Relativizarea valorilor morale, în postmodernism

ABSTRACT

Christian moral values stand for the human's beliefs and become landmarks of his life. The human being freely adheres to such values and, abiding by them, he proves that he was created by God, the perfect value. The human seeks value naturally. It is value that relates us to a higher reality by urging the human being towards self-improvement, spiritual rising and – from a Christian perspective – towards deification.

In postmodern society, moral values are being relativized. To offset the negative effects of this relativization, it is necessary to reassert the value of the human being and his life, which contain and manifest moral values, in addition to highlighting the value of the person.

The answer we give to the relativization tendency depends on our Christian quality. The Orthodox approach concerning the postmodern challenges of moral values is to strengthen the genuine traditional faith, to reassert the value of Eastern spirituality, to make more dynamic the pastoral missionary activity so that Christian values are open to the world.

Odată cu intrarea în al treilea mileniu creștin, s-a impus și se impune cu tot mai mare acuitate ideea omului postmodern, ca ideea paradigmatică a societății actuale. Structura sa este destul de ambiguă, mai ales că postmodernismul în sine a apărut mai întâi ca fenomen artistic radical, îndreptat împotriva oricărei structuri canonice de manifestare artistică.

Într-o carte ce la noi a făcut mare vâlvă Horia Roman Patapievici a încercat, cu stilu-i inconfundabil să analizeze acest curent¹. Demersul său este cu atât mai pertinent pentru cultura actuală și, cu atât mai mult, pentru spiritualitatea actuală, cu cât autorul se simte aproape de tradiția creștin ortodoxă, fiind un apropiat al părintelui André Scrima și al trăirii creștine autentice, astăzi și acum, fără compromisuri, apropiat, de un creștinism autentic, cu puternice rădăcini în tradiția creștină a primelor veacuri.

Patapievici preferă omului postmodern, ideea de om recent, un om care nu știe ce se va întâmpla mâine, în ce se va metamorfoza, care-i vor fi lipsa unui criteriu coerent care să susțină unitatea acestui proiect. Această situație de inconsistență este determinată de faptul că postmodernismul este un proiect avangardist al modernității. „Postmodernitatea este de fapt modul în care noi, oamenii recenți – oamenii a căror viață nu este mai intrinsec limitată de nimic - , presimțim modernitatea: o modernitate ajunsă în acea etapă de universalizare a principiului ei pentru care formele de manifestare nu mai sunt zăgăzuite de amintirea nici unei tradiții. Când tradiția nu mai joacă nici un rol în manifestarea principiului modernității, atunci modernitatea e resimțită de trăitorii ei ca postmodernitate. Dar, în mod evident, este același lucru. Doar tradiția e „mult mai moartă” în postmodernitate, decât fusese resimțită că este și decât efectiv fusese în modernitate”². Nu putem nega faptul că postmodernismul urmărește eliminarea oricărei granițe, dar care este oare argumentul pentru o astfel de mișcare. Se pare că atunci când, eșuând în dialogul cu Dumnezeu, omul se trezește singur încearcă să-și făurească propriile sale coordonate. Și cum acestea nu sunt niciodată satisfăcătoare, singurul lucru ce îi rămâne de făcut acestui om recent este să-și construiască un sistem de iluzii, sau, mult mai bine spus, să postuleze existența criteriului lipsei de criteriu. Acesta este omul postmodern, recent sau nu.

Sensul acestui termen e legat de „faptul că societatea în care trăim e o societate a comunicării generalizate (o societate de mass-media).”³

„Este limpede că există două mișcări fundamentale, precum și condiția postmodernă, postmodernismul reacționar și postmodernismul de consum; de exemplu, epoca informațională, Papa și Madonna.”⁴

Nici limbajul și nici tipologia postmodernității nu sunt explicite. Preferă „lectura oblică, iar nu directă a istoriei și a realității”⁵, prin care se semnalează elemente de criză sau de eșec ale modernității. După Pierre Gisel, la originea postmodernității ar sta conștiința unui eșec, care operează o deplasare „deconstructivă.”⁶

