TheologosAnalele Universității de Vest din Timișoara · Seria Teologie

Numărul 16 / 2010

Antitrinitarismul: cadrul istoric și doctrinar


ABSTRACT

The specifics of Christian doctrine is the belief in the Holy Trinity. This follows from the revealed teachings of the Scripture right from the beginning. Christ the Saviour`s command like everyone to belive and be baptized in the name of the Father, Son and Holy Spirit has represented the strenght of the Church`s mission in the world. But, it must be understood that the Christian Church formulated in terms of dogmatic the teaching about the Holy Trinity under the heresis pressure opposing orthodoxy. Lack of understanding on the relationship between One and Multiple, led to the denial of the Trinity concept. The heretics influenced by the Jewish monotheism and also by the concepts of Greek philosophy have stirred the reaction of the Holy Fathers, who responded to these challenges trough real apologetic works, designed to protect the right feith against heresies.

„Ereziile sub presiunea cărora Biserica veche a formulat învățătura despre Treime nu sunt în nici un fel întâmplătoare istoric și trecute. Ele sunt în permanență pericolele teologiei creștine”1.

Sub numele comun de antitrinitarism sau monarhianism se înțeleg două învățături eronate legate de dogma Preasfintei Treimi, deosebite totuși una de cealaltă privind fondul, dar având ca punct comun negarea tripersonală a lui Dumnezeu. „Întregul ring al primelor secole poate fi înțeles prin aporia a două căi ce trebuiau recunoscute din ce în ce mai mult ca inexistență a căilor: subordinaționismul și monarhianismul. Amândouă soluții par logice și amândouă dărâmă totuși întregul cu simplificarea lor ispititoare. Învățătura Bisericii așa cum ne este dată în cuvântul despre Dumnezeu-Treime, înseamnă în fond renunțarea la soluție și persistența în misterul care nu poate fi previzibil omului: în realitate, mărturisirea aceasta este singura renunțare reală la aroganța cunoașterii răspunsului care face atât de mult ispititoare soluțiile alunecoase cu simplitatea lor falsă. Așa-numitul subordinaționism scapă de dilemă prin afirmația: Dumnezeu Însuși este numai Unul singur. Hristos nu este Dumnezeu, ci numai un Dumnezeu cu o ființă apropiată. Urmarea este că omul devine separat de Dumnezeu și blocat în provizorat”2. Tema Trinității a constituit încă de la început elementul principal împotriva căruia s-au ridicat cu înverșunare toate ereziile primelor veacuri de creștinism, ai căror protagoniști nu se împăcau cu ideea sinergiei dintre unitatea ființială a lui Dumnezeu și treimea ipostasurilor. Originea acestei neînțelegeri, o găsim în ambiguitatea limbajului filosofiei grecești, unde noțiunile de Ousia și Hypostasis comportă același înțeles. Vrând să apere ființa cea una a lui Dumnezeu, antitrinitariștii au negat Treimea Persoanelor dumnezeiești. Din descoperirea lui Dumnezeu în creație se înțelege că Acesta este iubire, iar iubirea reprezintă expresia ființei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este niciodată singur (monos), nici o identitate unică și absolutistă în izolare, ci din veșnicie există ca Tată, ca Fiu și ca Sfânt Duh. Apare o vădită diferență între doi termeni, care măsoară pulsul veridicității învățăturii creștine și anume monos și eis. Primul termen face referință la existența monopersonală, cu care putem defini eventual, un Dumnezeu absent din câmpul revelației Sale în creație, care stă departe de lume, un Dumnezeu egocentric, căruia îi lipsește iubirea, ca suport și bază a existenței Sale și care refuză orice formă de dialog cu făpturile create. Lucrurile însă stau altfel, căci „Dumnezeu se dăruiește întreg pe Sine, ca Omul să se deschidă plenar, înfăptuindu-se astfel o unire prototip – communicatio idiomatum – comparând în scena lumii ca un Acel cu totul Altul, în care Dragostea și Datoria fac Cruce. Ființa Sa rămâne veșnic tenace în iubirea fără rest a Omului, pentru că tautousia dumnezeiască este mediul unitar al Celui-Ce-Se-Dăruiește”3. Prin Eis înțelegem conceptul despre Dumnezeu Unul în ființă și întreit în Persoane, așa cum este cunoscut și crezut în credința creștină.

Nerecunoscând decât unitatea lui Dumnezeu, ereticii antitrinitari îl reduceau pe Dumnezeu la minimum, ajungându-se astfel la panteism. Prin negarea caracterului personal al lui Dumnezeu, aceștia urmau să dea o idee superioară despre dumnezeire, fapt preluat din gnosticism. Ducând la extrem transcendența lui Dumnezeu, gnosticii de toate formele au ajuns la o noțiune foarte abstractă a existenței Sale, tăcerea, numită și abis sau vid. „Gnosticii voiau să dea o idee foarte înală despre divinitate... Divinitatea nu putea fi definită sau numită. Ea este izvorul primar închis în Sine al tuturor perfecțiunilor. Gnosticii o mai numeau de aceea, principiu sau început (arche), preînceput (proarche), protopărinte (propater), unul și totul (en kai pan)”4. Antitrinitarismul este expresia monoteismului biblic radical, desprins din paginile Vechiului Testament: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deuteronom 6, 4). Erezia apare „ca o continuare a unui monoteism iudaic, pentru care Fiul și Duhul sunt doar puteri ale Dumnezeului unic, așa cum le înțelege iudaismul”5.

