ABSTRACT
The study focuses on the Romanian translation of Amfilohie's Iambs, addressed by the Catholic Bishop of Iconium to the teenager Seleuc, the son of General Traian. If the 18th century Benedictine editors of Amfilohie's poetic creation attributed it to Saint Gregory of Nazianz, while 6th century writers (such as Sever of Antiohia or the hermit Cosma Indicopleustes) attributed it to Saint Gregory's cousin, Bishop Amfilohie of Iconium, the later research on the manuscripts revealed the poem's real authorship residing in the earlier variant. The letter is a guide of Christian children's behaviour, a genuine manifesto of Chritian Greek upbringing, dating from the 4th century A.D.
Ca ultima în grupul celor opt poeme către alții — de fapt epistole în versuri către câteva personaje din anturajul Sfântului Grigorie (Ellenios și Iulian, colegi de studii; guvernatorul păgân Nemesiu; tânărul Nicobul; Vitalian sau Olimpiada, viitoarea diaconiță a lui Ioan Hrisostom, cu ocazia căsătoriei sale efemere cu prefectul Nebridius) —, editorii benedictini ai operei sale poetice1 au publicat și un poem didactic în 333 de iambi către adolescentul Seleuc. Cum se vede din salutarea finală a poemului, acesta era un nepot al Olimpiadei. Cercetările ulterioare asupra tradiției manuscrise au restabilit paternitatea reală a poemului, pe care scriitori din secolul VI (ca Sever al Antiohiei sau monahul Cosma Indicopleustes) o atribuiau vărului Sfântului Grigorie, episcopul Amfilohie al Iconiului2. Sau cum suna titlul dintr-un manuscris bizantin din secolul XIV (Oxon. Bodl. Baroc. 96):
„Iambi ai lui Amfilohie, episcop al Bisericii catholice din Iconium, către Seleuc pe când era între copii. Epistolă de îndemn despre cum trebuie să se poarte copiii creștini scrisă în iambi către Seleuc, fiul generalului Traian.”
Amfilohie nu era deloc un personaj necunoscut3. Se născuse în jurul anului 340 în Capadocia ca fiu al unui renumit avocat numit tot Amfilohie și al soției sale, Livia, care a murit de timpuriu; a mai avut un frate, Eufemius, și o soră, Teodosia. Erau veri cu Grigorie din Nazianz, care o va încredința pentru educație pe copila Olimpiada (361/368-408), rămasă orfană, Teodosiei, sora lui Amfilohie4. Acesta făcuse studii de retorică la Antiohia cu faimosul Libaniu, după care în 364-365 a venit ca avocat în Constantinopol. După un timp însă a intrat însă într-o afacere dezastruoasă despre care nu știm alte detalii decât că Grigorie din Nazianz a fost nevoit să scrie două Epistole (14 și 22) chestorului Cezarie al Bithyniei rugându-l să ofere protecție verilor săi Eulalie (care va deveni în 384 urmașul său în scaunul de episcop în Nazianz) și Amfilohie. Acest eșec l-a făcut în jurul anului 370 să se hotărască să lase lumea și să se retragă într-o viață ascetică lângă Nazianz. Un prieten, Heraclide, îl introduce în 372-373 în cercul de asceți din Cezareea din jurul arhiepiscopului Vasile cel Mare (cf. Epistola 150). Întâlnirea decisivă a stat la baza unei afectuoase, îndelungate și strânse prietenii între cei doi. Încântat de calitățile intelectuale și duhovnicești ale lui Amfilohie, Vasile îl recrutează pentru episcopat și astfel în 374 Amfilohie devine episcop al Iconiului, proaspăta capitală a provinciei Lycaonia. Între cei doi s-a legat o susținută corespondență păstrată în colecția scrierilor Sfântului Vasile cel Mare. Lui Amfilohie îi adresează Vasile cele trei faimoase Epistole canonice (187, 199, 217), precum și un important grup de Epistole teologice (233-236) despre cunoașterea lui Dumnezeu; și tot lui Amfilohie i-a dedicat în 374 celebrul său tratat Despre Duhul Sfânt. Amfilohie n-a fost doar cel mai apropiat prieten al Sfântului Vasile în ultimii săi ani de viață († 379), compensând ruptura dureroasă a relațiilor cu Eustatie al Sebastei ori răcirea relațiilor cu Grigorie din Nazianz. În 381 Amfilohie s-a aflat în fruntea a doisprezece episcopi sufragani la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol prezidat într-o fază de Grigorie din Nazianz. A depus o foarte susținută activitate de combatere a ereticilor arieni și macedonieni (insistând pe lângă împăratul Teodosie în 383 să dea un edict împotriva lor), dar și a mișcărilor ascetice radicale encratite și mesaliene din Asia Mică (între 383-390 a prezidat la Side în Pamfilia un sinod de 25 de episcopi împotriva mesalienilor). În 393 s-a aflat în Constantinopol la un sinod cu ocazia sfințirii bisericii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, mutându-se la Domnul cândva după această dată, dar înainte de 404, fiind unul dintre cei mai de vază episcopi Părinți din Biserica veche din familia lărgită a Părinților Capadocieni.