Critica postmodernă apare cu diferite fațete: respingerea modernității, suprapunerea ei cu alte metode, se explică eșecul modernității. Trebuie evidențiat un lucru – legătura dintre postmodernism și postmodernitate este mult mai importantă decât stau lucrurile în modernism. Moderniștii se considerau și se defineau ca artiști ai operei lor, sincronizați perfect cu progresul lumii moderne, în timp ce gânditorii postmoderni acordă mai multă atenție inserției operelor lor în viața cotidiană, în așa numitele dileme religioase, moral-etice politice ale lumii de azi. Binecunoscutul istoric ieșean Al.Zub referindu-se la postmodernitate și postmodernism afirmă: „Câteva concepte, strâns conexate, s-au impus aproape concomitent: postmodernism, postcomunism, postistorie... Postmodernitatea coincide în Europa de Est cu posttotalitarismul.”⁷ Căutările în postmodernism sunt legate de marile deziluzii produse de raționalism. „Dimpotrivă, ele și-au vădit precaritatea dezvăluind până la urmă trebuința unui enunț holistic, capabil să sprijine o nouă viziune unitară asupra lumii.”⁸ Modernismul nu mai poate servi drept paradigmă pentru noile dezvoltări din lume, chiar cultura modernă s-a stins. Astfel postmodernismul devine o formă reunită de opoziție față de acest proiect, față de modernitate.

Până să apară acest nou concept, modernismului i se opuneau doar postmodernismul sau antimodernismul; iată că s-a extins orizontul, iar postmodernismului i se atribuie multiple interpretări și definiții.

Noul curent de gândire poate fi descris și definit prin depășirea modernismului, sau indeterminare a imanenței, individualism, informatică și comunicare (G.Vattimo), simulare și seducție (J.Baudrillard), criza identității (Marco Turchi), inguvernabilitate politică, sfârșitul istoriei (F.Fukuyama), deconstrucție, multiplicitate și diferență (J.F.Lyotard). Al.Zub spune că pentru istorie, noțiunea de postmodernism aduce o nouă concepție despre temporalitate. Se naște o noțiune fundamentală „postistorie”. Ea este fără îndoială o expresie a gândirii postmoderne, un mod specific de a pune în cauză modernismul.

Istoricul nostru atrage atenția, justificată de altfel, asupra pericolului ca și această noțiune teoretică să fie pervertită de reflexele ideologice. „Marxiștii din Occident se refugiază acum în postmodernism, ca într-o nouă fortăreață, după cum au uzat și compromis pe rând alte formule.”⁹ Pentru un alt gânditor, Frederich Jameson, postmodernismul este logica culturală a capitalismului târziu.

Pentru spațiul mioritic – postmodernitatea – instaurată cu sau fără voia noastră, are un specific aparte. Este cert că o parte din mediile intelectuale românești, din toate generațiile, dar mai ales cea tânără s-a informat rapid în legătură cu postmodernismul. Este important că acest discurs, să spunem, nu a păstrat o sterilitate teoretică din zona importului, ci s-a căutat o permanentă aplicare la realitatea culturală autohtonă.

Mircea Cărtărescu face o precizare realistă spunând că: „angajamentul în lumea postmodernă ar mai putea însemna și ieșirea culturii române din zona tradițională a influențelor vest-europene (franceză, germană etc.) și orientarea ei, pentru prima dată în istoria națională, către cultura de tip nord-american, astăzi un adevărat arhetip al postmodernității.”¹⁰ Până în 1989, noțiunea de postmodernism a polarizat două tabere unde miza era mai mult una estetică, cu conotații în special în mediul literar. După această dată se poate observa că ea de fapt opune două categorii de gânditori, fiecare cu viziunea specifică despre lume.

Una este idealistă, apărătoare a valorilor absolute (susținută de marile personalități ale vieții noastre intelectual-culturale de astăzi). Cea de-a doua în rapidă creștere, datorită noilor orientări universitare și strategiilor din străinătate ale tinerilor de valoare, are un pronunțat caracter pragmatic, este democrată, informatizată și uneori tolerantă.