La negarea Treimii Persoanelor divine s-a ajuns prin încercarea de a explica monoteismul radical concomitent cu afirmarea dumnezeirii lui Iisus Hristos. Avem două aspecte ale ereziei antitrinitare: antitrinitarismul dinamic, ebionit sau subordinaționist, care nega deplin dumnezeirea Mântuitorului, având rădăcini adânci în ereziile iudaizante, precum ebioniții și alogii și antitrinitarismul modalist sau patripasianismul, care refuza caracterul ipostatic al Persoanelor Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh fiind doar trei moduri de manifestare ale singurului și aceluiași Dumnezeu.

1. Antitrinitarismul dinamic

„Prima posibilitate de a abandona dumnezeirea lui Hristos în favoarea unui singur Dumnezeu se găsește în așa-numitul subordinaționism. În Iisus nu s-a întrupat Fiul veșnic al Tatălui, ci Duhul lui Dumnezeu a locuit în El. Iisus a învățat și a acționat ca om plin de Duh. Duhul Sfânt este puterea Sa. Prin puterea Duhului, El a trăit o viață desăvârșită și hotărâtoare pentru toți credincioșii. Acesta poate fi numit subordinaționism dinamic. Iisus este așezat în rândul profeților ca ultimul dintre aceștia și desăvârșit”6.

Întemeietorul acestei erezii a fost Teodot, meseriaș lucrător de piei, curelar sau cismar, numit și Dubălarul, originar din Bizanț. În urma unei persecuții, el s-a lepădat de Hristos, de teama să nu fie martirizat, apoi s-a întors la Roma spunând că nu s-a lepădat de Dumnezeu, ci doar de un om, negând astfel dumnezeirea lui Iisus Hristos. Teodot a afirmat că Iisus este om născut din Fecioară, din voința Tatălui, care a trăit la fel ca toți oamenii, dar a dus o viață aleasă și curată. La Botez s-a coborât asupra Lui, Hristos în chip de porumbel, primind o putere pe care nu o avea înainte de a se uni cu Hristos cel dumnezeiesc. Teodot îl numea pe Iisus Dumnezeu după pogorârea Duhului sau după învierea din morți. Iisus deci nu era Logosul dumnezeiesc întrupat, ci un om născut din Maria, prin voința și lucrarea lui Dumnezeu, îndumnezeit prin pogorârea asupra Sa a Duhului (Hristos).

În sprijinul afirmațiilor sale, Teodot aducea ca mărturii locuri din Sfânta Scriptură pe care le interpreta în chip defectuos: „Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul tău, pe Acela să-L ascultați” (Deuteronom 18, 15); „Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, Întru Care binevoiește sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu și El va propovădui popoarelor legea Mea” (Isaia 42, 1); „Domnul M-a chemat de la nașterea Mea, din pântecele maicii Mele Mi-a spus pe nume” (Isaia 49, 1); „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui, dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32); „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 35); „Dar acum voi mă căutați pe Mine, Omul care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu” (Ioan 8, 40); „Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit înte voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni și prin semne pe care le-a făcut Dumnezeu în mijlocul vostru” (Fapte 2, 22); „Adică despre Iisus din Nazaret, cum a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt și cu putere pe Acesta care a umblat făcând bine și vindecând pe toți cei asupriți de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El” (Fapte 10, 38); „Căci unul este Dumezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus” (I Timotei 2, 5).

Teodot a combătut gnosticismul și dochetismul, însă pentru erezia sa a fost excomunicat de episcopul Victor al Romei, în anul 190. A întemeiat o școală antitrinitară, câștigând mulți adepți, școală unde se preda raționalismul teologic și metoda de interpretare istorico-literală a Sfintei Scripturi. După moartea lui Teodot Curelarul, la conducerea școlii ajungea un alt eretic, pe nume Asclepiodot, iar mai târziu un alt nume sonor din grupul antitrinitariștilor dinamici, Teodot Bancherul sau Zaraful, numit și Teodot cel Tânăr. El susținea în plus față de predecesorul său Teodor Curelarul, că Iisus Hristos este chiar inferior lui Melchisedec, contemporanul patriarhului Avraam. La Roma, teodoțienii au reușit să-l atragă de partea lor pe un mărturisitor pe nume Novalis (după alții Natalis) spre a le fi episcop, însă acesta a renunțat.

Ultimul reprezentant cunoscut al școlii teodoțiene de la Roma a fost Artemon, în jurul anului 230. El nega dumnezeirea lui Iisus, considerându-L un simplu om, îndumnezeit la Botez sau după Înviere și deosebit de Hristos, pe Care-L confunda cu Duhul Sfânt. Datorită faptului că mulți Părinți apuseni au condamnat antitrinitarismul dinamic, erezia a dispărut din Occidentul creștin, fapt consemnat și de tăcerea Sfântului Ciprian Romanul care nu amintește de ea.

