ABSTRACT
The study entitled Pastoral Requirements in the Present Society argues that the priest's mission is that of consecrating Christian life. With a rich inner life, spent in prayer, fasting and meditation, today's priest is closer to the altar and is able to accompish his holy mission with solemnity, dignity and holiness. In a secular age dominated by the messages conveyed by the media, the priest must rediscover the communication and transformation potential of the public service. The aim of such a position triggers a spiritual dynamics in the believers' souls, with immediate sacramental, as well as eschatological effects. Thus, the Christian Orthodox parish promotes the image of a community who is aware of its own calling, of the need to turn the lithurgical rhythm into the very rhythm of the community.
Preoția nu este o funcție conjuncturală și nu se limitează doar la cult. În prezent, pastorația trebuie să facă față unor exigențe noi, în special cu privire la raporturile preotului cu cei din afară. Este vorba nu numai de etica preotului, ci de însăși înțelegerea preoției ca atare. Preoția constă în „urmarea lui Hristos” prin sfințirea relațiilor dintre oamnei.
Activitatea pastorală depinde în primul rând de preoți, de autenticitatea, eficiența și dimensiunea vieții lor duhovnicești și sociale. Preotul nu trebuie să lase în plan secundar elementele de bază care constituie parohia ca „Biserică”, respectiv, cuvântul predicat și Taina Împărtășaniei care vitalizează direct întreg organismul bisericesc. Nu numai spiritul de comuniune și de solidaritate parohială, ci și motivarea și determinarea misionară, evanghelică a credincioșilor, își au izvorul în entuziasmul euharistiei. În epoca noastră dominată de mass-media cu mesaj secularizat, trebuie să se redescopere capacitatea de comunicare și de transformare a cultului public. Preot și parohie sunt două noțiuni complementare în măsura în care omul contemporan regăsește în ele nevoia de duhovnicesc1.
Societatea actuală a pierdut dimensiuniea liturgică a existenței încât omul contemporan se complace într-o credință ce nu mai ține de un dat doctrinar, ci se mărginește la tot felul de tradiții mai mult sau mai puțin religioase, motiv pentru care trebuie redescoperită dimensiunea euharistică a parohiei ca spațiu de comuniune harică cu Dumnezeu2. Finalitatea pastorației este aceea de a crea o atitudine liturgică și comunitară în rândul credincioșilor, atitudine care decurge din natura apartenenței lor la Biserică. O parohie care prin orientarea ei pastorală pierde orizontul larg al Bisericii, perspectiva eclesiologică de ansamblu, riscă să comită un act de schismă.
Parohia ortodoxă trebuie să pună în evidență imaginea unei comunități care invită pe toți membrii ei să-și realizeze ca atare chemarea lor proprie. Preotul și parohia sunt într-o permanentă stare de dialog reciproc, de concelebrare și de conslujire. Viața parohiei depinde de dinamica proprie Liturghiei. Ritmul liturgic este cel care determină ritmul parohial.
Unitatea Bisericii autocefale și autonome are la bază coerența celei mai mici comunități ortodoxe, a parohiei, care este în primul rând o problemă de spiritualitate și apoi una de organizare. Datoria principală a preotului este de a menține și întări integritatea spirituală a parohiei. El trebuie să facă totul pentru a evita apariția în spațiul parohial a unui cerc periferic de credincioși, care să se identifice doar parțial cu comunitatea lor, adeseori din cauza unei vieți liturgice nesubstanțiale. O comunitate locală este prezentă în viața societății numai atunci când este slujită de preoți devotați lucrării pastorale, adică zidirii trupului lui Hristos (Efes. 4, 16). Fără Hristos nu se poate vorbi de o pastorație autentică, cum El însuși a mărturisit: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5).