Cândva în jurul anului 384, Amfilohie a adresat adolescentului Seleuc, fiul generalului Traian căzut în dezastrul armatei romane înfrânte de goți în anul 378 lângă Adrianopol, și nepot al Olimpiadei, un extraordinar poem dialectic în 333 de iambi, un veritabil manifest al educației eline creștine din secolul IV. După salutare și un scurt prolog despre frica și dorul de Dumnezeu, prima parte insistă pe necesitatea cultivării morale a caracterului (care rămâne, în timp ce bogățiile trec). Înnobilarea sufletului se face, în primul rând, prin studiul literaturii profane antice din care trebuie alese cărțile bune și folositoare (în spiritul discursului către tineri al Sfântului Vasile), iar, în al doilea rând, prin abținerea de la obișnuințele rele ale frecventării mimilor și teatrelor, vânătorilor și jocurilor de circ și cu gladiatori. Amfilohie zugrăvește aici tablouri foarte realiste ale moravurilor urbane de la sfârșitul Antichității și influențelor nefaste asupra tinerilor. În partea a doua Amfilohie arată că pentru un creștin treapta cea mai înaltă a studiilor este frecventarea cărților sfinte ale Vechiului și Noului Testament și cultivarea dreptei-credințe în inima căreia stă dogma Sfintei Treimi. Drept exemplu de modestie, înțelepciune și smerenie este dat apoi Moise, de la care tinerii pot învăța și că artele profane trebuie puse în slujba înțelepciunii Duhului Sfânt. După care Amfilohie redă o faimoasă listă a cărților canonice ale Vechiului și Noului Testament (listă care a circulat și separat, inclusă în colecțiile de canoane). Vechiul Testament e alcătuit din Pentateuh, din cărțile istorice Iosua, Judecătorii, Rut, Regi (4) și Paralipomene (2); din cinci cărți poetice: Iov, Psalmii, Proverbele, Ecleziastul și Cântarea Cântărilor; din doisprezece profeți mici plus patru profeți mari; la care „unii adaugă și Estera”. Iar Noul Testament e format din patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, paisprezece Epistole pauline inclusiv Epistola către Evrei, care e autentică deși unii spun că nu este. În ce privește Epistolele „catholice”, Amfilohie reflectă o situație de incertitudine: unii primesc doar trei, iar alții șapte; incertă e și poziția Apocalipsei, pe care „unii o judecă a lui Ioan, dar mai mulți o numesc neautentică”5. După un scurt rezumat și o evocare a vieții cerești care-i așteaptă pe credincioșii evlavioși, poemul se încheie cu o salutare a Olimpiadei, mătușa lui Seleuc, și o precizare a numărului versurilor.
II
Amfilohie al Iconiului Iambi către Seleuc
Să se bucure, poruncesc, frumosul și bunul fiu Seleuc6, vlăstar al unei nobile rădăcini. Dar îmi urez să mă bucur și eu însumi mândrindu-mă cu viața, învățăturile și purtările tale.
Mai întâi deci, să ai frică și dor de Dumnezeu; căci pentru toți cei ce gândesc bine început și sfârșit al întregii vieți devine Dumnezeu.
În al doilea rând, copile, exersează-ți purtarea să fie blândă, smerită, înfrânată, tare, dulce, lipsită de răutate, dreaptă, bărbătească, înțeleaptă, gravă [serioasă], muncitoare, stabilă și cuminte.
Fiindcă aceasta e podoaba și pentru tineri, și pentru bătrâni: faptul de a fi bogați nu atât în bani, cât în purtare. Pentru că acest lucru e al tău.
