Literatura sacră neotestamentară, un „simpozion” al vechilor idei și credințe religioase?

ABSTRACT

The present study is intended to be a restoring one. Beginning with an interrogative construct „The New Testament Sacred Literature, a „symposium” of the old ideas and religious beliefs?”, we are attempting to prove that the New Testament writings were a real „symposium of ideas and religious beliefs”. In order to consolidate our conviction, we will evoke the inspiring encounters between the first century Christianity and the beliefs and philosophical ideas of those times. These encounters prove that the Gospel of our Saviour Jesus Christ and the Epistles of the Apostles have been constantly facing the daily realities, up to the present day. In spite of the apologetic and iconoclast accents which it contained, the dialogue was a most profitable one, as it led to the emergence of a way of thinking and of a spirituality which we designate today as „Christian Theology”, a science by which the spirit has breathed and continues to breath satisfied.

Timpul nostru se vrea a fi unul al dialogului și cunoașterii interumane. Se vorbește insistent despre globalizare, despre interculturalitate, despre interdisciplinaritate, despre transdicplinaritate, despre ecumenism interreligios și interconfesional. Dincolo de a fi un simplu fapt „vocal”, fenomenul în discuție este o realitate în plină construcție. Se organizează mese rotunde, colocvii, simpozioane, conferințe și congrese, activități în cadrul cărora, oameni din diferite zări ale lumii sau de sub același „petic de cer” se întâlnesc pentru a se cunoaște, dar mai ales pentru a-și împărtăși reciproc ideile. Tematica discuțiilor este diversă. Sunt abordate subiecte politice, sociale, cultural-filosofice sau pur științifice, cum ar fi cele din domeniul matematicilor sau al fizicii de nivel ultim, precum și chestiuni de ordin religios.

Atitudinea adoptată de omul modern în scopul cunoașterii reciproce este doar în aparență o nouă filosofie de viață. În realitatea, omul a fost interesat permanent să înțeleagă sensul propriei sale existențe, dar mai ales să dea un sens vieții sale, istoria culturii și spiritualității prisosind cu exemple de acest fel.

Din documentele trecutului aflăm, de pildă, despre primii filosofi greci – Thales din Milet și Pitagora – că au călătorit în Egipt, Mesopotamia, Persia sau India pentru a cunoaște mentalitatea altor oameni, dar și pentru a se instrui, ceea ce le-a facilitat însușirea de cunoștințe în domeniul geometrie, astronomie și al științelor naturii¹. Și tot izvoarele antice arată că la fel a procedat Herodot, care a călătorit în Egipt, Mesopotamia și Tracia pentru a se documenta în vederea redactării operei sale istoriografice, precum și înțelepții persani, oameni care s-au remarcat prin interesul lor deosebit pentru datinile și credințele popoarelor aflate sub autoritatea propriului imperiu, convinși fiind că mozaicul etnocultural al vremii reproducea, la scară redusă, însăși arhitectura marelui cosmos² – de altfel, această filosofie existențială a făcut ca în Imperiul Persan, multietnic și multilingv, „pacea” să dăinuie timp de 250 ani³.

În ciuda aparentului autarhism, și istoria poporului sfânt s-a remarcat printr-o experiență similară. Avraam, părintele evreilor⁴, cunoscător al civilizației mesopotamiene din epoca lui Hamurabi, întemeietorul primului imperiu babilonian (secolul al XVIII-lea în. Hr.)⁵, nu numai că a fost impresionat de modelul mesopotamian, ci s-a străduit să trezească și să impună în conștiința coetnicilor săi dorința de a-și afirma identitatea și de a fonda un cămin național. Primind de la Dumnezeu și asumându-și calitatea de părinte al neamului său, avea să părăsească, însoțit de familie și de slujitori, Urul, pentru a se stabili în Canaan⁶, creând astfel premisele apariției primului stat evreu.

Urmașii primului patriarh i-au urmat modelul, cultivând legături apropiate cu alte popoare ale vremii, de menționat fiind relațiile dintre evrei și hicsoși – probabil ei înșiși semiți sau semitizați. Relațiile în discuție al căror artizan a fost iscusitul Iacob au făcut ca evreii să fi trăit în prosperitate în timpul dominației hicsoșilor în Egipt (1730-1562 în. Hr.), fără însă ca poporul ales să-și fi pierdut în vreun fel identitatea etnică și credința religioasă.