Pe plan religios – postmodernismul nu neagă existența lui Dumnezeu, dar nu se duce să-L cunoască, să-L descopere, ci caută să-L închidă pe Dumnezeu în spațiul său. Postmodernismul sugerează „cu prudență faptul că am depășit perspectiva asupra lumii proprie postmodernismului, dar nespecificând încotro ne îndreptăm, și tocmai de aceea probabil că acest cuvânt va mai exista și peste o sută de ani.”¹¹

Postmodernitatea are mai multe tendințe, dar în general ea refuză sistemele filosofice cu pretenții de universalitate, gândirea unică, ideologiile raționalist totalitare. Pe plan teologic ea neagă doctrinele cu valoare universală, paradigmele unice, crezurile gata făcute, limbajul și simbolica impuse de un centru unic. Pe de o parte postmodernismul respinge transcendența și absolutul lui Dumnezeu, dar pe de altă parte și contingența sau neutralitatea lumii. Se afirmă că legătura dintre Dumnezeu și om este discontinuă, iar de aici se explică și derivă pluralismul religios, diversitatea, spiritualitatea individualistă, religiozitate populară. În postmodernism – credința – ca valoare religioasă absolută este permanent pusă la îndoială.

În postmodernitate se cere o reinterpretare a metafizicii și se caută o revalorizare a tradițiilor religioase. Aici vine rolul fundamental, spunem noi, al teologiei de a repera religiosul și religia acolo unde se manifestă, să ne valideze mărturia și afirmarea originară a religiosului sub următoarele forme: culturală, simbolică și socială. Deci punctul de plecare al teologiei este contextul cultural și social în care se manifestă religia. În rolul ei de a explica și a valida teologic experiența și manifestarea religiosului, teologia nu se confundă cu științele religioase sau cu istoria religiilor, care examinează religiosul sub aspect filosofic și sociologic.

Prin dispariția progresivă a mitului obiectivității, a gândirii conceptuale și reprezentative, a tuturor formelor de certitudini logice și credințe infailibile, paradigmele și tipologiile reprezentative apar cu limite obiective, pe când concepția referențială face posibilă o serie limitată de idei, experiențe, viziuni, fără judecăți restrictive. Postmodernismul oferă astfel un conglomerat de alternative.

1. Lumea postmodernă face abstracție de orice autoritate morală sau religioasă, deoarece criza, tensiunea epuizează gândirea unică, binară, susținută de structuralism. De aici rezultă autonomia absolută a rațiunii în materie de religie. Nu se recunoaște transcendența divină ca pe ceva real, obiectiv, căci ea nu trece dincolo de lumea fenomenelor.

1. Prioritatea individului și a diferențelor subiective față de colectivitate. În noua concepție holistică, în situația pluralistă prin care se definește postmodernismul, identitatea creștină este relativizată și din acest motiv divergențele existente în tradițiile confesionale sunt reactivate.

1. După eșecurile istorice ale secolului trecut (politica regimului nazist de exterminare a evreilor, după Auschvitz, după Goulag), apologia creștinismului și discursul teologic devin un nonsens pentru postmodernism. De asemenea, autodefinirea discursului academic este în criză: cel științific, după războiul atomic (Hiroshima, Nagasaki), cel medical, după SIDA, cancer, cel politic, după genocidul și purificarea etnico-religioasă din Bosnia, Kosovo, Ruanda și Algeria.

Postmodernismul se definește astfel în căutarea unor noi viziuni și orizonturi. Chiar se recomandă soluția de a rezista chiar fără alternative, a încerca reconstrucția posibilă, pentru a evita fragmentarea socială și tensiunea nihilistă. Postmodernismul se încadrează în critica și evoluția certitudinilor convenționale „și a paradigmelor cu caracter universalist, ceea ce înseamnă: dereglarea sistemelor filosofice și a fundamentelor religioase, dislocarea și destructuralizarea instituțiilor tradiționale, convertirea conceptelor teologice (de pildă, teologia feministă), a limbajului și a simbolismului filosofic și cultural”¹².