Banii însă își bat joc înșelându-l pe cel bolnav de iubirea de bogăție, surâzând unora, apoi altora, imitând purtarea unei prostituate infidele care-și râde în diferite feluri de mulții ei amanți, de unii fugind, de alții lipindu-se, dar cu nimeni fiind în chip autentic. Căci natura bogăției n-are fermitate, asemănându-se unor valuri impetuoase care se arcuiesc și apoi cad purtate de o mișcare nestăvilită.
Tu însă, copile, îmbogățindu-te pururea în purtările tale, vei avea o comoară de nejefuit prin furturi, neaflată în mijloc la îndemâna ticăloșilor, de necheltuit de mâna tiranilor și de neprădat de armele barbarilor, pentru că ea rămâne înăuntrul unor palate necorporale păstrată în chip sigur în vistieriile sufletului, și pe ea nu o va mistui forța impetuoasă a focului, nici nu o va acoperi valul unei furtuni a mării.
Păzind această adevărată bogăție, pe cea autentică și care este într-adevăr a ta, lustruiește-o cu învățăturile, exersându-te cu cărțile poeților, cu scrierile istoricilor, cu dulcea limbă a retorilor și cu subtilele preocupări ale filozofilor.
Pe toți aceștia citește-i însă cu minte bună, culegând în chip înțelept de la toți ceea ce e de folos și fugind cu judecată de vătămarea fiecăruia, imitând lucrul înțeleptei albine care se așază pe toate florile, dar culege cu toată înțelepciunea de la fiecare ce este de folos, având drept învățătoare natura.
Tu însă culege cu rațiune din belșug cele ce sunt de folos, iar dacă ceva poartă în sine vreo vătămare, zboară repede de acolo înțelegând răul. Căci aripi agere are mintea oamenilor.
Câte au fost scrise de ei spre lauda virtuții și spre mustrarea răutății învață-le cu sârg păstrându-le înțelesul și grația exprimării. Dar întoarce spatele ca unor lațuri și curse celor ce le-au scris flecărind pe larg despre zei: mituri indecente, învățături ale demonilor, povești demne de râs și de lacrimi.
Citind despre amândouă lucrurile, despre zeii ridicoli și discursurile îndrăgite, pe zeii iubitori de plăcere disprețuiește-i, dar discursurile cinstește-le, fugind, ca la o plantă, de spini, dar culegând roza.
Aceasta e cea mai bună lege pentru discursurile din afară [profane]. Iar căror lucruri anume trebuie să le acordăm toată sârguința o vom spune, dar ceva mai încolo.
Mai întâi însă vreau să-ți spun aceasta: tânărul trebuie să fugă în cel mai înalt grad de convorbirea cu cei răi și de plăcerile împreună cu ei.
Căci mulți sunt cei care, ca niște oi pline de râie și de vreo boală, îi ispitesc pe tinerii mai simpli și, frecându-se de ei cu înșelăciune vicleană, vor să-i umple de boala răutății lor, astfel încât prin comunitatea celor mai mulți să-și țină în umbră relele lor. Păzește-te de aceștia, căci, așa cum i se pare și lui Pavel, „convorbirile rele strică obiceiurile bune” [1 Corinteni, 15, 33].
Foarte tare trebuie să fie păzit de tine și acest lucru: urăște cântarea indecentă a teatrelor, mugetul fiarelor sălbatice și vuietul hipodromurilor, spectacolul luptei în arenă a celor răi [delicvenților], zădărnicia vieții, hidra plăcerilor, învățăturile necuviincioase ale bărbaților libertini, pentru care nimic nu este de rușine decât cumințenia.
Căci, slujitori ai rușinii, unii dintre ei au drept artă gândirea în insulte [excese], bufoni obișnuiți cu pumnul, care taie cu briciul în loc de păr sfiala, un întreg atelier destrăbălat de nerușinări, pentru care a suferi și a face în văzul tuturor toate câte nu sunt îngăduite e o parte a artei lor.
Alții, un neam încă mai nenorocit decât aceia, parodiază slava bărbaților, bărbați femei, masculi efeminați, la drept vorbind nici bărbați, nici femei; căci una [bărbați] nu rămân, iar alta [femei] nu ajung. Ceea ce sunt ei nu rămâne prin purtarea lor, iar ceea ce vor să fie în chip rău nu sunt prin fire. O enigmă a libertinajului și o împletire de patimi: ei sunt bărbați pentru femei și femei pentru bărbați.
