Pr. conf. univ. dr. Nicolae MORAR, Vasile V. Muntean, Istoria Bisericii Românești (de la începuturi până în 1716), Ed. Marineasa, Timișoara, 2009, 189 p. și Istoria Bisericii Românești (din 1716 până azi), Ed. Marineasa, Timișoara, 2010, 180 p.
Preot cu o vastă cultură, cercetător și profesor apreciat, Părintele Universitar Dr. Vasile V. Muntean a oferit în ultimii doi ani învățământului teologice românesc două importante volume consacrate Istoriei Bisericii Românești, titlu preluat de la „neîntrecutul polihistor Nicolae Iorga” (cum precizează Preacucernicia Sa), dat fiind contextul în care astăzi aproximativ 87% din populația României este ortodoxă.
Așa cum și-a propus, cele două lucrări constituie o sinteză a Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, semnalând felul în care valorile perene ale Ortodoxiei au influențat spiritualitatea și cultura românească, dar și viața și faptele poporului nostru până azi.
Primul volum debutează cu evenimentul difuzării Evangheliei pe teritoriul țării noastre și se încheie cu momentul morții martirice a marelui mitropolit Antim Ivireanul, în timp ce volumul al doilea începe cu descrierea situației Bisericii din Țara Românească, după asasinatul mitropolitului Antim Ivireanul, și finalizează cu prezentarea contactelor recente ale Bisericii Ortodoxe Române cu diverse organizații creștine și necreștine.
Așa cum subliniază în cuvântul introductiv al primului volum, cele două opuscule sunt construite pe baza a două moduri de documentare, îmbinând armonios, și într-o remarcabilă înlănțuire logică, literatura de specialitate (a autorilor români, dar și străini) cu interesante precizări și nuanțări personalizate, pe marginea faptelor analizate.
Ca bun pedagog, Părintele Profesor Muntean a însoțit fiecare prelegere cu o bibliografie orientativă, cu fragmente din opere adecvate temei din autori consacrați și cu ilustrații reprezentative, cu scopul aprofundării de către cititor a subiectului lecturat.
Deși e unul dintre cei mai recunoscuți specialiști în domeniul Bizantinologiei, prin elaborarea, într-un interval de timp remarcabil, a acestor volume consacrate istoriei noastre bisericești, Părintele Muntean demonstrează că este un istoric complet și autentic.
Știință cu un areal vast și complex, cu interferențe dintre cele mai nebănuite dar încântător de fascinante, Bizantinologia a fost cea care l-a apropiat de legăturile românilor cu Bizanțul, de studiul documentat al relațiilor Banatului cu Imperiul Bizantin, fondate încă din secolul al VI-lea, sau de legăturile Dobrogei cu Bizanțul; cu alte cuvinte, de legăturile românești cu civilizația, cultura și spiritualitatea bizantină. La acestea suntem datori să adăugăm cercetările asidue întreprinse în domeniul artei bizantine și post-bizantine din Banat, cercetări care au pus în lumină documente de mare valoare pentru istoria noastră națională, cum ar fi: crucea bizantină din secolul al XI-lea de pe sarcofagul de la Cenad, planul treflat bizantin al așezămintelor creștine de la Hodoș-Bodrog, Bezdin, Baziaș, Drencova, pictura de pe pereții mănăstirilor Săraca și Hodoș-Bodrog, biserica-mănăstire de la Lipova, biserica Sfântul Nicolae de la Lugoj, bisericile tip sală de la Caransebeș și Căvăran, ori cea de pe iconostasul de la Oloșag din epoca post-brâncovenească ș. a.
La finalul acestor considerații, adăugăm faptul că textura cărților, țesătura narativă, analizele interesante fac din cele două lucrări ale Părintelui Profesor Universitar Dr. Vasile V. Muntean volume de un real folos pentru „studenții teologi și nu numai”, așa cum remarca luminatul Prelat al Bisericii Bănățene, Părintele Mitropolit Dr. Nicolae Corneanu.