La fel aveau să stea lucrurile în timpul monarhiei teocratice. Înțeleptul rege evreu Solomon, pe lângă faptul că a consolidat unitatea statului, prin crearea unei noi organizări administrative și a unui sistem de apărare eficient, s-a remarcat printr-un intens schimb comercial, dar și cultural cu țările vecine. Așa se face că scrierile sale, Ecleziastul și Pildele, aveau să învingă mentalitatea propriului popor, înscriindu-se în contextul spiritual general al lumii orientale.

Raportată la Divinitate: „Începutul înțelepciunii – scrie luminatul suveran – este frica de Domnul”⁷, înțelepciune apare ca dar al lui Elohim – numele comun al Divinității în mediul oriental – și nu cu numele personal acordat Celui nevăzut de israeliți, adică Iahve⁸. Faptul acesta nu a fost unul întâmplător, monarhul israelit căutând prin aceasta să arate că înțelepciunea este o orientare general umană, în viziunea sa omul înțelept asemănându-se unui copil care se joacă în apropierea lui Dumnezeu, fără a ține cont de hotarele rânduite de oameni pentru a se deosebi unii de alții.

Modelele promovate de lumea modernă ca și de cea antică nu sunt singulare, ele regăsindu-se și în istoria creștinătății. Acest aspect îl surprinde literatura sacră neotestamentară.

Potrivit mărturiilor evanghelice, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a ieșit din invizibilitate la „plinirea vremii”⁹ pentru ca lumea să cunoască pe Cel nevăzut prin mărturia Fiului Său¹⁰, dar și din dragoste față de oameni, ca aceștia să nu piară, ci să aibă viață veșnică¹¹.

Activitatea mântuitoare a lui Iisus Hristos s-a îndreptat, către poporul ales, fără a nesocoti însă celelalte neamuri: „Veniți la Mine – îndemnă Domnul – toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”¹², exemplu urmat mai târziu și de discipolii Săi. Despre toate aceste aspecte relatează cu prisosință cărțile sfinte ale Noului Testament.

Evanghelia și scrierile apostolice sunt asemenea unei pelicule cinematografice, ele înregistrând trăsăturile de specific ale epocii în care au activat Mântuitorul Iisus Hristos și Sfinții Apostoli. Din cuprinsul lor aflăm date despre activitatea mesianică a Fiului lui Dumnezeu în cadrul societății iudaice, dar și importante aspecte ale tabloului religios și cultural al vremii.

Arhitectura vieții religioase iudaice din epocă a fost puternic influențată de evenimentele istorice post-exilice. Tendința de elenizare și de adaptare la politeism, dublată de influențe politice externe au dus la mutații importante în viața societății iudaice – de pildă, recomandările toraice cu privire la ungerea marilor preoți au fost înlocuite cu învestitura acestora de către autoritatea regală¹³, fapt ce avea să atingă apogeul în perioada irodiană (Irod cel Mare s-a remarcat prin atitudinea sa discreționară în procesul de numire și destituire arbitrară a marilor preoți). În aceste circumstanțe, efortul de a trăi recomandările Torei a dat naștere mai multor tentative de actualizare a comandamentelor mozaice, fapt ce a dus la diversitatea iudaismului, la apariția pe scena istoriei a principalelor grupări religioase iudaice: fariseii, saducheii, cărturarii și zeloții.

Fariseii constituiau o categorie de credincioși evrei atașată de vechile tradiții ale cultului mozaic. Fideli Legii (lui Moise), ei credeau în revelația divină, admiteau nemurirea sufletului și învierea morților.

Învățând și interpretând Tora, au împărțit dreptatea în numele ei în toate domeniile (religios și moral) și i-au adaptat normele la noile condiții istorice. Mai mult, au statornicit ceea ce Tora lăsase în suspensie pentru a o face din nou practicabilă și nu au șovăit să fie novatori. Împreună cu compatrioții lor au militat pentru o practică mai fidelă a preceptelor divine, stimulând în ei speranța mesianică: în restaurarea lui Israel, în revenirea gloriei și măreției sale naționale de altădată și în domnia universală a Dumnezeului unic¹⁴. Într-un fel, fariseii au fost adevărați umaniști ai epocii lor, străduindu-se să pună Tora la îndemâna oamenilor pentru a le sfinți viața.