Ce ar putea spune însă cineva despre cântecele de rușine, de melodiile care înmoaie încordarea inimii, de flautele și dansurile desfrânatelor bacante, cărora de trei ori nenorociții le atribuie chiar cinste? Sunt oare acestea demne de laude, priveliște și delectare sau de lacrimi și suspine?
Aici e tiran râsul, firea comite adulter și se aprinde flacăra diversă a patimilor. Și se construiesc teatre ale necinstirii, pentru ca bolile să nu-și aibă indecența ascunsă, ci să fie premii ale învățăturii celor rele.
Tu însă îngrețoșează-te de acestea și nu-ți vătăma pupilele cu ele, fugind de toate coruperile ochilor, ca să-ți păzești feciorelnice pupilele ochilor.
Fugi încă și mai mult de spectacolele mânjite cu sânge ale lacomilor după mâncăruri7, al căror dumnezeu e pântecele; căci, fiind robi ai pântecelui, slujesc relelor porunci ale unei boli extrem de rușinoase. Ca un amar stăpân al celorlalte membre, acesta [pântecele] șade înăuntru vânzând membrele fiarelor și mistuindu-le lacom prețurile. Și astfel pântecul destrăbălat împinge în chip tiranic în pântecele fiarelor sălbatice membre de oameni conaturale cu el.
Bărbați fără minte șed spectatori ai acestor patimi. Suspină când un om scapă de fiare ca și cum și-ar fi bătut joc mai mult decât de fiare de ei înșiși, care șed degeaba la spectacol. Dar când un bărbat este prins și mugește suspinând, strigând cu amar și tăvălit în pulbere, orice îndurare fuge cu totul din ochii tuturor spectatorilor care cu mare plăcere înalță ropote de aplauze când văd curgând sânge. Căci se bucură când văd cele pe care s-ar cădea să le jelească și acordă fiarelor înclinarea bunăvoinței, iar, dacă ele rănesc pe cineva, le ațâță și mai mult furia ca și cum ei înșiși s-ar sătura mâncând împreună cu fiarele carnea bărbaților acelora.
Răii vânzători ai membrelor lor, sclavi ai mâncării și, la rândul lor, mâncare a fiarelor, trăind urâți și murind nenorociți, au parte astfel de un amar sfârșit al vieții: o parte din membrele lor e îngropată în fiare, altele sunt sfâșiate fără milă de dinții lor, iar altele pe jumătate sfâșiate și încă zvâcnind cu variate răsuciri, cred că au un prilej de fugă și-și închipuie o alergare. Nu-ți întina ochiul cu întinările unor spectacole crude, nici nu ți-l deprinde să vadă bărbați murind și fiare sătule devenite morminte care aleargă și în care sunt depuși semeni de un neam cu noi.
Chiar și ceea ce multora le pare mai blând, și anume spectacolul diverselor hipodromuri, și acesta e o ciumă și o boală a sufletelor. El dezbină orașe, împinge poporul la răzmerițe, învață lupte, ascute limba injurioasă, rupe afecțiunea cetățenilor, pune neamurile să se ciocnească între ele, îi face pe bătrâni de rușine și pe tineri nebuni, aprinde dușmănii între cei mai buni prieteni, calcă în picioare legile. Îndrăznește însă și un rău mai dureros decât toate relele: pune în mișcare drept aliați ai celor înnebuniți de patimi ca ajutoare ale victoriei pe descântători, hrănind astfel boala cu altă boală. Căci numai ce s-au aprins de o ceartă înflăcărată, și îndată aleargă la descântători. Iar aceștia cheamă drept colaboratoare a căderilor, zdrobirilor și omorurilor lor răutatea demonilor, căci oștirea demonilor se bucură de rele.
Este limpede deci că și ceea ce apare blând – spectacolul disputelor de pe hipodromuri – e o ruină a sufletelor, o încăierare a trupurilor și, pe lângă acestea, o vătămare limpede a banilor. Câte case n-a ruinat dintr-odată! Pe câți bogați nu i-a silit să cerșească! Câte orașe mai înainte bine guvernate de legi nu le-a surpat cu totul! Căci ca și cum ar fi izbucnit o răzmeriță, mânjește mâinile poporului cu ucideri de oameni puternici, văduvește orașele de bărbați cu legea spadei, după care foc și sabie mistuie orașele pedepsind junghierile cu junghieri, uciderile cu ucideri. Cine deci dintre cei cuminți va suporta să vadă emulația descântecelor, în loc de sprinteneala cailor, o răzmeriță care naște ucidere și boala cetăților?