Pr. lect. univ. dr. Constantin JINGA, Matthew B. Schwartz & Kalman J. Kaplan, Biblical Stories for Psychotherapy and Counseling. A Sourcebook, The Haworth Pastoral Press, NY, NY, 2004
Biblical Stories for Psychotherapy and Counseling. A Sourcebook este, după cum anunță subtitlul, o lucrare de referință care propune celor angajați în diverse metode terapeutice ținând de sfera psihologiei, o serie de narațiuni biblice posibil de explorat în cadrul terapiilor individuale, de cuplu sau familiale.
Autorii pornesc de la ideea că narațiunile biblice – pe care din această privință ei le asociază într-un fel narațiunilor mitologice – sunt asemenea unor amintiri din copilărie: de obicei, opinează Schwartz și Kaplan, ne amintim acele evenimente care au avut o influență mai deosebită asupra noastră și, în felul acesta, aproape că ne-au determinat evoluția ulterioară, dobândind astfel un rol formator în istoria personală a fiecăruia. De asemenea, ei observă faptul că ne amintim aceste evenimente nu așa cum s-au petrecut ele în realitate, ci așa cum ne-au marcat, așa cum și-au pus amprenta asupra personalității și evoluției noastre ulterioare. Dintre toate, unele denotă evenimente formatoare și au un rol pozitiv, în vreme ce altele denotă traume, care ajung să paraziteze viața omului și, în timp, să conducă la apariția unor probleme rezolvabile cu mijloacele psihologiei.
Din păcate, observă pe drept cuvânt Schwartz și Kaplan, psihologia contemporană pare a fi într-o măsură nepermis de mare tributară unor modele și structuri narative care transmit valori și principii specifice aproape exclusiv antichității clasice greco-latine. Autorii își exprimă chiar nedumerirea cu referire la faptul că, deși aveau vaste cunoștințe de cultură iudaică și chiar dacă erau deprinși cu înțelegerea teologică a Sfintei Scripturi, corifeii psihologiei și ai psihanalizei moderne s-au referit prea puțin, aproape deloc, la filonul narativ pus la dispoziție de către scrierile Vechiului Testament. Schwartz și Kaplan se înscriu, prin această perspectivă a lor, inedită în sfera preocupărilor de specialitate din România, în linia deschisă de către o serie de gânditori americani precum Bennett Simon (cu a sa importantă lucrare publicată în anul 1978 și intitulată Mind and madness in ancient Greece: The Classical roots of modern psychiatry) sau Yosef Yerushalmi care demonstrează că narațiunile mitologice grecești sunt foarte utile atunci când avem trebuință de a descrie o manifestare patologică sau alta, însă devin inoperante atunci când sunt folosite în terapie.
În sprijinul criticii lor, Schwartz și Kaplan realizează o foarte interesantă prezentare în mai multe privințe a modelului specific antichității clasice, în antiteză cu modelul scripturistic. Astfel, problematizantă este comparația dintre concepția despre suflet specifică elenismului, concepție schițată prin sinteza unor fragmente din Odiseea și din dialogul platonician Phaidon și, de cealaltă parte, concepția despre suflet specifică referatului biblic din Cartea Facerea: dacă pentru Homer, psyche se poate asemăna cu un abur lipsit de consistență, iar Platon vorbește despre starea actuală a sufletului ca despre o situație de captivitate, pentru care moartea este un eveniment eliberator – Cartea Facerea accentuează mai degrabă originea divină a sulfetului și revelă rolul sacralizant al omului însuflețit și înzestrat de către Dumnezeu cu chipul Său, spre lucrare și spre desvârșire. De asemenea, interesantă este și comparația celor două perspective asupra stării de libertate, pe care stoicii o înțelegeau ca ieșire de sub imperiul necesității, iar Platon o vedea realizabilă prin ieșirea sufletului din trup, adică tot prin moarte – în vreme ce Sfânta Scriptură învață că libertatea ține de statutul omului și de esența raportului dintre om și Dumnezeu și că reprezintă condiția fundmentală a omului în calitatea lui de făptură divină, neavând altă limită decât starea de dizarmonie în care intră omul prin săvârșirea păcatului. Omul nu trebuie să lupte pentru libertate, el este ființă liberă în virtutea faptului că este făptură divină. De asemenea, comparațiile care vizează perspectiva elenistică asupra modelului familial, în antiteză cu cea scripturistică, precum și diferitele modalități de a înțelege și de a interacționa cu starea de boală, îi conduc pe Schwartz și pe Kaplan la o concluzie pe care o exprimă, nu fără o doză de umor: „This is a little bit like giving medicine to cure influenza in a glass infected by the virus.”
