ABSTRACT
The essay is exploring the recurrence of the Messianic prophecy of Isaiah 59:17 in Ephesians 6:10-17 and its implications for the patristic though in the field of the moral theology and Christian education. Isaiah uses the imagery of armor to portray God in strength. In Ephesians 5:10-17, St. Paul uses the analogy of a Roman soldier to explore this point. St. John Chrysostom and St. Basil the Great are exhorting that in order to lead an effective Christian life we need to be spiritually equipped. Every Christian needs to put on the character of God, become more Christ-like in values, understandings, behaviors and views.
Pornind de la concepția despre om enunțată de către Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Tesaloniceni 5:23, Origen, controversatul savant al veacurilor de început, formula un principiu hermeneutic fundamental pentru travaliul exegetic creștin, și anume acela că textul sfânt are trup, suflet și duh1. Întemeindu-și teoria pe un fragment din Pilde 22:19-21, acesta va conchide următoarele:
„Așadar de trei ori trebuie să-ți scrii în suflet înțelesul Sfintelor Scripturi: în primul rând, omul simplu trebuie să fie zidit din carnea (sau litera) Scripturii, în al doilea rând, cel ce e cu ceva mai înaintat să fie educat din sufletul ei, pe când, în al treilea rând, cei desăvârșiți să fie educați după cele cu care se aseamănă și de care vorbește Apostolul”2.
Prin urmare, „trupul” literei conduce la sensul literal, istoric; „sufletul” la cel moral, psihologic; iar „duhul” la cel spiritual, alegoric și mistic. Părinții Bisericii au moștenit aceste perspective de lectură, valorificându-le strălucit de-a lungul veacurilor ce au urmat. În lumina lor, „perspectiva sufletească a literei” a fost valorificată, așadar, în sensul desprinderii din textul scripturistic a unor sfaturi morale, modele comportamentale, pilde de viață virtuoasă pentru toți mărturisitorii în Învierea Domnului Iisus Hristos.
Astfel nu este de mirare că, atunci când se adresează în scris membrilor bisericii creștine din Efes pe cale de a se naște, Sfântul Apostol Pavel reia într-una din exhortațiile sale parenetice unul dintre motivele pilduitoare veterotestamentare, popularizate mai cu seamă prin scrierile profetului Isaia, ce încapsulează, în doar câteva simboluri, o întreagă listă de virtuți livrată într-o formă de expresie memorabilă și sugestivă.
Regăsim acest motiv ilustrat în finalul capitolului 59 al Cărții lui Isaia: după ce acuză nelegiuirile poporului abătut de la credința cea adevărată și deplânge scăderile sacerdoților, profetul Isaia anunță venirea lui Mesia în chip de eliberator și mângâietor al celor oprimați, dar și în chip de judecător al tuturor celor atinși de morbul fărădelegii și al idolatriei3. Limbajul și imageria utilizate de către Isaia aduc aminte de figurile judecătorilor (ebr. sophetim) din epoca imediat următoare morții lui Iosua, după stabilirea poporului ales în Canaan. Este o epocă tulbure din punct de vedere religios, moral și social. Adeseori, poporul cade în idolatrie. Profitând de aceasta, dar și de organizarea precară a evreilor, triburile canaanite dobândesc supremație asupra lor și, nu de puține ori, îi înrobesc sau le impun biruri covârșitoare. Atunci, ei devin conștienți de păcatele lor, își amintesc de Dumnezeu, se căiesc și Îl cheamă în ajutor. Yahwe răspunde, de fiecare dată, prin ridicarea unui „judecător” (ebr. sophet), care izbăvește poporul din robie și îi judecă atât pe cei ce s-au lepădat de Cuvântul Domnului, cât și pe asupritorii poporului ales. Autorul cărții Judecătorilor zugrăvește astfel o întreagă galerie de eroi naționali, precum: Otniel, Aod, Șamgar, Debora, Ghedeon, Tola, Iair, Ieftae Galaaditul, Samson ș.a. – personalități harismatice pe care Dumnezeu le ridică din rândul poporului și le investește cu virtuțile și cu puterea necesare spre a restaura dreptatea, pacea și binecuvântarea în Canaan4.
Profeții Vechiului Testament vor face numeroase aluzii și referiri directe, în scrierile lor, la această perioadă care, în literatura biblică din epoca primului Templu și din timpul exilului babilonic este prezentată ca arhetip atât pentru lucrarea răului în lume, cât și pentru biruința binelui și restaurarea lumii prin intervenția directă a singurului, adevăratului și atotputernicului Dumnezeu. În pasajul mai sus menționat din cartea lui Isaia, Dumnezeu intervine mântuitor în istorie având El însuși chipul unui sophet (ebr.):
„S-a îmbrăcat cu dreptatea ca și cu o platoșă și a pus pe capul Său coiful izbăvirii; S-a îmbrăcat cu răzbunarea ca și cu o haină și S-a înfășurat în râvna Sa ca și într-o mantie”5.
Dintr-o perspectivă tipologică, Mesia este descris, aici, ca antitip al eroilor din vechime6: El este drept și iubitor, iar lucrarea Sa este mântuitoare, răzbunătoare și restauratoare, în același timp. Notăm, deodamdată, că profetul Isaia sugerează virtuțile și acțiunile lui Mesia stabilind, prin tehnica paralelismului progresiv, o echivalență alegorică între elementele care compun costumul personajului și ideile pe care dorește să le transmită prin intermediul semnficațiilor simbolice ale acestora.