În Orient, deși erezia s-a simțit mai puțin ofensivă, totuși, pe la jumătatea secolului al III- lea, în Arabia nord-vestică, episcopul Beril de Bostra avea idei antitrinitare, răspândind însă un antitrinitarism hibrid, aflat la confluența dintre cele două direcții: dinamică și modalistă. „Beril despre care s-a vorbit mai înainte, episcop în Bostra Arabiei, se nevoia să introducă altă rânduială în Biserică și a îndrăznit să spună că Mântuitorul și Domnul nostru n-a avut o existență proprie înainte de a fi venit să petreacă printre oameni, de aceea nu avea nici dumnezeire proprie, ci în El s-ar fi sălășluit numai dumnezeirea Tatălui. În fața acestei situații, întrucât foarte mulți episcopi au avut cu acest om discuții și convorbiri, în cele din urmă, între alții, a fost chemat acolo și Origen. La început și el a intrat în discuții cu el (Beril) ca să caute să-i cunoască părerile, după aceea, întrucât acum știa despre ce-i vorba, l-a readus la ortodoxie în problemele în care se rătăcise, convingându-l prin argumentarea sa, readucându-l iarăși la adevărata învățătură și îndrumându-l spre părerile sănătoase de la început. Scrierile lui Beril se păstrează până astăzi, după cum se păstrează și hotărârile Sinodului convocat din pricina lui, cuprinzând la un loc și întrebările puse de Origen, precum și convorbirile avute cu cei din comunitatea sa, cu alte cuvinte, întreg dosarul celor întâmplate atunci”7. Este vorba de sinodul de la Bostra, ținut în 244, la care au participat mai mulți episcopi, între ei aflându-se și Origen.

Cel mai notoriu nume din tabăra antitriniariștilor dinamici este cel al lui Pavel de Samosata. Originar din Samosata, provincie a Comagenei pe Eufrat, Pavel a ajuns guvernator fiind totodată și secretarul trezoreriei reginei Zenobia a Palmyrei, iar din 260 episcop de Antiohia, în scaunul rămas vacant după moartea episcopului Demetrian. „În Antiohia sfârșindu-și zilele Demetrian, i-a urmat ca episcop Pavel de Samosata”8. Îndeplinea simultan și oficiul de procurator ducenarius și demnitatea episcopală. În calitate de dregător financiar, Pavel primea un salar de 200 de sesterți și pentru că avea sub comanda sa 200 de oameni. Caracterul său imoral nu prea avea multe în comun cu slujirea sa ca episcop al Antiohiei. Era un om de lume, vanitos, plin de sine, bogat, iubitor de slavă deșartă. În 268 s-a convocat un sinod la Antiohia, episcopii adunați cerându-i lui Pavel să lepede învățăturilor sale eretice. În scrisoarea episcopilor prezenți la acest sinod sunt menționate informații prețioase cu privire la caracterul dar și la modul de viață dus de Pavel de Samosata: „El se depărtase de la regula credinței și a trecut la învățături mincinoase și nedrepte, nu ni s-ar cădea să judecăm faptele unuia care s-a situat în afara Bisericii, poate și pentru că înainte fiind sărac și lipsit, iar de la părinții lui n-a primit nici avere, dar apoi nici nu știm să o fi putut câștiga prin altă strădanie, acum vedem că a ajuns la o avere peste măsură de mare, dobândită prin nedreptăți și prin furt de lucruri sfinte, pe care le-a făcut în paguba fraților săi, înșelând pe cei care au săvârșit vreo ilegalitate și făgăduindu-le ajutor dacă îl plătesc cu bani, deși în realitate el îi minte, scoțând câștiguri mari din ușurința cu care-l plătesc cei ce se sunt în necaz numai ca să scape, căci pentru el credința e un izvor de venit. Nu ne legăm nici de faptul că el nutrește gânduri semețe, că se fudulește îmbrăcându-se după moda marilor dregători, căci îi place să fie numit mai curând ducenarius decât episcop, că pășește fălos prin piețe citind pe drum petiții și răspunzând saluturilor mulțimii, în timp ce era însoțit de o suită numeroasă, din care unii treceau în frunte, iar alții îl însoțeau din urmă, lăsând astfel să se înțeleagă că credința e prețuită sau disprețuită în chip sucit după fast și după mândria inimii. Nu pomenim nici faptul că în adunările bisericești îi plac spectacolele mărețe, care să impresioneze, să facă apel la imaginație, să ațâțe inimile simple dornice de astfel de artificii. Pentru el a lăsat să se instaleze o tribună și un tron înălțat, cu totul străin de un ucenic adevărat al lui Hristos; are un cabinet special cum au și dregătorii lumești, cerând și altora să i se adreseze cu astfel de titluri, se lovește cu mâna peste coapse și bate cu piciorul pe tribună; pe cei care nu-l aplaudă și nu agită batistele cum se obișnuiește la teatre, care nu-l aclamă zgomotos și nu se ridică repede, cum fac cei care-l însoțesc, bărbați și femei care-l ascultă în chip necuviincios, pe când cei care-l ascultă cu respect și cu bună cuviință, așa cum se cade să se facă astfel de lucruri în casa lui Dumnezeu, pe aceștia îi mustră și îi înjură. Împotriva propovăduitorilor cuvântului, chiar și când aceștia nu mai sunt în viață, el vorbește în mod necuviincios până și la adunările publice, pe când despre sine vorbește cu îngâmfare, parcă n-ar fi episcop, ci un sofist sau un șarlatan. Cât despre psalmii în care se vorbește despre Domnul Iisus Hristos, el i-a interzis, pretextând că ar fi de dată prea recentă compuși, zice el, de poeți mai noi, de aceea în mijlocul bisericii, din ordinul lui personal au fost puse niște femei să execute tocmai în zilele de Paști niște cântece, de care te crucești când le auzi. O atitudine similară îngăduie el și la episcopii și preoții din satele și orașele care-l ridică în slavă în cuvântările pe care le țin poporului”9.