La rândul lor, saducheii, exponenții familiilor nobiliare, s-au remarcat prin liberalismul lor ideatic – contrar fariseilor tradiționaliști, nu au admis tradiția, respectând doar Legea scrisă a lui Moise, profeții și scrierile hagiografe. Și de aici diferența semnificativă a doctrinei lor: negau providența, învierea morților, existența îngerilor și a diavolului. Partida saducheilor și-a pierdut puterea după căderea Ierusalimului, conducerea religioasă fiind continuată de farisei și rabini¹⁵.

Cât despre zeloți, documentele istorice ne arată că proveneau din rândul fariseilor și erau apărători „zeloși” ai teocrației, remarcându-se ca principali adversari ai ocârmuirii romane. Un istoric iudeu îi califică drept „tâlhari” pentru faptul că instigau la rezistență armată. Se pare că cel puțin unul din cei doisprezece Apostoli, Simon Cananeanul, era un vechi zelot¹⁶.

În completarea tabloului confesional, amintim gruparea cărturarilor. Deși apar ca personaje dintre cele mai neatractive ale Evangheliilor, cărturarii au îndeplinit o activitate însemnată pe plan spiritual: datorită lor s-au multiplicat, prin copiere, exemplarele scrierilor sfinte. Cu timpul, ei au ajuns să cunoască în amănunt „litera” Scripturii și treceau în popor ca o clasă chemată să informeze și să corecteze abaterile de la învățăturile biblice – în Evanghelia de la Luca sunt numiți: „învățători ai Legii”¹⁷.

Iritați de libertățile pe care și le-a luat Nazarineanul față de vechile datini (fariseii), de învățătura despre divinitatea Sa (sducheii)¹⁸, de libertatea asumată în procesul de interpretare a Scripturii într-un mod nou și nemaiîntâlnit în „tradiție” (cărturarii, în special), grupările religioase iudaice s-au exprimat ca marile Lui adversare. Iar reacția Domnului a fost pe măsură: în lumina Sfintelor Evanghelii, Iisus apare ca un critic și opozant al ierarhiei religioase evreiești, activitatea Sa publică fiind îndreptată în direcția transformării radicale a condiției umane. Realizarea acestui obiectiv presupunea însă o schimbare structurală a instrumentarului destinat perfecționării omului utilizat până atunci de religia iudaică.

Potrivit mărturiilor evanghelice, începutul activității publice a lui Iisus a fost marcat de implicarea Sa în procesul baptismal practicat de Ioan Botezătorul. Recursul la acest ritual purificator nu a fost aleatoriu. În ritualistica iudaică, încă din epoca profeților se încetățenise o formă de abluțiune ce seconda actul circumcizional. În registrul simbolic, ea evidenția transformarea lăuntrică înregistrată de cel circumcis. Prin prezența Sa la Iordan, Iisus a întărit, pe de o parte, faptul că predica proorocului despre actualitatea timpului mesianic era veridică, iar pe de altă parte, că intrarea omului în noul eon impunea o revizuire din temelii a stilului anterior de viață – într-un fel, putem afirma că rolul botezului practicat de Ioan a fost tocmai acela de a releva starea morală a insului în fața lui Dumnezeu. De aici și similitudinile între Botezul practicat de Ioan și practicile baptismale eseniene, în care lustrațiile aveau rol purificativ, scopul lor fiind acela de a da vrednicie ablutului înaintea lui Dumnezeu.

În raport cu practicile baptismale evocate, botezul „Mielului” în apele Iordanului a introdus un element de o densitate și de o noutate absolută. Procesul baptismal a pus în lumină identitatea lui Iisus, cei prezenți luând cunoștință cu familia celestă a Fiului: Sfântul Duh s-a manifestat sub forma unui porumbel, iar Tatăl și-a semnalat existența, vorbind din cer¹⁹.

Botezul Domnului a avut și o altă perspectivă: el a pus în lumină semnificația cu totul nouă a botezului creștin. Teofania de la Iordan a relevat faptul că primitorul botezului creștin nu dobândește o poziție virtuoasă în raport cu Dumnezeu, ci este integrat efectiv în mediul de viață divin, asemenea Fiului Omului. Așa se face că în convorbirea cu Nicodim, nimeni altul decât un fruntaș al iudaismului vremii, Iisus avea să sublinieze că cel ce aderă la botez nu se supune unei abluții purificatoare, ci unei reale „nașteri de sus”, proces obligatoriu pentru accesul omului în „împărăția lui Dumnezeu”²⁰. În plus, din acest dialog rezultă că Botezul produce un efect profund, Duhul Sânt acționând metamorfotic asupra corporalității umane, spiritualizând-o: „Ce este născut din trup – afirmă Mântuitorul –, trup este; și ce este născut din Duh, duh este”²¹.