Parohia mijlocește înțelegerea și comunicarea spirituală între cei ce poartă „chipul lui Dumnezeu”, de aceea ea este o comunitate comunicativă. Ea nu este o simplă unitate administrativă bisericească, autonomă, ci reproduce în acel loc și context imaginea a ceea ce este Biserica locală în totalitatea ei. Parohia este parte organică dintr-un corp bisericesc unitar, de aceea experiența ei influențează viața întregului ansamblu parohial și invers. Ea este chemată să redescopere valența spiritual-euharistică ce are în componența ei actul direct și concret al Tainei Spovedaniei, ce se desăvârșește prin curățirea de patimi și părtășia la Hristos, dar se modelează prin comunicarea directă și constantă cu preotul duhovnic. Societatea timpului nostru găsește mai greu drumul spre duhovnic și nici raportarea ei la o comunitate eclesială nu mai este valabilă.
Experiența religioasă autentică nu poate face abstracție de biserică și de posibilitatea împărtășirii din Sfintele Taine. Pastorația în actualitate trebuie să fie orientată spre legătura strânsă a credincioșilor cu Persoana și opera lui Iisus Hristos3. În prezent relația dintre credincioși și Taina Spovedaniei s-a diminuat. Omul contemporan trebuie să ajungă la concluzia că este imposibil ca Hristos să fie activ și să lucreze în noi fără confruntarea duhovnicească care-și are epicentrul în Taina Mărturisirii. În scaunul spovedaniei se ia pulsul religiozității adevărate și profunde dintr-o comunitate creștină. Lipsa de tact pastoral se datorează ignorării antropologiei ortodoxe, contrafacerii climatului uman, spiritual, precum și al raporturilor dintre preot și credincioși.
Umanizarea vieții pastorale nu se poate face de pe poziții de exigență în raport cu credincioșii4. Este nevoie de un dialog parohial deschis care să realizeze convergența și comunitatea obștii rugătoare. Calitatea de părinte a preotului duhovnic nu se justifică prin concesie față de păcat, ci printr-o înțelegere profundă a misterului omului ca și „chip a lui Dumnezeu” și a misterului lui Dumnezeu, Care mereu se descoperă celor păcătoși ca îndurător și lesne-iertător. Preotul nu este o instanță care se impune cu autoritatea puterii, ci un slujitor care face totul pentru personalizarea raporturilor sale cu enoriașii care nu sunt „străini”, sau „laici”, ci co-laboratori și co-responsabili.
În mijlocul comunității pentru care a fost rânduit să mijlocească împăcarea cu Dumnezeu, preotul este în primul rând vestitorul învățăturii divine pentru călăuzirea sufletelor spre mântuire. Trăim o realitate nouă, dinamică în viața societății contemporane. Creștinismul vorbește mereu de „omul nou”, de „făptură nouă”, motiv pentru care preoțimea de azi nu poate refuza aportul său la opera de înnoire a vieții și de îndreptare moral-religioasă a societății.
Prefacerile sociale ca urmare a dezvoltării științei și tehnicii de la începutul mileniului trei, precum și tendința tot mai evidentă de globalizare a relațiilor au influențat considerabil mentalitatea oamenilor, motiv pentru Biserica trebuie să se adapteze acestui nou context. Pietismul ce nu trebuie confundat cu evlavia ortodoxă autentică, care este centrată teologic și eclesial, precum și secularismul care ignoră dimensiunea religioasă a vieții, religia trecând în sfera privată a experienței, sunt provocări majore cărora Biserica și evident, cei care o slujesc, trebuie să le facă față. La orizontul vieții creștine se conturează următoarea dramă: fenomenul secularizării nu se limitează doar la nivelul societății ci el se strecoară subtil și în Biserică și în teologia ei ca urmare a intelectualizării și raționalizării credinței. Dinamismul ce caracterizează vremea noastră, schimbarea nivelului spiritual și material al oamenilor, aparițiile noilor structuri sociale și ale unor curente religioase centrifuge de la Biserica strămoșească, ne obligă să găsim metode noi pentru călăuzirea credincioșilor și pentru păstrarea lor în sânul Bisericii.