Episcopii adunați în sinod l-au somat pe samosatean să lepede învățătură eretică care aducea atingere dreptei credințe a Bisericii și să revină la adevărul mărturisit de la început cu privire la dumnezeirea lui Iisus Hristos. Pavel de Samosata a fost vădit ca eretic și excomunicat. „Întrucât acesta (Pavel) cugeta despre Hristos lucruri josnice și nevrednice, în orice caz potrivnice învățăturii bisericești, ca și cum El nu ar fi fost prin fire decât un om obișnuit, a fost invitat să participe la Sinod și Dionisie al Alexandriei, care însă scuzându-se ca fiind prea în vârstă și cu sănătatea șubrezită ca să participe personal și-a expus printr-o scrisoare părerea sa proprie asupra problemei respective. Toți ceilalți păstori ai Bisericilor s-au grăbit din toate părțile să vină la Antiohia și și-au dat mâna împotriva celui ce voia să pustiiască turma lui Hristos...Toți aceștia s-au întâlnit adeseori și în diferite răstimpuri, în fiecare ședință dezbătându-se cu voiciune teze și întrebări diferite. Și în timp ce Samosatenul și aderenții lui căutau să țină încă ascunsă și voalată rătăcirea învățăturii, ceilalți dimpotrivă își dădeau toată silința să dezvăluie și să pună în lumină erezia ei și hula ei împotriva lui Hristos... Sub Gallien s-au strâns foarte mulți episcopi la un ultim sinod, la care a fost demascat și excomunicat în mod clar și recunoscut de toți ca eretic, șeful școlii antiohiene, fiind astfel scos din întreaga Biserică ce se găsește sub cer. Cel care a dat pe față în modul cel mai temeinic învățătura periculoasă a lui Pavel a fost Malchion, un om cu o cultură multilaterală, care stătuse înainte și în fruntea unei școli retorice din cadrul instituțiilor de învățământ ale elinilor din Antiohia, dar care era și cel mai prețuit de preoțimea comunității acestui oraș pentru excepționala curăție a credinței sale creștine. Acesta a purtat cu el o discuție, pe care, după cum se știe, stenografii ne-au păstrat-o, au notat-o și s-a păstrat până azi. Dintre toți, singur el a fost în stare să demaște pe acest om, care era șarlatan și înșelător”10.

Doctrina lui Pavel de Samosata este următoarea: Dumnezeu este o singură persoană (prosopon en). Logosul sau rațiunea și înțelepciunea (sophia) dumnezeiască sunt în El, dar nu ca persoane ci ca proprietăți sau facultăți impersonale, anipostatos și nu enipostatos. Logosul nu este un ipostas propriu, ci este impersonal, ca și rațiunea în om11. Caracterul impersonal al Logosului reiese și din relația Sa cu Dumnezeu-Tatăl, singurul Dumnezeu atât ființial cât și ipostatic. Logosul nu este deosebit ca persoană de Tatăl, fiind de-o ființă cu El (homoousios), prin ființă înțelegând ipostasul iar nu substanța în sine. Numele de Logos desemna atât înțelepciunea lui Dumnezeu (sophia Teou) cât și Duhul lui Dumnezeu (pneuma Teou). „Pavel de Samosata a făcut un pas mai departe. El a acceptat învățătura despre Logos devenită mai înainte oficială, însă a interpretat Logosul lui Dumnezeu ca o proprietate a unicului Dumnezeu. Dumnezeu este unul și are numai un chip. De aceea Iisus nu poate fi Dumnezeu-Însuși, ci numai apariția unei proprietăți a lui Dumnezeu, care este numită Înțelepciune, Spirit sau Logos. Ea este puterea interioară prin care Iisus a trăit o viață fără păcat și prin aceasta fiind un model. Ființa deplină și ideală a lui Iisus constă în faptul că El S-a subordonat unicului Dumnezeu”12.

Iisus este om născut din Fecioara Maria în chip supranatural, dar nu este Fiu-Persoană ci Logosul lui Dumnezeu locuiește în omul Iisus. Logosul divin a lucrat în omul Iisus ca în Moise și în Profeți, dar în chip superior. Iisus și Logosul nu sunt uniți după ființă ci după virtute. Logosul locuiește în El ca într-un templu, dar unul este Logosul, iar altul este omul Iisus. Logosul este deosebit în esență de Iisus, Acesta neavând o personalitate dumnezeiască. Totuși prin unirea cu El, Logosul face din Iisus o persoană unică, superioară tuturor oamenilor. Născut din Fecioara Maria și de la Duhul Sfânt, întărit de Duhul la Iordan, Iisus a atins desăvârșirea morală ducând o viață aparte. Iubirea Lui de Dumnezeu, voința Sa fără de păcat, îl diferențiază de semenii Săi. Prin puterea lui Dumnezeu, El este unit nedespărțit cu Tatăl și ne mântuiește. Fiind înzestrat cu putere de sus, Îl putem numi Dumnezeu, dar nu prin ființa Sa, ci prin virtute. „El (Pavel) nu vrea să mărturisească, așa cum mărturisim noi, că Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât din cer (ca să anticipăm ceva din ceea ce vom scrie mai încolo și care nu va fi o simplă afirmație, ci reiese în toate privințele din multe pasaje ale documentelor, pe care vi le-am trimis și mai ales din pasajul în care spune că Hristos vine de jos, de pe pământ); dimpotrivă cei care cântă psalmi în cinstea lui, lăudându-l în fața poporului, susțin că nelegiuitul lor învățător este înger coborât din cer, ceea ce nu împiedică pe acest fanfaron să oprească atfel de hule, ci le aprobă... Cum am spus-o mai înainte, un astfel de om ar mai putea fi îndreptat dacă ar avea simțăminte creștinești și dacă s-ar afla în rândurile noastre; dar unuia care-și bate joc de sfintele Taine și care se mai și laudă cu erezia spurcată a lui Artemas (de ce să nu arătăm în fond cine-i tatăl acestei erezii?) credem că nu suntem datori să-i cerem nici socoteală pentru faptele sale”13.