Sf. Pavel preia și generalizează imaginea de la Isaia 59:17, interpretând-o dintr-o perspectivă morală, în efortul său de a exprima într-o formă memorabilă tipul viețuitorului creștin, pe care creștinul, ca următor al lui Hristos este chemat să-l actualizeze, asumându-l în viața de zi cu zi:
„„... fraților, întăriți-vă în Domnul și întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu [...]. Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea, și, toate biruindu-le, să rămâneți în picioare. Stați deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcându-vă cu platoșa dreptății. Și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.”7
Observăm că Sf. Pavel menține cel puțin două dintre echivalențele stabilite de către Isaia:
platoșă – dreptate
coif– izbăvire/mântuire.
La acestea, el adaugă:
centură/cingătoare – adevăr;
încălțăminte – Evanghelia păcii;
scut/pavăză – credința;
sabia – cuvântul lui Dumnezeu.
Avem de a face, evident, cu o listă de virtuți necesare omului doritor de a purta chipul lui Hristos: creștinul trebuie să fie drept, mărturisitor al adevărului, purtător al Evangheliei, tare în credință, elocvent și toate să le supună scopului principal: mântuirea.
Contextul în care aceste virtuți și acest model de viață sunt de asumat este unul combativ. Comunitatea creștină din Efes, căreia îi sunt adresate rândurile citate, se forma într-un mediu ostil8. Creștinii contemporani cu Apostolul Neamurilor, în general vorbind, trăiau într-un mediu ostil. De aceea se întâmplă frecvent ca, atunci alcătuiește câte o listă de virtuți sau construiește figuri de stil cu o finalitate parenetică, Sfântul Pavel să prefere corespondențe din lumea militară.
Așa de pildă pe Timotei, Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă să-și cultive, între altele, „răbdarea”9. Conform variantelor grecești ale textului, se pare că Apostolul Neamurilor folosește aici un cuvânt deosebit de interesant: hypomoné (gr.), recomandând de fapt o virtute prin excelență militară. Cuvântul grecesc înseamnă tocmai „rezistență încordată, perseverență” și descrie acțiunea de a rezista unei presiuni fără a îngenunchea, fără a te lăsa dus, tras, târât, doborât – chiar așa ca „monstruoasa” creatură despre care vorbește dreptul Iov, la un moment dat: îl ameninți – n-aude; îi promiți luna de pe cer – nu vede; îl bați – nu se clintește; îl mângâi – rămâne tare; îi oferi marea și sarea – se ține departe10. Așa trebuie să fie Iov, așa trebuie să fie bunul creștin: un vrednic și de neclintit combatant împotriva puterilor întunericului.
Modelul acesta militar va fi preluat încă de timpuriu, cu vestimentația simbolică aferentă, în literatura creștină, unde, împreună cu figura atletului, devine una dintre temele predilecte ale textelor parenetice și nu numai.
Bunăoară Sfântul Vasile cel Mare, adresându-se studenților săi într-ale Scripturii, le arată acestora că, înainte de a se încumeta să înțeleagă adâncimea cuvintelor biblice, trebuie să se pregătească studiind lucrări ale autorilor antici – această pregătire fiind, pentru ei, analogă instrucției și exercițiilor specifice militarilor, înainte de a se putea angaja în luptă:
„Dar pentru că nu-i cu putință, din pricina vârstei voastre, să înțelegeți adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi, deocamdată să ne exercităm mai dinainte ochiul sufletului, ca în umbră și oglindă, cu alte învățături care nu se deosebesc cu totul de ale noastre, imitând pe soldații care fac exerciții de luptă pe câmpul de instrucție: aceștia, antrenându-și mâinile și picioarele, dobândesc o deosebită dibăcie, așa că, în lupte primesc răsplata jocurilor lor. Ei bine și noi trebuie să gândim că ne găsim în fața unei lupte, cea mai de seamă dintre toate luptele, pentru a cărei pregătire suntem datori să îndurăm tot ce ne stă în putință ...”11
În aceeași ordine de idei, după Sfântul Ioan Gură de Aur, preotul trebuie să fie:
„„... pregătit pentru a lupta cu toți. [...] Același om trebuie să fie și arcaș și aruncător cu praștia și căpetenie și ostaș și general și pedestraș și cavalerist; să știe să lupte și pe mare și pe metereze.”12
Iar singura armă pe care o are la dispoziție este, arată Sf. Ioan Gură de Aur în bună tradiție paulină, „puterea cuvântului [...], adică puterea de a predica”13. Puterea cuvântului, adică „sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” – cum ar spune Sfântul Pavel, valorificând tot un motiv din discursul profetic al lui Isaia14. De altfel, în Tratatul despre preoție tocmai Sfântul Apostol Pavel este prezentat ca model de elocvență, iscusință oratorică și înțelepciune dialectică15.
Să fie oare întâmplător că Martianus Capella, autor latin din nordul Africii, atunci când vorbește, în De nuptiis Philologiae et Mercurii, despre servitoarele pe care Mercur (ca simbol al cuvântului, al rațiunii) i le oferă în dar de nuntă soaței sale, Filologia (ca simbol al iubirii de rațiune, de cuvânt), prezintă retorica în chip de femeie înarmată cu sabie, pregătită de război, iar dialectica în chipul unei femei care ține în mână un șarpe – simbol al inteligenței?16 De nuptiis Philologiae et Mercurii a stat la baza școlilor din Evul Mediu latin, iar pe lângă faptul că a furnizat pietrele de temelie ale universităților medievale, indica țelul spre care urma să tindă pregătirea academică și, în ultimă instanță, efortul omului de a evolua prin cunoaștere.