Pentru Hassan termenul postmodernism constituie un fel de „termen umbrelă” pentru tendințe ce acoperă domenii diverse. Meritul lui Hassan este de „a fi instalat postmodernismul ca o nouă epistemă și un nou fel de critică”¹³. Treptat definirea postmodernismului și-a extins aria. Una din problemele majore pe care trebuie să le ia în discuție un discurs despre postmodernism este aceea a periodizării.

În 1990 Shapiro se întreba dacă postmodernismul trebuie să definească o eră sau doar o epocă – observă că însuși acest proiect de periodizare reprezintă o inițiativă specific modernă. Ar fi mai bine „dacă am numi-o postperiodizare... Mai mult postmodernismul șterge frontiere importante ale periodizării.”¹⁴

După unii comentatori el apare în anii ’50, la sfârșitul anilor ’60 la sfârșitul anilor’70 sau în anii ’80. Sunt puțini cei care au încercat să localizeze acest fenomen cultural în cadrul transformărilor sociale, economice și istorice ce l-au produs. Termenul este abuziv folosit în multe domenii prea variate.

Deși se opune mult periodizării, cultura postmodernă a suferit, fără îndoială, anumite transformări pe parcursul ultimelor decenii. În anii ’60, noile curente sociopolitice și intelectuale alături de revolta culturală împotriva conformismului societății postbelice occidentale ca societate de consum au generat un sentiment de revoltă generală împotriva unei lumi opresive și rigide. Ficțiunea care a apărut la sfârșitul anilor ’60 precum și afluența de traduceri din literatura europeană și sud-americană au făcut ca postmodernismul să apară într-o lumină nouă. Definiția inițială a postmodernismului a fost înlocuită cu una nouă, care pune accentul pe manipularea tehnică, conceptuală și ontologică.

Merită remarcat faptul că postmodernismul s-a dezvoltat mai rapid în Statele Unite decât în Europa. În Germania, postmodernismul a apărut doar la sfârșitul anilor ’70, având conotații restrânse, ce se refereau la dezvoltările din domeniul arhitecturii. În lumea intelectuală franceză nu pare să implice o separare majoră de modernism ca în Statele Unite.

În spațiul american traiectoria postmodernismului pornește de la evoluția arhitecturii, literaturii și artelor vizuale. Schimbarea constă în înlocuirea preocupării inițiale pentru artă și literatură experimentală și cultură populară cu preocuparea sporită pentru teoria culturală. Schimbarea o putem numi „instituționalizarea academică a postmodernismului.”¹⁵

Huyssen este de părere că postmodernismul a pornit de la început în căutarea și recuperarea tradiției, în timp ce pretindea că inovează totul, structurile și limbajul artei. Împotrivindu-se modernismului elitist, codificat al deceniilor precedente, postmodernismul anilor ’60 a încercat să revitalizeze moștenirea avangardei europene (avangardă, neoconservatorism, poststructuralism).

Huyssen conturează „patru caracteristici majore ale fazei timpurii a postmodernismului, ca fiind o mișcare sui generis. Acestea sunt:

• a) Postmodernismul anilor ’60 se caracterizează printr-o imaginație a rupturii și a discontinuității , prin ideea de criză și conflict între generații. Se mai găsesc reminiscențe din mișcările antisociale ale avangardei continentale (dadaismul și suprarealismul).
• b) Faza timpurie a postmodernismului include un atac violent împotriva artei instituționalizate. Este perioada când președintele Kennedy primește la Casa Albă pe Robert Frost, Pablo Casals, Malreaux și Stravinski și în mod paradoxal modernismul elitist care are ca scop dezinstituționalizarea artei, face tocmai acest lucru.
• c) Mulți dintre avocații timpurii ai postmodernismului acceptă mitul progresului și tehnologiei, iar acum televiziunea și computerul.
• d) Se face simțită ideea validării culturii populare ca rivală a canonului artei elitiste. O nouă utopie intră în lumea americană o dată cu fantasma postmodernismului.”¹⁶

La începutul anilor ’80, dezbaterea modernitate versus postmodernitate devenise extrem de acută, generând polemici și contestări violente. În anii ’80 postmodernismul provoacă opinii divergente între conservatorii culturali ce deplâng noile dezvoltări și avangardiștii care le celebrează.