Pastorala ortodoxă pornește de la principiul că obștea creștină reprezintă „aluatul” prin care Hristos, în Duhul Sfânt, dospește toată frământătura (Matei 13, 33), adică transformă lumea. Parohia este și o comunitate în solidaritate cu societatea umană, în special cu cei nevoiași și marginalizați social. Ea propune o etică de dreptate și de libertate socială, de împăcare, de iubire și de slujire a tuturor, fără nici o discriminare5. A ține comunitatea numai în timpul și spațiul liturgic, fără a-i da posibilitatea de a atinge societatea, de a fecunda cultura acesteia și de a împlini năzuințele ei, înseamnă nu numai atrofierea entuziasmului liturgic, ci și alterarea naturii sale proprii, aceea de a fi „sarea pământului” și „lumina lumii” (Matei 5, 13-14).
Există o legătură particulară între spiritualitatea liturgică și etica socială creștină, nu numai pentru că Biserica nu poate să fie străină de problemele și proiectele care preocupă societatea, ci și pentru că Biserica ține seama de modul în care lucrează lumea ca atare. Problemele de ansamblu ale societății devin astfel probleme de ansamblu ale Bisericii, inclusiv la nivel comunitar. Biserica locală se inspiră din înnoirea în societate. Misiunea socială creștină nu este doar o simplă datorie cetățenească, ci are un profund caracter spiritual și liturgic. Fiecare liturghie vine să redescopere rădăcinile spirituale ale angajamentului social creștin. Preotul trebuie să renunțe la pasivism, în sensul de a se îngriji doar de cei care-i solicită asistența religioasă, ignorându-i pe ceilalți.
Prin Taina Sfântului Botez, preotul naște fii duhovnicești Părintelui ceresc și îi formează după chipul Fiului Său. Numai dacă preotul reușește să se vindece pe sine, va reuși să vindece și să sfințească și pe credincioșii pe care îi are în păstorire6. Preotul trebuie să aibă în atenție permanentă sfințenia vieții sale, opunându-se patimilor prin rugăciune și post, prin înțelepciune și iubire, virtuți indispensabile preoției7.
O anumită teologie pastorală tradițională se limitează la interpretarea moralizatoare a slujirii preotului, atribuindu-i acestuia privilegiul de a fi omul lui Dumnezeu. Evident, preotul este „exemplu” nu atât pentru aptitudinile și meritele sale personale, cât mai ales pentru atitudinea sa, pentru orientarea profundă a vieții sale în raport cu slujba pe care o săvârșește. El este „model” și „omul lui Dumnezeu” numai atunci când compară „nevrednicia” sa cu măreția slujbei de a sta înaintea Sfântului jertfelnic.
Preotul trebuie să fie conștient că el propune un stil de viață nu numai prin exemplul său personal, ci mai ales prin totalitatea vieții bisericești în ansamblu. Credincioșii sunt tentați să imite nu atât gesturile personale, cât mai ales ritualul care instituționalizează un model de sfințenie autentică8. Preotul este în slujbă nu doar când slujește, ci permanent, prin însăși faptul că e preot mereu, nu numai când este în veșminte și în biserică.
Toată cultura preotului trebuie să aibă un sens creștin și educativ în același timp, tinzând nu spre știința care umple pe om de orgoliu și golește sufletul de smerenie și de credință, ci spre cea care smerește pe om și-l apropie de Dumnezeu9. Pledoaria pentru cultura preotului este de fapt pledoaria pentru o pastorație autentică care să se circumscrie în dimensiunea liturgică a parohiei dar și în viața societății din afara ei. Preotul trebuie să fie un generos, un făcător de bine întrucât preoția nu este o profesiune ci un act de dăruire care să izvorască din blândețea și bunătatea unui om echilibrat și conectat cu ființa spre îndumnezeire.