Alternativa pe care o propun cei doi autori este aceea de a căuta să înlocuim, prin terapie, amintirile traumatizante din conștiința omului aflat în suferință, cu narațiunile unor evenimente biblice susceptibile de a deveni experiențe pe care să ni le impropriem conștient și să dobândim în acest fel vindecare. În acest sens, ei propun un corpus bine determinat de narațiuni biblice, care se pot folosi pentru diverse situații problematice, chiar în cadrul unor ședințe terapeutice. Narațiunile biblice prezentate sunt organizate tematic, în funcție de situațiile psihice corespondente, fiind însoțite de comentarii aplicate și de sugestii privitoare la posibilele implicații clinice ale utilizării acestora. De pildă, unele dintre acestea abordează o chestiune foarte spinoasă precum aceea a stimei de sine și a consecințelor care pot să apară datorită unor disfuncții înregistrate la acest nivel; alte narațiuni biblice sunt valorificabile în terapia dizabilităților ce pot să apară în cadrul procesului decizional, precum și pentru cele legate de raporturile dintre soț și soție sau dintre părinți și copii, pentru cele apărute din pricina unei raportări defectuoase la munca pe care o desfășurăm sau din cauza unor neputințe de a ne exprima în mod adecvat sentimentele ș.a. În mod evident, autorii au încercat să propună narațiuni foarte diverse, astfel încât să acopere principalele domenii ale existenței umane contemporane, unde pot apărea probleme de natură interioară.
De bună seamă, așa după este propusă inițial, perspectiva aceasta își vădește complexitatea, dar și dificultățile, totodată. Autorii înșiși sunt conștienți de faptul că problematica abordată este mult mai complexă și că aceste narațiuni nu pot înlocui niște realități lăuntrice, așa de simplu ca și cum ai schimba niște piese într-o mașinărie defectă. Întrebarea critică, pe care lucrarea lor o ridică: are asumarea conștientă a acestor narațiuni prevalență asupra structurilor profunde deja formate la nivel de subconștient? – încă își așteaptă răspuns. Schwartz și Kaplan ne asigură că metodele terapeutice cunoscute pot duce la îndeplinire acest deziderat, într-o anumită măsură. Dincolo de această măsură, rămâne un câmp deschis inefabilului sau, am îndrăzni noi să adăugăm, asumării și aprofundării acestor narațiuni în spațiul liturgicului – un spațiu care oferă cutia de rezonanță adecvată pentru a înțelege și a primi restaurator cuvântul biblic.
În orice caz, cartea ni se pare a fi un adevărat eveniment, la interferența mai multor terapii aplicate multitudinii de maladii ale spiritului. Lucrarea este de un real interes atât pentru cei interesați de studiile biblice aplicate, cât și pentru specialiștii și terapeuții din câmpul psihologiei. Am dori-o tradusă grabnic în limba română, spre folosul școlilor de psihologie românești, unde ar putea deschide o perspectivă alternativă fructuoasă și, probabil, ar contribui la apropierea atât de necesară dintre științele sufletului și rădăcinile teologice ale acestora.
Pr. asist. univ. drd. Adrian COVAN, Sfântul Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomie, Ed. Polirom, Iași, 2010, 508 p.
Traducerea lucrării Contra Eunomium – Împotriva lui Eunomie –, realizată de domnul asistent universitar doctorand Ovidiu Sferlea de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea, prezintă un mare interes atât pentru teologia patrisrică, cât și pentru istoria dogmelor, umplând un gol în literatura noastră teologică de specialitate.