Este amintit un anume Artemas sau Artimon, eretic antitrinitar, care l-ar fi inspirat pe Pavel de Samosata: „Unul din acești bărbați a compus împotriva ereziei lui Artimon, pe care ar fi încercat să o reînnoiască în vremea noastră Paul din Samosata, o scriere, în care se păstrează o istorioară utilă temei noastre. În ea se dovedește că respectiva erezie, care învață că Mântuitorul ar fi fost un simplu om, s-a formulat abia de curând, câtă vreme autorii ei ar vrea să-i dea o vechime venerabilă”14. Dat fiind faptul că pentru a arăta unicitatea ipostatică a lui Dumnezeu, Pavel de Samosata folosește sintagma homoousios, de o ființă, prin termenul ființă înțelegându-se unicul ipostas al lui Dumnezeu, unii dintre Părinții Sinodului I ecumenic au respins expresia de o ființă cu Tatăl, care lămurea înțelesul relației personale dintre Tatăl și Fiul, motivând că expresia provine din limbajul ereticilor, fiind întrebuințată de antitrinitarii dinamici. „E drept că episcopii care s-au întrunit să judece pe Pavel de Samosata au atacat această expresie socotind-o neclară. Ei ziceau că termenul deoființă ne duce cu gândul în același timp atât la ființă, cât și la ceea ce provine din ființă, așa încât, odată împărțită, ființa dă numirea deoființă și celor în care a fost împărțită”15.

Ereziarhul a fost depus din demnitatea de episcop al Antiohiei și excomunicat. „Am fost nevoiți așadar, după ce am excomunicat pe acest încăpățânat vrăjmaș al lui Dumnezeu, să punem cu ajutorul Domnului, așa cum ne-am convins, în locul lui, pe alt episcop în Biserica cea universală, pe fiul răposatului Demetrian, fost înainte-stătător al acestei comunități, cu numele Domnus, om împodobit cu toate calitățile cerute unui episcop, rugându-vă să-i scrieți și să primiți de la el epistole de comuniune. Celălalt nu are decât să se adreseze în scris lui Artemas și ucenicii lui Artemas să-l întrețină în comuniune... Dar întrucât Pavel n-a vrut în nici un chip să iasă din casele Bisericii, împăratul Aurelian a dat o decizie favorabilă, în sensul ca acestea să fie repartizate acelora cu care vor sta în corespondență episcopii creștini din Italia și din Biserica Romei. Abia în felul acesta persoana sus-menționată a fost scoasă din Biserică, cu ultima rușine de autoritatea civilă”16.

2. Antitrinitarismul modalist

„Cealaltă față a monoteismului creștin se găsește în modalism. El este adesea văzut în extremă fiind contrar subordinaționismului dinamic, dar nu este altceva decât reversul acestuia. Căci aici se impune de asemenea ideea de bază a unui Dumnezeu și a monarhiei lumii care poate să fie exercitată numai de la acest subiect singur. Mijlocul de a păstra acestă unitate simplă a lui Dumnezeu este un altul: Hristos nu e subordonat unicului Dumnezeu, ci este dizolvat în Dumnezeu Unul. Teologic se pune însă problema: dacă Hristos este Dumnezeul nostru, atunci trebuie ca Tatăl și Fiul nu numai să fie unul, ci într-adevăr să fie unul Dumnezeu. Unul este numit Tatăl în măsura în care El se face subiect al revelației Sale. El este numit apoi Fiul și Duhul Sfânt în măsura în care El devine obiect și putere a propriei Sale revelații. O formă timpurie de menținere a unității lui Dumnezeu în acest mod se găsește în patripasianismul sirian: «Tatăl Însuși a apărut în trup, în timp ce s-a făcut om, El Însuși a suferit, a murit și a înviat». Conform acestei teze, istoria lui Hristos poate să aibă numai un subiect. Este Dumnezeu unul care ne apare ca Tată, ca Fiu și ca Duh Sfânt. Această triadă apare mai întâi în revelația monadei”17.

Antitrinitarismul modalist este cunoscut și sub numele de monarhianism, provenind de la grecescul monarhia, termen însemnând o singură stăpânire, un singur principiu. Monarhianismul combate diferitele forme de gnosticism care puneau în primejdie tema unității divine prin afirmarea existenței nenumăraților eoni, demiurgi, emanați din divinitate sau coexistând cu Aceasta din veșnicie. Accentuând prea mult suveranitatea și unitatea ființială a lui Dumnezeu s-a ajuns în cele din urmă la unicitatea persoanei divine în defavoarea Trinității ipostatice a lui Dumnezeu18.

Antitrinitarismul modalist sau monarhanismul a luat naștere în Orient, în Asia Mică, de aici fiind adus la Roma. Ca reprezentanți de seamă se disting: Noet, Praxeas, Epigon, Cleomenes și Sabeliu. Potrivit acestei concepții, Dumnezeu este o singură persoană care S-a revelat succesiv în trei forme sau modalități diferite: forma Tatălui, Care a creat lumea și a dat Legea Veche, forma Fiului, Care a salvat lumea, și forma Duhului. Astfel, persoanele dumnezeiești nu sunt distincte în chip real, ci apar ca simple manifestări sau numiri ale unei singure persoane divine, între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt neexistând nicio deosebire. Monarhienii au ca urmași în timpurile mai noi pe socinieni și unitarieni.