Spiritualitatea și disciplina creștinilor sunt inspirate nu numai de modul de viață al preotului, ci și de profilul de ansamblu al parohiei și în special, de expresia cultică a acesteia. Una din contribuțiile de valoare ale teologiei ortodoxe în dezbaterea ecumenică actuală despre „stilul de viață creștină” este anume caracterul paradigmatic al cultului, adică raportul dintre Liturghie și etică, dintre Euharistie și slujire, dintre comunitatea liturgică și transformarea comunității. În acest sens preotul trebuie să fie conștient că el propune un stil de viață nu numai prin exemplul său personal, ci mai ales prin totalitatea vieții bisericești, luată ca un întreg. Credincioșii sunt tentați să imite nu atât gesturile personale, cât mai ales ritualul care instituționalizează un model de sfințenie autentică10.
Liturghia, de pildă, nu trebuie privită ca o structură de oprimare intelectuală sau de intimidare psihologică. Ea este evenimentul prin care se revarsă iubirea lui Dumnezeu față de oameni în termenul de iertare, de libertate, de bucurie și de dreptate și astfel împăcați între ei să meargă în lume și să dea mărturie despre Hristos. Obștea creștină ca stare reprezintă „aluatul” prin care Hristos în Duhul Sfânt dospește toată frământătura (Matei 13,33), adică transformă lumea.
Dar pe lângă calitățile morale, pe lângă vocație sau chemarea către preoție, pe lângă calitățile și însușirile naturale ori dobândite și formate prin educație, care trebuie să împodobească persoana păstorului de suflete, un bun preot trebuie să aibă, mai ales în zilele noastre, o cultură bogată, temeinică și multilaterală. Dacă au fost perioade când activitatea preotului se rezuma numai la dimensiunea sfințitoare, limitându-se doar la săvârșirea sfintelor slujbe, în prezent, funcțiunea didactică a preotului este din ce în ce mai necesară și trebuie să fie din ce în ce mai accentuată.
Alături de curățenia morală, nimic nu contribuie mai mult decât cultura la dobândirea, creșterea și păstrarea prestigiului și autorității preoțimii în fața societății actuale și, dimpotrivă, ignoranța sau incultura îl expun pe preot, compromițându-i autoritatea. Prin cultura, prin mintea și simțirea lui, el este chemat să dea acel plus de viață, de adevăr, de frumos și de bine pe care îl caută sufletul omenesc. El va căuta să exceleze prin trăirea lui, prin cultura lui lăuntrică spirituală, prin modul de a da soluții și prin promovarea valorilor eterne. Culturii sale, oricât de vastă ar fi, trebuie să-i adauge evlavia. Să îmbine contemplația cu activitatea, idealul cu realitatea, munca cu rugăciunea, respectul față de valorile trecutului cu spiritul înnoitor al vremii; să trăiască în sfera realității, fără însă a fi depășit de acesta.
Toată cultura preotului trebuie să aibă un sens creștin și educativ în același timp. Vom tinde nu spre știința care umple pe om de orgoliu și golește sufletul de smerenie și de credință, ci spre cea care smerește pe om și-l apropie de Dumnezeu, făcându-l să îngenuncheze în fața majestății Lui divine, să iubească pe oameni, să se devoteze binelui obștesc, păcii și progresului material și spiritual al omenirii11.
Chemarea preotului este aceea de sfinților al vieții creștinești. Cu o viață lăuntrică bogată, hrănită prin rugăciune, post și meditație, preotul zilelor noastre este chemat să se apropie de altar și să săvârșească sfintele slujbe cu toată evlavia, demnitatea și sfințenia. El trebuie să fie mereu conștient că lucrarea pe care o face este sfântă și sfințitoare și că cele ce se săvârșesc în Sfânta Liturghie sunt sfinte și menite spre sfințirea credincioșilor.