În plan simbolic, purificarea prin apă sugerează sensuri similare; în apă totul se „dizolvă”, orice „formă” este dezintegrată; orice „istorie” este anulată; nimic din ceea ce a existat mai înainte nu subzistă: niciun aspect, niciun „semn”, niciun „eveniment”. Pe plan uman, imersiunea echivalează cu moartea, iar pe plan cosmic, cu catastrofa (potopul care dizolvă periodic lumea în oceanul primordial). Dezintegrând orice formă și anulând orice istorie, apele au această virtute de purificare, de regenerare și de renaștere; cel ce se cufundă în ele „moare” și ridicându-se din ape este asemenea unui prunc fără păcate și fără „istorie”, capabil să primească o nouă revelație și să înceapă o nouă viață „proprie”: „Și vă voi stropi cu apă curată – scrie un profet al lui Israel – și vă veți curăța”²², iar altul referindu-se la timpul mesianic arată că: „în vremea aceea va fi un izvor cu apă curgătoare pentru casa lui David și pentru locuitorii Ierusalimului, pentru curățirea de păcat și de orice altă întinare”²³.

Pe palierul controverselor dintre Hristos și exponenții iudaismului semnalăm și abstinența, temă inclusă de Galileean în discursul inaugural – Predica de pe munte: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție”²⁴.

Asociat de evrei cu o formă severă de mortificare perceptibilă public, în învățătura lui Iisus postul capătă o semnificație mult mai adâncă. Fără a nesocoti aspectele restrictive, cum ar fi: abținerea de la mâncare și băutură, ori renunțarea la plăcerile senzuale, Hristos Domnul a clarificat imaginea ascezei: în viziunea Sa, postul corespunde cu o revizuire radicală a dinamicii spirituale, în vederea acomodării acesteia la așteptările lui Dumnezeu.

Subliminal, este vorba despre o întoarcere a atenției credinciosului spre sine însuși, despre o explorare a abisului sufletesc, care poate releva câtă lumină sau cât întuneric se ascunde acolo. Fiind locul din care izvorăsc gândurile bune și gândurile rele, dragostea, bunătatea, milostivirea, dar și ura, invidia, minciuna, tărâmul spiritual poate fi eliberat de forțele stihiale printr-o atentă supraveghere a minții.

Abstinența de care vorbește Iisus e menită să ducă la paza simțurilor, pentru ca în suflet să nu pătrundă lucruri care-l pot tulbura²⁵. Este vorba despre o observație implicită, menită să atragă atenția asupra faptului că simțurile sunt poarta prin care ajung în conștiință tot felul de imagini exterioare, menirea minții fiind aceea de a discerne asupra felului în care omul se raportează la lume.

Un alt exemplu semnificativ cu privire la felul în care Iisus s-a raportat la prescripțiile Legii vechi l-a constituit atitudinea Sa față de sabat. Evangheliile evocă în acest sens două situații în care Fiul lui Dumnezeu s-a situat pe o poziție deosebită de cea adoptată de farisei. Prima dintre acestea prezintă un crâmpei din activitatea misionară a Domului însoțit de Apostoli, fapt petrecut într-o zi de sâmbătă.

Mergând printre semănături, ne istorisește Evanghelia, ucenicii, fiindu-le foame, au început să smulgă spice de grâu și să mănânce. Văzând aceasta, fariseii aflați prin preajmă au criticat gestul Apostolilor, pe considerentul că aceștia impietează sfințenia zilei de odihnă. Precizând că însăși slujirea la templu în zi de sâmbăta, constituia o încălcare a sâmbetei²⁶, Fiul Omului a ținut să arate că El este Domn și al sâmbetei și a rememorat în apărarea gestului ucenicilor săi un fapt consemnat în scrierile istorice ale Vechiului Testament, și anume felul în care a procedat David când a flămânzit, marele rege mâncând pâinile punerii înainte, dăruite de preotul Ahimelec, pâini destinate spre consum numai preoților²⁷.