Tratatul Contra Eonomium, operă a Sfântului Grigorie de Nyssa, este structurat în 12 cărți, în care Părintele capadocian combate lucrarea Apologie a apologiei, scrisă de Eunomie împotriva Sfântului Vasile cel Mare, dar și o scurtă mărturisire de credință a ereticului anomean. Lucrarea scoate la iveală greșelile doctrinare ale lui Eunomiu de Cyzic, ucenic al arianului radical Aetius. După moartea acestuia, Eunomiu devine conducătorul anomeilor, o sectă a arienilor, numiți și arienii riguroși, care refuzau atât termenul homoousios, cât și pe cel de homoiousios, negând orice formă de asemănare ontologică dintre Fiul și Tatăl. Disputa doctrinară dintre ereticul anomeean și Părinții capadocieni se oglindește în câteva lucrări: tratate dogmatice și scrisori, ocupând câmpul teologic al celei de-a doua jumătăți din veacul al IV-lea. Conflictul se încheie oficial în anul 398, când împăratul Arcadie a ordonat printr-un edict distrugerea tuturor scrierilor eunomiene.
Influențat de neo-platonism, Eunomie elaborează un sistem metafizic original, care comportă un îndoit înțeles: pe de-o parte afirmarea transcendenței Unului, iar pe de alt parte, un emanaționism care amestecă deja, într-un anume fel, materialismul monist stoic cu dualismul spiritualist platonician. În încercarea de a împăca monoteismul biblic radical cu concepția creștină de Treime, Eunomie creează un sistem aparte de exprimare a noțiunii de persoană. Dumnezeu nu se manifestă în trei Ipostasuri nedespărțite, ci sub forma a trei ființe. Principiul generator de existență este Dumnezeu cel Nenăscut (aghennetos), deoarece nenașterea (aghenesia) este însăși ființa lui Dumnezeu. Fiul este adus la viață și ca atare este de o natură diferită de cea a lui Dumnezeu. Pe planul al treilea este poziționat Duhul Sfânt într-o poziție inferioară Fiului. Prin urmare, Tatăl nu este Dumnezeu, ci o energie a Dumnezeului celui Nenăscut, care-L generează pe Fiul, iar prin intermediul Fiului pe Duhul Sfânt. Aceasta ar fi schema „trinitară” a lui Eunomiu, expresie a subordinaționismului radical arian.
În notele și comentariile de la sfârșitul lucrării, traducătorul nostru surprinde punctele cheie ale doctrinei anomeene, analizate în antiteză cu gândirea teologică a Sfântului Grigorie de Nyssa. De mare apreciere este și studiul introductiv făcut de domnul Mihail Neamțu, intitulat Teologie, metafizică și politică în secolul al IV-lea: Sfântul Grigorie de Nyssa versus Eunomie al Cyzicului, care prezintă cadrul istoric, social, cultural și teologic al confruntărilor dintre Părinții neo-niceeni și ereticii radicali desprinși din sânul arianismului. Este analizat cu minuțiozitate limbajul dialectic, cât și conflictul epistemologic dintre protagoniștii celor două mari tabere: adepții lui homoousios și subordinaționiștii. Noțiunile de logică, metafizică și onto-teologie întregesc cadrul complet al confruntărilor amintite.
Traducătorul a parcurs o bogată literatură în domeniu, dovedindu-se bine informat în cunoașterea noțiunilor tehnice ale limbii grecești, fapt ce reiese încă dintru început. Sunt prezentate printre altele și izvoarele de cercetare care au lărgit înțelegerea problematicii expuse, precum operele Sfântului Grigorie de Nyssa, izvoarele antice, instrumentele de lucru, monografiile, studiile și articolele aferente subiectului.
Considerând că traducerea amintită este doar începutul unei rodnice munci privind aducerea la lumină a multor opere teologice aparținând Părinților de marcă din primul mileniul creștin, netraduse până în prezent în limba română, felicităm autorul pentru efortul depus.