culminând magistral cu „Tomul Aghioritic”, în care face o expunere cuprinzătoare a învățăturii isihaste, tom pe care l-au semnat renumiți părinți ai comunității athonite din veacul al XIV-lea, Sfântul a cristalizat arătând lumii întreaga învățătură isihastă transmisă de către Părinți trăitori în Duh și Adevăr.
Desigur că metoda „Sfintei rugăciuni și atenții” de curățire a minții cu Numele Lui era cunoscută14 de toți sfinții trăitori în Duhul, diferențierea însă, între ființa sau esența divină și energiile Sale necreate de care se împărtășeau isihaștii, îi revine în plan teologic Sfântului Grigorie Palama.15 Tot el a argumentat posibilitatea vederii lui Dumnezeu experimental, pornind de la Revelația Noului Testament (Fericirea a IV-a), fiind numit „luminătorul Ortodoxiei” pentru contribuția sa la lămurirea și adâncirea adevărurilor revelate de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
Schimbarea la Față pe Tabor reprezintă temeiul și certitudinea vederii lui Dumnezeu, chiar din timpul vieții omenești. Această realitate a fost experimentată mai întâi de Maica Domnului, care s-a încredințat Creatorului total și unindu-se cu Dumnezeu a ajuns la vederea Lui, ea singură fiind hotarul între creat și necreat, nici unul dintre darurile făcute oamenilor de Dumnezeu nevenind decât prin Ea .16
Sfântul Grigorie Palama este personalitatea conducătoare a teologiei și filozofiei isihasmului, care fundamentează magistral în opera sa cele mai importante elemente ale tradiției teologice și filosofice specifice Răsăritului creștin.17
O lectură minuțioasă a textelor patristice vechi nu evidențiază - exceptând poate scrisoarea 234 a Sfântului Vasile cel Mare, unde distincția dintre esență și energii pare să capete un contur mai sigur- problema distincției între ființa și energiile divine, singurele accesibile omului, restul scrierilor patristice nelăsând să se întrevadă o diferență de tipul celei palamite.18 Adâncindu-se în lucrarea lăuntrică a minții în inimă a căpătat printre alte harisme și darul discernământului, astfel încât „puterea sa de discernământ devenise evidentă tuturor”, iar Sfântul a dejucat planul unor eretici care au vrut să-l otrăvească.19
Omul, configurat după harul lui Dumnezeu (κατα θεοῦ χάριν μεμορφωμένον), l-a pierdut prin cădere dar sufletul nu și-a pierdut definitiv puterea de a-l redobândi, prin rugăciune. De aceea Sfântul Grigorie vorbește foarte des despre rugăciunea minții (înțelegătoare), tăcerea minții (înțelegătoare), adunarea minții, ca mijloace de a-L vedea pe Dumnezeu.20 Prin păcat omul a ieșit din lumina dumnezeiască și s-a „îmbrăcat” cu întunericul, deci nu s-a mai împărtășit de lumina harului divin care este viața sufletului său. Sfântul Palama consideră că se împărtășesc de Dumnezeu cei care au primit în suflet suflarea dumnezeiască de lumină pe care a pierdut-o Adam prin neascultare.21
Asemeni Sfântul Maxim Mărturisitorul, Palama consideră că Logosul s-ar fi Întrupat indiferent de păcatul strămoșesc, pentru îndumnezeirea omului.22 Nu este deloc întâmplătoare pomenirea necontenită a numelui lui Iisus de către isihaști ca să ajungă la teoptie (vorbirea și petrecerea cu Dumnezeu în Lumină), iar lumina pe care o vedeau era lumina ființială și necreată care s-a revărsat din Hristos pe Tabor 23. Este relevant faptul că în Scriptură, fericirea este condiționată de “prezent” și “viitor”, în măsura în care “timpul unui om este veacul lui”24 sau intervalul dintre chemarea divină și răspunsul creaturii care-I poartă chipul25.
Sfântul subliniază faptul că Mântuitorul și Sfântul Ioan Botezătorul și-au început propovăduirea prin chemarea la pocăință a tuturor făpturilor create, pe care le numesc „lumini”, dar deosebirea este foarte clară, acestea fiind lumini create .26 Deși termenii „iluminare” și „vederea luminii” nu par diferiți, Sfântul Grigorie îi distinge, spunând că „altceva e strălucirea, și altceva vederea neâncetată a luminii 27”. Credincioșii care-L trăiesc pe Hristos au iluminarea Duhului Sfânt, dar nu au teoptie, ci doar o fărâmă din aceasta.
Precizând că „sfârșitul rugăciunii este răpirea către Domnul” și făcând referire la Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Grigorie precizează că mintea alungă prin rugăciune neâncetată toate cunoștințele și chiar teologia, așteptând să fie răpită prin descoperire a Proniei divine către vederea Luminii.28 Sfântului Grigorie Palama îi revine meritul de a evidenția rolul major al cunoașterii apodictice 29 în îndumnezeirea omului.
Vederea luminii necreate este așadar o trăire personală a lui Dumnezeu, o îndumnezeire, căci el ce vede Lumina cea Adevărată a lui Hristos, devine el însuși întreg lumină, își vede sinele său ca lumină împărtășindu-se de daruri duhovnicești încă din viața aceasta pământească 30.