A doua situație evocă minunea vindecării în sinagoga din Capernaum a unui om care suferea de o distrofie musculară la una dintre mâini (omul cu mâna uscată, cum este numit în Evanghelii). Întrebat fiind de farisei dacă se cădea ca infirmul să fie vindecat în ziua sâmbetei (cu scopul de a fi vădit că încălcă Legea), Iisus a răspuns printr-o imagine sugestivă. Ca termen de comparație a fost luat modul de a proceda al oricărui semen în cazul în care s-ar întâmpla ca un animal (o oaie) din propria-i gospodărie să cadă sâmbăta într-o groapă: vietatea aflată în dificultate nu va fi lăsată să zacă acolo, ci, de îndată, va fi scoasă afară, contrar faptului că Legea interzicea acest lucru. Mai mult, Domnul a ținut să arate că binele față de aproapele se cuvine săvârșit în fiecare zi, omul fiind mai presus de oricare altă ființă însuflețită²⁸, sâmbăta însăși fiind lăsată pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă²⁹.

Ultima temă pe care o vom evoca cu scopul de a sublinia dialogul creștinismului cu celelalte religii ale epocii Noului Testament este cea euharistică. „În cea dintâi zi a Azimelor – relatează Evanghelia –, au venit ucenicii la Iisus și L-au întrebat: «Unde voiești să-Ți pregătim să mănânci Paștile?» Iar El a zis: «Mergeți în cetate, la cutare spuneți-i: Învățătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paștile cu ucenicii Mei». Și ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus și au pregătit Paștile. Iar când s-a făcut seara, a șezut la masă cu cei doisprezece ucenici. Și pe când mâncau, Iisus a zis: «Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde». Și ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: «Nu cumva eu sunt, Doamne?» Iar El, răspunzând, a zis: «Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năștea». Și Iuda, cel ce L-a vândut, răspunzând a zis: «Nu cumva sunt eu, Învățătorule?» Răspuns-a lui: «Tu ai zis». Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: «Luați, mâncați, acesta este trupul Meu». Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: «Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Și vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăția Tatălui Meu». Și după ce au cântat laude, au ieșit la Muntele Măslinilor”³⁰.

Ritul Cinei nu a fost un fapt cu totul nou. El continua liturghia domestică evreiască, anume binecuvântarea pâinii și vinului, Iisus însuși săvârșind acest rit când s-a aflat în compania vameșilor și a păcătoșilor, masa simbolizând venirea Noii Împărății. Istoric, euharistia aduce aminte și de agapele cultuale practicate în antichitatea mediteraneană, în „religiile de mistere”, unde mâncarea în comun însemna comuniunea cu o divinitate de structură misteriosofică. Prin urmare, convergența cu alte rituri ale euharistiei creștine ilustrează speranța, destul de comună în epocă, a unei identificări mistice cu Divinitatea.

Ceea ce însă accentuează ritualul creștin al Cinei, spre deosebire de agapele altor culte orientale, e faptul că Iisus vorbește despre sacrificiul Său voluntar pentru întemeierea Noului Israel. În cadrul lui nu a fost evocat sacrificiul de odinioară al unei divinități pentru mântuirea omului, ci a fost anticipată propria Sa moarte, sacrificiul voluntar ca fapt răscumpărător. Această comuniune ritualică cu trupul și cu sângele lui Hristos reprezenta o identificarea mistică cu persoana Sa: „Luați, mâncați, acesta este trupul meu”; „Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. Ea a implicat convingerea că o nouă viață religioasă se năștea în urma traversării morții sacrificiale, repetarea rituală a sacrificiului voluntar al Răscumpărătorului reactualizând prezența Sa și a împărăției Sale, dar și a ospățului mesianic de la Sfârșitul Vremii.

Așa se face că pentru primii creștini, „frângerea pâinii”³¹ constituia actul cultual cel mai important. Cina era în același timp o amintire a Cinei Domnului și o repetarea rituală a sacrificiului Său. În măsura în care ea viza o imitatio Christi, agapa primară constituia o taină. Acesta este, de altfel, argumentul care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să identifice comunitatea creștină, „Noul Israel”, cu „Trupul lui Hristos”³², fiecare creștin fiind „întru Hristos”, după cum și Hristos e „întru el”³³.

Continuăm argumentația noastră referitoare la simpozionul ideilor religioase din literatura neotestamentară arătând că deosebit de interesantă a fost atitudinea Mântuitorului față de samarineni, o populație cu o istorie zbuciumată, dar fidelă vechiului legământ. Istoria ei a fost strâns legată de exilul babilonian.