Dacă dezbaterea inițială a postmodernismului a pornit din Statele Unite, e clar că odată ce a ajuns pe continentul european, conceptul a căpătat alte sensuri. Prin Baudrillard și Lyotard, Franța a formulat definiții mai clare. Postmodernismul anilor ’90 sau, mai precis, transformarea lui de la o trăsătură culturală dominantă la una recesivă, îi obligă pe teoreticieni să-și pună o serie de întrebări:

• 1) Cât timp putem trăi ca adevărați postmoderni?
• 2) Cât timp putem exista într-o stare similară schizofreniei?
• 3) Cât timp experimentul rămâne de fapt experiment? Cât de productiv este un sistem de convenții „neconvențional”?
• 4) Ce se întâmplă cu o generație crescută să submineze convențiile tradiționale?

Cum spune Baudrillard – postmodernismul este analog cu schizofrenia. Este un antisistem dar câți dintre noi pot de fapt să respingă toate sistemele. Dificultatea de a teoretiza postmodernismul constă tocmai în ambiguitățile existente în societățile occidentale, pe care le putem numi: postindustriale, mass-media, consumiste, informaționale. Și astfel putem extinde aria de cuprindere a postmodernismului, îi putem descoperi aspectele specifice. Însuși postmoderniștii extind aria folosind și alți termeni conecși:

• „urbanism → orașul ca un cosmos.
• lumea se sparge în blocuri, națiuni, triburi, clanuri, partide, limbaje, secte, anarhie și fragmentare → o nouă diversitate sau preludiul totalitarismului mondial.
• natura parțial recuperată în activism ecologic revoluția verde, reînnoirea urbană, alimentația sănătoasă.
• orașul ca un holocaust sau lagăr de exterminare Hiroshima, Dresda, Aushvitz → revoltă din închisori, crima urbană, pornografia.
• tehnologism →de la ingineria genetică la controlul gândurilor și la cucerirea spațiului cosmic.
• toate materialele fizice ale artelor s-au schimbat
• noi mijloace de comunicare, noi forme artistice, cartea ca artefact.
• dispersarea nelimitată prin mass-media.
• computer.
• dezumanizare →antielitism, antiautoritarism, dispersarea eu-ului, participare, arta devine comună, opțională, anarhică.
• ironic radială, entropia sensului, comedia absurdului, umorul negru, parodia negativă.
• abstracțiunea împinsă la extrem, romanul nonficțional, romanul ca istorie.
• erotism → romanul homosexual, trecerea de la feminism la lesbianism, spre o nouă androginitate, pornografia comică.
• antinomianism → contra culturii, politice și nu numai; rebeliune și reacțiune.
• acceptarea diversității, diferențierii și discontinuității.
• zeu, budism, hinduism, transcendentalism, vrăjitorie, ocultism.
• cultul apocalipsei, uneori ca renovare, alteori ca anihilare, deseori ambele.
• experimentalism → structuri deschise, discontinue, improvizate, indeterminare sau aleatorii.
• fantezie, joc, umor, happening, parodie, autoreflexivitate crescută.
• fuziunea formelor, sfârșitul esteticii tradiționale focalizate pe frumusețea sau unitatea operei de artă.”¹⁷

În mod concret, această ideologie se transferă la nivelul trăirii cotidiene sub forma indiferentismului religios față de credință și față de viața Bisericii. “Ignoranța doctrinară este aproape completă și chiar indiferentă față de tot ceea ce e legat de învățătura Bisericii.”¹⁸

Relativizarea raportării la divinitate ca la o Realitate independentă, creatoare, iubitoare, mântuitoare și sfințitoare este continuată, la nivel instituțional, de neâncrederea în Biserică și în slujitori, de ironizarea creștinilor și mai ales la trăirea credinței. Întâlnim astăzi replica care introduce și mai adânc în conștiințele contemporanilor relativismul religios: “-Credința moșilor și a strămoșilor tăi?”; “Alte vremuri.” Dar, renunțând la Dumnezeu și adevărul său omul e fals și lipsit de adevăr, golit de moralitatea faptelor sale și de încărcătura divinului”.¹⁹