Într-o formă simplă erezia se întâlnește la Noet, episcopul Smirnei, urmaș al Sfântului Policarp. Acesta învăța pe la sfârșitul secolului al II-lea, că Iisus Hristos este Însuși Tatăl care s-a născut și a murit. A fost excomunicat și alungat din Smirna. De acolo a mers la Roma, unde, se pare, că erezia ajunsese înaintea lui. Ipolit al Romei în lucrarea Philosofumena, descrie și combate erezia lui Noet. Din informații aflăm că acesta identifica pe Fiul cu Tatăl. Înainte de întrupare, Tatăl a purtat numele de Tată, dar îndată ce S-a născut între noi, a devenit Fiu. Tatăl este deci, cel care a suferit pe cruce. Se observă identitatea personală absolută dintre Tatăl și Fiul. În acea vreme, Calist, pe atunci diaconul episcopului Zefirin al Romei, i-a combătut pe modaliști, iar după ce a devenit papă l-a excomunicat pe ereticul modalist Sabelie, însă se pare că fost influențat de erezie. Din mărturisirea de credință atribuită de Ipolit episcopului Calist, se observă că acesta era influențat de ideile antitrinitare: „Același Cuvânt este identic cu Fiul, identic cu Tatăl; acestea sunt două nume diferite, însă ele se aplică la un spirit unic, indivizibl. Nu se poate zice: unul este lucrul Tatălui, altul al Fiului, ei nu sunt decât unul și același lucru, totul este plin de duhul divin, lumea superioară și lumea inferioară. Duhul întrupat în Preacurata nu este altul decât Tatăl. Precum este scris: «Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine?». Ceea ce am văzut așa zicând la om este Fiul, însă Duhul cuprins în Fiul este Tatăl. Căci a zis el, eu nu am vorbit despre doi dumnezei, Tatăl și Fiul, ci numai acest Dumnezeu fiind o singură persoană, nu pot fi doi. Astfel Tatăl a suferit în același timp cu Fiul, căci el n-a voit să zică că Tatăl a suferit ci că El este o singură persoană cu Fiul, pentru a scăpa de învinuirea de blasfemie contra Tatălui”19.

Un alt reprezentant al modalismului a fost Praxeas, împotriva căruia se va ridica Tertulian. Originar din Asia Mică, mediu propice pentru dezvoltarea erezilor antitrinitare, contemporan cu Noet, Praxeas a venit la Roma răspândindu-și ideile greșite. A activat în timpul episcopului Victor I al Romei (189-198), combătându-l pe acesta, căci îmbrățișase erezia montanistă. Beneficia de o anumită faimă, lăudându-se că a suferit ca mărturisitor, fiind întemnițat și torturat în timpul unei persecuții anticreștine, situație descrisă de Tertulian astfel: „Praxeas era o fire neliniștită și pe deasupra înfumurată de cinstea martiriului, din pricina unei singure, scurte și simple plictiseli în temniță; însă chiar de și-ar fi dat trupul să fie ars, la nimic nu i-ar fi folosit, neavând dragostea Domnului”20. De la Roma, ereticul va pleca la Cartagina, metropolă cosmopolită a Imperiului Roman, a treia ca număr de locuitori și a doua ca importanță economică și culturală. Aici va continua să-și răspândească învățătura câștigând câțiva adepți, însă va fi apostrofat de Tertulian, într-un tratat apologetic intitulat Împotriva lui Praxeas. Acest personaj, de temut pentru timpul său, era acuzat de unii contemporani că „fuge de Duhul și-L răstignește pe Tatăl”, adică confundă Persoanele dumnezeiești.

Praxeas învăța că Tatăl s-a pogorât în Fecioara Maria, El Însuși S-a născut din ea, a pătimit, a fost răstignit, El Însuși fiind Iisus Hristos. Fiul este omul Iisus, iar Hristos este Tatăl. Praxeas era socotit de Tertulian fiu al Satanei: „În multe chipuri diavolul s-a împotrivit adevărului. Câteodată a năzuit să-l zdrobească, apărându-l. A proclamat un unic Dumnezeu Atotputernic, Ziditor al lumii, pentru ca din unicitatea Lui să dea naștere unei erezii. A afirmat că Însuși Tatăl S-a pogorât în Fecioară, că Acesta S-a născut din ea, că a pătimit, în sfârșit, că Însuși Tatăl este Iisus Hristos. Totuși, șarpele s-a contrazis, deoarece, după botezul lui Ioan, s-a apropiat de El, ispitindu-L ca pe Fiul lui Dumnezeu, sigur fiind că Dumnezeu are un Fiu, întemeindu-se chiar pe Scripturile din care a tâlcuit atunci ispita: Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, spune ca aceste pietre să se preschimbe în pâine; de asemenea: Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, azvârle-Te de aici. Fiindcă s-a scris: îngerilor Săi – Tatăl – le va porunci pentru Tine să Te poarte pe brațe, ca nu cumva să-Ți izbești de stâncă piciorul... Praxeas l-a slujit de două ori pe diavolul la Roma: a izgonit profeția și a adus erezia, a alungat Paracletul și a răstignit pe Tatăl... Astfel, potrivit lui Praxeas, după o vreme, Tatăl S-a născut și a pătimit, încât Însuși Dumnezeu Atotputernicul este Iisus Hristos... în cazul acestei erezii, care consideră că deține adevărul nealterat, pentru că, afirmă ea, într-Un singur Dumnezeu nu se poate crede altfel decât spunând că și Tatăl, și Fiul, și Duhul Sfânt sunt Unul și Același”21. Pentru a-și argumenta și mai bine erezia, Praxeas se folosea de anumite versete din Sfânta Scriptură: „Eu sunt Alfa și Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul” (Apocalipsa 1, 8); „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30); „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Opunându-se modalismului, Tertulian deosebea întru totul pe Tatăl de Fiul, accentuând în același timp unitatea de ființă a Personelor dumnezeiești: „Cuvântul este dar totdeauna în Tatăl, precum El Însuși zice: «Eu și Tatăl una suntem». Afirmăm deci că Fiul S-a născut din Tatăl, însă nu s-a despărțit de El. Căci Tatăl a născut pe Cuvântul, așa cum învață și Paraclet, ca rădăcina pe tulpină, ca izvorul pe râu, ca soarele pe rază. Tulpina însă nu e despărțită de rădăcină, nici râul de izvor, nici raza de soare, tot așa, nici Cuvântul nu este despărțit de Dumnezeu22.