Locuitori ai cetății Samaria (fostă capitală a regatului Israel, azi localitatea Nablus), samarinenii alcătuiau o populație hibridă, ca urmare a amestecului cu etniile din jur în perioada exilului și în cea post-exilică³⁴. Cum între iudei, adică evreii din sud, și samarineni, era o dușmănie veche, aceasta s-a adâncit odată cu începerea lucrărilor de reconstrucție a celui de-al doilea templu din Ierusalim. Refuzați de iudei să participe la reconstrucția templului pe motivul că au simpatizat cu obiceiurile și credințele păgâne³⁵, de unde și acuza de „impuritate”³⁶, samarinenii, prin căpeteniile lor, au trimis mai multe scrisori curții medo-persane, pentru a opri lucrările de construcție a edificiului sacru³⁷. În urma acestor neînțelegeri, samarinenii și-au construit propriul templu pe muntele Garizim³⁸, fapt ce a dus la o ruptură iremediabilă între cele două comunități. O încercare de detensionare a situației conflictuale amintite a fost întreprinsă de regele Irod cel Mare, care s-a căsătorit cu o samarineancă (Maltache), sperând ca în felul acesta să-i reincludă pe samarineni în familia iudaică³⁹.

Mântuitorul nu s-a sfiit ca iudeu să se îndrepte către samariteni. Iisus a vindecat pe fiica unei samarinence și a discutat cu o localnică de-a lor, stârnind confuzie în rândul ucenicilor și al cărturarilor. În Samaria Hristos S-a prezentat ca fiind apa cea vie în discuția cu o localnică, arătând că nici sanctuarul din Ierusalim, nici cel de pe muntele Garizim nu sunt necesare adevăratei închinări în duh⁴⁰. De asemenea, în pilda samarineanului milostiv, unde este inserat exemplul negativ de care au dat dovadă un preot și un levit al vechiului legământ prin felul lor de a se raporta la aproapele, compasiunea, dublată de spiritul de întrajutorare arătate de samarinean față de aproapele căzut între tâlhari, sunt date ca exemple demne de urmat⁴¹.

Faptul că „neamurile”, adică celelalte popoare ale lumii vechi, au fost și ele cuprinse în planul mântuirii, în calitatea de creaturi ale aceluiași Părinte Ceresc, îl găsim reflectat clar în scrierile evanghelice.

Capitolele II ale Evangheliilor de la Matei și Luca sunt consacrate nașterii și evenimentelor ce au urmat nașterii Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă la început relatările cuprind câteva date de ordin topografic și istoriografic – informații despre localitatea în care s-a născut Mesia (Betleemul Iudeii), respectiv timpul când a avut loc evenimentul (perioada regatului lui Irod cel Mare, când Cezarul Augustus a comandat un recensământ pentru a cunoaște situația populației din Imperiu, Iosif și Maria fiind obligați să se deplaseze la Betleem pentru a fi luați în evidență – Iosif era condescendent din „casa și din neamul lui David”)⁴² –, informațiile ulterioare sunt deosebit de interesante din unghiul nostru de abordare.

Astfel, din mărturia Sfântului Luca aflăm că nașterea lui Iisus a fost însoțită de o minune – îngerii Domnului s-au arătat păstorilor aflați în preajma locului unde se afla Pruncul cu mama Sa, vestindu-le nașterea lui Mesia⁴³. La aceste consemnări se adaugă cele ale Sfântului Matei, care amintește de sosirea la Ierusalim a magilor de la Răsărit conduși de o stea, și care, la îndemnul regelui Irod, au mers la Betleem, unde au găsit Pruncul, împreună cu Maria, mama Lui, și i s-au închinat, dăruindu-I aur, tămâie și smirnă⁴⁴.

Dacă ne orientăm după felul darurilor (aur, smirnă și tămâie), putem spune că magii au fost în număr de trei⁴⁵. Numărul trei corespunde simbolismului biblic – trei au fost fiii lui Noe, părinții neamurilor – fapt ce ne întărește convingerea că cei trei magi nu au venit întâmplător în Țara sfântă, ci în calitate de reprezentanți ai tuturor popoarelor lumii vechi. Dar consemnările evanghelice despre păstori și magi pun în lumină și alte aspecte interesante: cele două moduri de transmitere ale revelației divine.