Tu însă în loc de acestea bucură-te de învățăturile plecând de la care vei putea deprinde purtările cele mai alese. Și după ce ți-ai exersat preliminar în chip măsurat mintea ca într-un teren de antrenament cu diverse scrieri, antrenează-te îndată cu înseși Scripturile insuflate de Dumnezeu, culegând marea bogăție a celor două Testamente, a Vechiului și a celui veșnic Nou. Căci este nou pentru că a fost scris al doilea, iar după sine însuși nu va mai avea un al treilea.
Acestora acordă-te de bunăvoie întreaga sârguință și de la ele vei învăța să deprinzi buna purtare și să cinstești pe adevăratul și singurul Dumnezeu. Căci El este Unime și Treime veșnică: un Tată cu un Fiu și cu un Duh Preasfânt, Treime bine distinctă în persoane, și Unime în fire [natură]. Să nu amesteci așadar ipostasele/subzistențele în ce privește numărul lor, nici să-L secționezi pe Dumnezeu închinându-te firii [naturii], căci într-adevăr Treimea nu este secționată prin fire [natură]. Fiindcă este o Unică Treime, Un Dumnezeu Atotțiitor. Acesta e subtilul mister al bunei-cinstiri. Căci cu adevărat strâmtă e calea adevărului, îngustă, cu prăpăstii de ambele părți.
Cei care au alunecat de pe ea s-au prăbușit din direcții contrare în rătăciri adânc prăpăstioase: Sabelie [a căzut] privind spre iudei, iar Arie imitându-i pe [păgânii] idolatrii – unul contopind persoanele, iar altul împărțind impios ființa. Tu însă păzește neclătinat calea de mijloc, așa cum trebuie, divizând și unind cum se cuvine; căci Treimea e unită în mod necontopit, așa cum Unimea e separată în mod nedivizat, pentru că natura [firea] e indivizibilă, iar ipostasele rămân cu desăvârșire necontopite.
Să-mi rămâi păzitor al acestor dogme și lucrător autentic al poruncilor, precum și înțelept în toate contemplările tainice, progresând pururea, dar niciodată îngâmfându-te. Căci așa îți va înflori un har și mai mare.
Vezi cum Moise, omul lui Dumnezeu, icoană a vieții potrivit virtuții, după ce învățase mai întâi toată înțelepciunea egiptenilor și crescuse într-o adâncă bogăție, s-a făcut de bunăvoie fugar și sărac, și în pustie a schimbat desfătarea din Egipt cu masa de păstori [Ieșirea 2, 1-21] preferând slavei tiranilor o viață aspră, până când, judecat fiind vrednic de priveliști dumnezeiești, a văzut foarte marea taină a îngerului care s-a arătat în focul unui rug. După care, învrednicindu-se să audă atunci pentru prima dată glasul lui Dumnezeu și luând autoritate, dezleagă din jugul sclaviei poporul care suspina și ajunge cu voia lui Dumnezeu stăpân peste întreg poporul [Ieșirea 3, 1 sq]. Și luând el o atât de mare înălțime nu se ridică, ci spune despre sine că e bâlbâit, lent la vorbire și neputincios, pentru ca gândind umil să rămână tare [Ieșirea 4, 10 sq.]. Păzește icoana acestei vieți modelându-te prin purtarea lui Moise.
Ca un judecător care pronunță un verdict legiuit, rânduiește ca învățătura discursurilor elinilor [păgânilor] să slujească, după cum se și cuvine, liberei expresii a dogmelor adevărate și atotînțeleptei contemplări a Scripturilor. Căci drept lucru este ca înțelepciunea Duhului, care este de sus și vine de la Dumnezeu, să fie stăpână peste educația [cultura] de jos ca peste o slujnică neîngâmfată zadarnic, ci obișnuită să slujească în chip cuviincios. Căci cea de jos trebuie să slujească celei a lui Dumnezeu.
Se cuvine să mai afli și aceasta: nu orice carte are în chip sigur venerabilul nume de Scriptură. Căci sunt uneori cărți care poartă în chip fals acest nume: unele sunt de mijloc și vecine, cum ar putea spune cineva, cu cuvintele adevărului, dar altele sunt falsificate și foarte alunecoase, ca niște monede calpe și contrafăcute, care au inscripția împăratului, dar sunt neautentice și din materii contrafăcute. De aceea îți voi spune fiecare din cărțile insuflate de Dumnezeu, ca să le înveți în chip distinct. Le voi spune mai întâi pe cele ale Vechiului Testament.