Pe lângă distincția Ipostasurilor în Dumnezeu, Praxeas mai nega și dualitatea firilor în Hristos, trupul Domnului fiind înțeles drept omul Iisus, iar duhul Său fiind Dumnezeu.

Epigon și Cleomene, cunoscuți lui Ipolit, proferau același sistem doctrinar ca și mentorii lor, Noet și Praxeas. Astfel, Tatăl născându-Se a devenit Fiul Său, care a suferit pentru noi, a murit și înviat, ca să ne poată mântui.

Cel mai cunoscut reprezentant al antitrinitarismului modalist a fost Sabelie. Originar din Cirenaica (Pentapolis, Libia), Sabeliu a fost preot și ucenic al ereticului modalist Cleomene. Ipolit l-a întâlnit la Roma în timpul episcopilor Zefirin și Calist (la începutul secolului al III-lea). Datorită învățăturilor sale periculoase, a fost excomunicat de papa Calist al Romei pe la anul 220. „Sabelianismul apare ca o replică iudaică împotriva dogmei treimice... o grupare exagerată a Treimii în unitate, prin reducerea celor Trei Persoane la simple roluri succesive ale unuia și aceluiași ipostas”23.

Sabelie învăța că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt trei numiri ale aceleași persoane dumnezeiești. Cele trei denumiri trebuie înțelese ca diferite moduri, aspecte sau condiții în care ființa dumnezeiască apare în exterior, iar nu ca persoane distincte în unitatea Dumnezeirii. Unele elemente din doctrina lui Sabelie au fost împrumutate din gândirea stoică, precum expresia: o ființă poate avea mai multe moduri de apariție. Dumnezeu în propria Sa ființă, nediferențiată, simplă, necompusă, este numai o singură persoană, dar în relațiile cu creația se exprimă în trei moduri: este Tatăl, când ne referim la ființa supremă care a creat Universul, așa cum Se descoperă mai ales în Vechiul Testament și Fiu, ca revelat în Hristos și Mântuitor. Dumnezeul aflător în Hristos este Tatăl Însuși, care a luat trup din Maria, a devenit Fiul și a suferit pe cruce. Sfântul Duh este ultima apariția a lui Dumnezeu, având ca scop sfințirea creației. E vorba despre înțelegerea Treimii ca Dumnezeu în manifestare.

Echivalența dintre Tatăl și Fiul era numită de Sabelie Hyospater. Ipostasul nu este gândit ca ceva personal, ci înțeles ca un mod revelator al Dumnezeului monopersonal. În loc de hypostasis, Sabelie folosește prosopon, care redă mai bine înțelesul modalist al persoanelor Preasfintei Treimi. „Modalismul a ajuns la formularea sa teologică prin Sabelie, după numele căruia a fost numită întreaga direcție mai târziu. Ideile de bază sunt simple: în istoria revelației Sale și a comunicării mântuirii, Dumnezeu-Unul ia trei chipuri: în chipul Tatălui El ne apare ca Creator și Legislator, în chipul Fiului ca Mântuitor și în chipul Duhului Sfânt ca Dăruitor al vieții. Tatăl, Fiul și Duhul sunt trei moduri de apariție ale unicului Dumnezeu. Ca Cel Unul, Dumnezeu nu poate fi cunoscut, numit și pronunțat. Sabelie a numit cele trei moduri de apariție ale unicului Dumnezeu nu numai apariții, ci totodată idia perigrafi, adică ceva din Dumnezeu care ocupă un loc. Dumnezeu Unul ne apare nu numai trinitar, ci este într-un anumit grad în istoria mântuirii în măsura în care ocupă un loc în aparițiile sale și prin care locuiește în lume. Sabelie deosebește între Dumnezeu Unul și locuirile Sale. Dumnezeu Unul este nediferențiat, incomunicabil și de aceea incognoscibil. El se face însă cunoscut istoric în fiecare din locuirile Sale ce pot fi ce pot fi numite cu cele trei nume. El ajunge să gândească unitatea monadică a lui Dumnezeu cu ajutorul conceptelor stoice: ea poate să se extindă sau să se adune, să se dezvolte și să se strângă... Prin aceasta se arată că Dumnezeu Unul trebuie gândit nu numai substanță monadică, ci totodată ca subiect identic... Pentru Sabelie și Marcel, Dumnezeu Unul este lumina veșnică, simplă și neîmpărțită, ale cărei raze sunt imprimate în lumea oamenilor, fiecăruia după puterea sa de primire. Dacă Dumnezeu Unul apare numai ca Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, atunci caraterul impropriu al aparițiilor este denumit cu această expresie verbală. Cine sau ce este Dumnezeu Unul nu poate fi perceput, deoarece nu poate fi comunicat. Prin urmare, cunoașterea aparițiilor lui Dumnezeu nu poate să mijlocească comuniunea cu Dumnezeu-Însuși. Acest modalism este numai aparent o teologie a dumnezeirii lui Hristos. În realitate, el conduce la dizolvarea dumnezeirii lui Hristos în unitatea inexprimabilă și încomunicabilă a dumnezeirii în sine. Cu afirmația «Hristos este Dumnezeu», se ajunge în final la dispariția lui Hristos în Dumnezeu Unul. Invers: apariția lui Dumnezeu Unul ca Hristos este condamnată ca improprie. Pe această cale ea se impune ca și constrângere a gândirii monoteiste. Realitatea comună pe care o are sabelianismul cu arianismul este monoteismul”24.