Primul dintre acestea are în centru anghelofania din vecinătatea peșterii în care s-a născut Iisus. Ea a avut menirea de a facilita înțelegerea tainei întrupării în rândul evreilor simpli, cu posibilități obișnuite de cunoaștere, dar fideli tradiției iudaice, tradiție construită în jurul descoperirilor divine făcute de Iahve către aleșii lui Israel. Al doilea vizează faptul revelator natural și are în centru magii, oameni instruiți, care, cu ajutorul minții, au reușit să cerceteze și să interpreteze fenomenul luminos de pe bolta cerească: minunea întrupării Domnului¹. Astfel, cele două aspecte revelatorii vin să arate că există două moduri de a fi ale omului în fața Divinității, dar și tot atâtea căi prin care se poate ajunge la cunoașterea Nevăzutului tainic.

Fulgurant, vom prezenta un ultim aspect din cuprinsul relatărilor evanghelice. Sfântul Apostol Ioan consemnează în scrierea sa sosirea la Ierusalim a unor elini care au venit în cetatea sfântă pentru a sărbători Paștele. Acolo au luat legătura cu Apostolul Filip, căruia i-au cerut să le mijlocească o întâlnire cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sfântul Filip i-a relatat Sfântului Apostolul Andrei cele întâmplate și, împreună, au prezentat Domnului solicitarea străinilor. Textul ioaneic arată că elinii au fost primiți de Iisus, prilej cu care Acesta a vestit patimile Sale iminente. Potrivit cercetătorilor, inșii la care se referă episodul în discuție erau prozeliți ai iudeilor din diaspora⁴⁶. Ceea ce este important să subliniem e faptul că pelerinii auziseră de învățătura lui Iisus și doreau să și-o însușească, călătoria la Ierusalim fiind doar un pretext pentru a-L cunoaște direct pe Divinul învățător⁴⁷.

Faptul că religia creștină a venit cu propria-i doctrină în întâmpinarea omului dezorientat oferindu-i un răspuns la presimțirile sale adânci reiese și din scrierile apostolice. Revelatoare în acest sens este informația transmisă de Sfântul Evanghelist Luca în memorialul închinat activității ucenicilor Domnului.

În cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament, hagiograful amintit evocă prezența Apostolului Pavel în Grecia, întâlnirea sa cu filosofii eleni și discursul rostit în areopagul atenian⁴⁸. Filosofii prezenți acolo, epicurei și stoici, l-au caracterizat pe Sfântul Pavel drept, „semănător de cuvinte”⁴⁹, expresie care, în lexiconul filosofiei stoice, era atribuită oricărui om inspirat de Divinitate, oricărui posesor de verb interior (logos endiatetos)⁵⁰.

Plecând de la aceste precizări, este limpede faptul că Evanghelia nu a fost receptată de cercurile intelectuale ale vremii ca o învățătură absurdă, ci ca un mesaj nou, difuzator de înțelepciune; ca o nova scientia, care cuprindea toate elementele specifice discursului filosofic superior: problema divină, problema cunoașterii și problema morală.

Dacă în scrierile pauline întâlnim formulări prin care se cerea Bisericilor nou înființate să nu îmbrățișeze „predaniile omenești”⁵¹, acest aspect nu umbrește cu nimic aprecierile filosofilor atenieni referitoare la calitatea ideatică a kerygmei hristice. Poziția Sfântului Pavel se încadrează în „politicile” culturale ale epocii, măsurile autarhice constituind atunci cea mai eficientă formă de protejare a unei învățături în fața prozelitismului concurent; totodată, ea relevă exigențele dezvoltate de tânăra tradiție creștină, care cerea exactitate = akriveia în procesul de însușire și mărturisire a credinței.

Importante în ceea ce privește subiectul nostru sunt și relatările Sfântului Apostol Pavel referitoare la întâlnirea creștinismului cu elenismul mistic, curent dezvoltat de direcția ezoterică a școlii din Alexandria⁵². Fidelii elenismului manifestau un interes deosebit pentru realizarea enthousiasmos-ului, o stare generatoare de fericire, asemănătoare eudemonismului grec. O astfel de preocupare era vie și printre credincioșii comunității întemeiate de Sfântul Apostol în Corint, care râvneau după daruri spirituale, sau harisme, de la Duhul Sfânt. Bucuroși, unii credeau că dobândiseră Duhul și, deci, libertatea; ei considerau că totul le era de acum înainte permis, chiar desfrânarea⁵³. Apostolul le amintește însă că trupurile lor sunt „mădulare ale lui Hristos”, și că, prin urmare, au datoria de a duce o viață curată, nu una hedonică. În plus, el a elaborat o teorie a harismelor, arătând că întâi se situează darul de apostol, apoi acela de profet, urmate de darurile tămăduirii și al învățăturii⁵⁴. Mai mult, Apostolul nu numai că nu a respins aspirația spre daruri superioare, ci a precizat spre ce anume se cuvine să țintească adevăratul creștin: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor – scria Sfântul Pavel corintenilor – și dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și toate tainele le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, dacă nu am dragoste nimic nu sunt”⁵⁵. Un fapt este cert: Sfântul Pavel a încuviințat dobândirea harismelor pentru a consolida credința, dar și pentru a facilita difuzarea mesajului evanghelic în mediul elenistic.