Pentateuhul are Facerea, apoi Ieșirea, iar în mijloc Leviticul, după care Numerele și Deuteronomul. La acestea adaugă pe Iosua și Judecătorii. Apoi pe Rut și cele patru cărți ale Regilor și cele două ale Paralipomenelor. După ele vine prima, iar apoi a doua carte a lui Ezdra [Neemia]. În continuare îți voi spune cinci cărți în versuri: cea a lui Iov cel încununat pentru luptele sale cu diverse suferințe, cartea Psalmilor, remediu melodios al sufletelor, și trei ale înțeleptului Solomon: Proverbele, Ecleziastul și Cântarea Cântărilor. Acestora adaugă-i pe cei doisprezece profeți: primul Osea, al doilea Amos, apoi Miheia, Ioil, Avdie și Iona, prefigurarea pătimirii Lui de trei zile [Matei 12, 40], după care vine Naum, Avacum, apoi al nouălea Sofonie, Agheu, Zaharia și Maleahi cu dublu nume de înger. După care află-i pe cei patru profeți: pe marele Isaia cel îndrăzneț, pe Ieremia cel compătimitor, pe tainicul Iezechiel, iar ultimul pe Daniel cel preaînțelept în fapte și cuvinte. Acestora unii o adaugă și pe Estera8.
E momentul să spun acum cărțile Noului Testament. Primește numai patru evangheliști: pe Matei, apoi pe Marcu, căruia adaugă-l ca al treilea pe Luca, iar pe Ioan numără-l al patrulea în timp, dar primul în înălțimea dogmelor. Căci pe acesta îl numesc pe drept cuvânt „fiu al tunetului” [Marcu 3, 17], fiindcă a fost cel mai mare răsunet al lui Dumnezeu Cuvântul. Primește și a doua carte a lui Luca, cea a Faptelor generale ale Apostolilor. Adaugă-l în continuare pe „vasul alegerii” [Faptele Apostolilor 9, 15], vestitorul păgânilor [1 Timotei 2, 7], Apostolul Pavel, care a scris în chip înțelept Bisericilor de două ori șapte epistole: una către romani, de care trebuie legate cele două către corinteni, pe cea către galateni și pe cea către efeseni, după care pe cea către filipeni, apoi pe cea scrisă colosenilor, două tesalonicenilor, două lui Timotei, câte una lui Tit și lui Filimon și una către evrei. Unii spun că este neautentică cea către evrei, dar nu vorbesc bine, fiindcă grația ei este autentică. Fie! Ce mai rămâne? În ce privește epistolele generale, unii vorbesc de șapte, alții spun că trebuie primite doar trei: una a lui Iacob, una a lui Petru și una a lui Ioan, iar alții le primesc pe acestea trei și pe lângă ele alte două ale lui Ioan și a șaptea, pe cea a lui Iuda. Iar Apocalipsa unii o judecă a lui Ioan, dar mai mulți o numesc neautentică.
Acesta ar fi canonul foarte nemincinos al Scripturilor insuflate de Dumnezeu. Dacă vei asculta de ele, atunci vei fugi de lațurile lumii, vei arunca jos nădejdile zadarnice și vei semăna cu mână generoasă săracilor bogăția fugară, așteptând un seceriș sigur; căci ceea ce ai semănat acum vei aduna comoară în ceruri.
Urmează așadar lui Hristos, înțeleptul Cuvânt al lui Dumnezeu, o, tu, de trei ori fericitule!, arătându-te o stea multor bătrâni și tineri; fiindcă o viață cucernică strălucește mai mult decât stelele. Și atunci un cor de profeți, martiri și apostoli stând în jurul tău te va încununa ca pe un membru al lor cu aplauze de învingător. Și, culegând o slavă neîncetată, te vei bucura atunci dănțuind încununat în mijlocul îngerilor.
Fii sănătos și adu-ți aminte de cele scrise.
Salut-o pe mătușa ta, Olimpiada, icoană însuflețită a decenței, neprihănirii și ascezei, și pecete a credinței.
Dacă vrei să știi, Seleuc, numărul iambilor, află că sunt trei sute, tot atâtea zeci și trei unități [333 de iambi].
Îmi doresc, copile, să fii pururea prieten al Treimii!