Influența lui Sabelie va fi de durată, în Spania prin Osiu de Cordoba și în Asia Mică prin Marcel al Ancyrei, un „antiarian cu atât mai îndârjit cu cât atașamentul său pătimaș și unilateral la vechiul principiu al monarhiei dumnezeiești îl face să alunece în erezia opusă și simetrică: adversarii săi par să nu se fi înșelat descoperind la el un modalism mărturisit, sau implicit, vechea eroare a lui Sabelius”25.

Vedenia descoperită Sfântului Arhidiacon Ștefan în ceasul muceniciei sale: „Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 56), a constituit una din puternicele mărturii date de Biserica Sobornicească de-a lungul veacurilor în afirmarea dogmei Sfintei Treimi. „Dacă Dumnezeu ar fi săvârșit vedenia numai pentru folosul lui Ștefan, era de-ajuns numai vocea din cer, cum s-a întâmplat mai înainte în timpul botezului Domnului... Acum însă s-a arătat lui Ștefan în vedenie pentru alte pricini și mai cu seamă având în vedere rătăcirea lui Sabelie... care avea să introducă în lume amestecul ipostasurilor Sfintei Treimi”26.

Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția creștinilor din vremea sa asupra rătăcirii aduse în Biserică de antitrinitariștii modaliști: „El (Hristos) a voit sa ne ferească, nu cumva, pentru apropierea cea mare și negrăită în care stau cele Trei Fețe una către alta, să ajungem la socotința că în Dumnezeire ar fi numai o Față. Într-adevăr, Sabelie și alții învățaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înțelegere a cuvintelor: «Eu și Tatăl una suntem» și «Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl»”27.

Sabelianismul a fost condamnat oficial la Sinodul al II-lea ecumenic, când Părinții paticipanți au adăugat la orosul dogmatic constantinopolitan: „Să fie crezută o dumnezeire, o putere și o ființă (substanță), a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de o cinstire egală și de o împărăție împreună veșnică, în trei ipostase desăvârșite, sau în trei persoane (fețe) complete, ca să nu găsească loc nici boala (erezia) lui Sabelie, care amestecă ipostasurile și înlătură astfel însușirile fiecărui ipostas...”28.

În concluzie, putem afirma că după modaliști, „divinitatea este o unitate (monas) nedistinctă, dar ea iese din sine însăși în timp pentru scopurile lumii. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu sunt trei persoane distincte ale dumnezeirii, ci trei numiri într-o singură ipostază sau trei moduri ale lui Dumnezeu”29.

Antittrinitarismul a constituit pentru Biserică cel mai mare pericol doctrinar, ținându-se cont că specificul și superioritatea creștinismului față de celelalte religii monoteiste constă tocmai în afirmarea existenței lui Dumnezeu, ca Unitate de Ființă și Treime de Persoane, dar și pentru faptul că antitrinitarismul desemna leagănul de naștere al subordinaționismului. Interesantă este poziția Sfântului Ioan Gură de Aur, care aprecia: „Mare este primejdia în lupta cu ereticii! Te temi ca nu cumva lovind pe unul, să fi rănit de celălalt. Dacă spui că este o singură Dumnezeire, Sabelie răspunde îndată că tot astfel o mărginește și El; dacă o desparți, spunând că Unul este Tatăl, Unule este Fiul și Altul este Duhul Sfânt, se înfățișează Arie, care de la deosebirea dintre Persoanele Dumnezeirii te duce la deosebirea de ființă. De aceea, în lupta pe care o ai de dus cu acești eretici trebuie să știi să te ferești de nelegiuitul, dar să fugi și de nebuneasca deosebire făcută de Arie în ființa Dumnezeirii, și să mărturisești că una este Dumnezeirea Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, dar adăugând totodată că această unică Dumnezeire are trei ipostase”30 amestec făcut de Sabelie între Persoanele Dumnezeirii. Sub impactul gândirii substanțialiste din antichitate, Biserica a trebuit să depășească opoziția dintre unitatea esenței și trinitatea ipostasurilor. În lămurirea acestei chestiuni pretențioase, Biserica a fost obligată să răspundă cu un limbaj teologic mai pronunțat, care a stat la baza noțiunilor dogmatice formulat ulterioare.