Înainte de final, vom arăta poziția pe care s-a situat Sfântul Apostol Pavel față de cuvântul scris. După ce îi arătase ucenicului Timotei că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu spre învățătură, spre mustrare și spre îndreptare”⁵⁶, la sfârșitul epistolei l-a atenționat să nu uite când va veni să-l întâlnească să ia cu sine și „cărțile, mai ales pergamentele” pe care le deținea⁵⁷.

Este cunoscut faptul că, în originalitatea lor, grecii nu au întreținut un raport prea prietenos cu cartea și cu scrisul. Deși au preluat scrisul și denumirile literelor din Orient (alfa, beta, gama, etc. sunt simboluri de origine semită), din rațiuni practice, grecii nu au avut sentimentul sacru al cărții: în Atena Greciei clasice, scrisul și cititul erau activități accesibile oricărui om liber și nu o calitate hieratică, rezervată unor caste privilegiate, cum au fost cea a preoților sau a scribilor din Egiptul antic⁵⁸. Preponderent orală, cultura clasicismului grec a fost preocupată să dezvolte mnemotehnici de transmitere a cunoștințelor. Așa se face că Platon a pledat împotriva atribuirii unui rost paideutic scrisului și cărții, mergând până la subaprecierea lor. Textul scris era, după Platon, doar un ajutor al memoriei. El nu mijlocește niciodată înțelepciunea, aceasta fiind depozitată doar în viul grai. Înțelepciunea nu se cade să fie semănată cu condeiul de trestie și nici scrisă cu apa neagră (expresie care denotă deșertăciune, nestatornicie), scrisul fiind de folos doar celor care ajung la vârsta bătrâneții uituce⁵⁹.

Din cuvintele adresate lui Timotei, reiese că pentru Sfântul Pavel cartea era înainte de toate un obiect-suport, pe care se înscriu informații, pentru a fi transmise mai departe, spațial și temporal, un apendice al memoriei, dar și o prelungire a revelației. Cartea era cea care mijlocea propovăduirea învățăturii lui Hristos, era un vehicul al sacralității. Remarca paulină relevă diferența dintre păgânismul conservator și creștinismul în ascensiune. Iar consacrarea supremă a cărții aveau să o surprindă reprezentările iconice ulterioare, Hristos devenind singura Divinitate pe care arta veche o înfățișează ținând în mână un pergament rulat⁶⁰.

Am intitulat cercetarea de față: „Literatura neotestamentară, un posibil simpozion al vechilor idei și credințe religioase?”. La finalul acestei prezentări, considerăm că am putea recurge la o nouă formulare, de data aceasta nu interogativă, ci afirmativă: „Literatura neotestamentară, un posibil simpozion al idei și credințe religioase”. Și aceasta pentru că întâlnirile admirabile pe care creștinismul primului secol le-a avut cu vechile credințe și idei filosofice doar în aparență sunt circumscrise într-o perioadă de timp determinată. În realitate, Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos și Epistolarul apostolic au stat mereu față în față cu alte credințe religioase și cu idei filosofice, așa cum, de altfel, se întâmplă și astăzi.

Deși dialogul nu a fost lipsit de accente apologetice și iconoclaste, a fost unul fructuos. El a dus la apariția unei culturi pe care o numim astăzi „teologie creștină”, dar care, în realitate, a constituit forma prin care spiritul a respirat timp de două milenii.

Cărțile sacre ale Noului Testament redau așadar atmosfera specifică unui simpozion lărgit, în cadrul căruia s-au discutat teme de spiritualitate dintre cele mai diverse. Rolul acelor convorbiri este explicit: acela de a releva autoritatea divină a lui Iisus Hristos și calitatea Sa de mântuitor al umanității, iar situațiile consemnate în aceste cărți nu fac altceva decât să fie un argument insurmontabil pentru credința noastră.