Raporul cu aproapele se relativizează prin atitudinea de ignorare a lui, prin ignorarea intențonată din cercul personal, atitudini pe care le întâlnim frecvent în societatea noastră, în special datorită urbanității. Suntem obișnuiți astăzi, mai ales prin intervenția mass-media să gândim că e suficientă toleranța în raporturile interumane, că manifestarea tolerantă include iubirea, dar toleranța reprezintă acceptarea celuilalt nu și iubirea lui. În sens profund creștin, aproapele mă relaționează în mod tainic. Provenim din același Creator și ne regăsim în Hrisos-Omul, sensul și centrul vieții noastre. Toate acestea fac ca sensul și centrul vieții noastre să altul decât cel al egoismului și al interesului.

Aproapele ne este dat în scopul completării insuficienței noastre, al descoperiri limitelor proprii. Importanța aproapelui din punct de vedere duhovnicesceste este dată de renunțarea la tot ceea ce reprezintă egoismul, în renunțarea la noi înșine, la afirmarea de sine, toate de natură să sărăcească ființa proprie prin întoarcerea și rămânerea ei doar în cercul părut suficient al sinelui, stare identică cu însingurarea morală.

Din punct de vedere creștin, existența aproapeluiși prezența sa sunt realități absolute, nu relative: “În voința mea necondiționată de a ajuta pe alții, văd tot timpul valoarea mea și valoarea lor eternă, dar și voința lui Dumnezeude a ne asigura și prin noi înșine fericirea eternă”²⁰. Dragostea față de el, ca renunțare la noi și acceptare a lui, este jertfă, iar aceasta nu este niciodată relativă, ci absolută.

Gândirea postmodernă centrează totul într-un singur punct: omul este suficient pentru sine însuși și nu trebuie să renunțe la nimic din ceea ce îi aparține. Efectele sale se recunosc în: iubirea de sine, atitudine singulară, insensibilitate la suferință, nerecunoașterea vinovăției, dar și în compromis, corupție a relațiilor sociale și toate acestea pentru a se pierde frumusețea descoperirii misterului personal al omului.

În lipsa identificării scopului vieții sale, omul de azi se manifestă fluctuant căutându-și o împlinire duhovnicească în diferitele realizări telurice, pe care nu o descoperă devenind și mai nemulțumit. Datorită faptului că el nu mai așează comportamentul său în relație constructivă cu alte persoane și în primul rând cu Persoana divină fapta nu mântuiește. Lumea postmodernă a transformat faptele din valori mântuitoare în luptă de supraviețuire.

Omul postmodern datorită liberalismului și autonomiei elimină din conștiința sa tot ceea ce îi perturbă existența, iar prima astfel de realitate este păcatul. Acesta nu este propriu ființei umane așa cum a fost ea creată de Dumnezeu ci a fost introdus în lume prin voia sa liberă. Criza postmodernă provine și din criza de recunoaștere a faptelor, efectelor lor și a responsabilităților și a conștiinței ființării în lume.

Ortodoxia înțelege să provoace o atitudine creștină față de complicatele probleme ale postmodernității în sensul de întărire a credinței autentice în fiecare creștin; de reafirmare a spiritualității răsăritene la nivelul societății prin implicarea mult mai vădită a Bisericii în structurile sociale; de dinamizare a activității pastoral-misionare pentru ca valorile creștine să fie deschise spre lume într-o prezentare limpede și coerentă.

Responsbilitatea misiunii de creștin într-o lume creștină doar cu numele aparține fiecăruia dintre noi iar valoarea răspunsului pe care îl dăm tendinței de relativizare a valorilor morale depinde de calitatea noastră de creștini. Lumea în care trăim este creștină și manifestă valori creștine numai în măsura în care noi înșine suntem creștini și trăim aceste valori.