La inițiativa PF Părinte Patriarh Daniel, în ședința de lucru din 29 oct. 2008, Sfântul Sinod al B.O.R. a proclamat anul 2009 ca an comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+ 379 de la a cărui trecere la cele veșnice se împlinesc 1630 de ani) și al celorlalți Părinți Capadocieni în Patriarhia Română. Acest lucru se materializează prin mai multe manifestări (comemorări, simpozioane, conferințe etc.) în decursul acestui an pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.
Sfântului Vasile cel Mare este unul din cei mai activi ierarhi din timpul său, dar și de după el în problemele social-filantropice ale Bisericii. Atât în cuvântările sale, cât mai ales în realizările practice, sunt multe referiri la milostenie ca dimensiune a filantropiei, abordând-o din toate punctele de vedere. Predicile sale abundă de îndemnuri și chiar mustrări adresate ascultătorilor, având ca punct de plecare filantropia.
Pentru început să aprofundăm termenul filantropie. Nici popoarele păgâne, nici iudeii nu aveau în credința lor împlinirea acestei noțiuni. Filantropia este specifică comunității creștine. De la început, creștinii n-au practicat milostenia în mod izolat, ci întreaga comunitate avea convingerea că această acțiune este a tuturor. Nici nu se poate concepe Biserica creștină fără facere de bine. Acest lucru îi este înnăscut Bisericii, pentru că însuși Capul Ei, Hristos Domnul a practicat-o: “Căci Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească”.1
Termenul filantropie este specific creștinismului, și înseamnă iubirea lui Dumnezeu față de om. Dar și omul este chemat să urmeze “filantropia” lui Dumnezeu. Sf. Ev. Ioan ne învață că “Dumnezeu este iubire”.2 Deci filantropia își are originea în Sfânta Treime. Așadar primul filantrop este Dumnezeu. Termenul filantropos nu este foarte des folosit în Noul Testament și se referă atât la filantropia lui Dumnezeu cât și la filantropie ca relație între oameni. Se folosesc de multe ori sinonime, cum ar fi:
Omenie (ca relație între oameni) “Iar locuitorii ei (insula Malta) ne arătau o deosebită omenie, căci, aprinzând foc, ne-au luat pe toți la ei din pricina ploii care era și a frigului”.3
Agape (termen biblic) a fost preluat în vocabularul liturgic ca filantropie, având în această formă un sens mai realist, indicând prezența istorică, chenotică a plenitudinii Dumnezeirii în persoana Fiului.”.4
Caritatea este sinonim cu milostenie sau iubirea de aproapele. Vulgata folosește această traducere a termenului filantropie.
Iubirea de aproapele ca sintagmă are un conținut complex și se referă la iertarea aproapelui, dar și la slujirea lui. Ea nu se practică numai acolo unde este lipsă, suferință și mizerie.
Mila – care izvorăște din dragoste. Avem milă pentru cineva pentru că îl iubim, lipsa lui ne afectează, îl compătimim și când este nu doar în lipsuri materiale, ci și în cele spirituale, când pătimește, când nu trăiește după învățătura Bisericii. Căci a avea milă de cineva înseamnă a suferi împreună.
Diaconia este un alt sinonim specific creștinismului și are mai multe înțelesuri: slujirea la mese, slujba în comunitate, adunarea și împărțirea colectelor și slujirea sacramentală(diacon, ca primă treaptă a preoției).
Am prezentat sinonimele termenului filantropie pentru a-l înțelege mai ușor. Trebuie să știm că Dicționarul Religios definește filantropia, “ca fiind acțiunea de binefacere întreprinsă în folosul oamenilor săraci și al așezămintelor de binefacere.”.5
Înțelegând sensurile filantropiei să vedem în continuare cum a practicat-o Sf. Vasile. Când revine în Cezareea Capadociei de la studii, Vasile profesează ca dascăl de retorică. Sub influența surorei sale Macrina, se îndreaptă spre creștinism, regretând că a pierdut atâta timp în zadar după cum afirmă: „...Dar când m-am deșteptat, ca dintr-un somn adânc, am ridicat ochii mei spre lumina minunată a Evangheliei și mi-am dat seama de inutilitatea înțelepciunii stăpânitorilor lumii acesteia, care sunt pieritori....Așadar, citind Evanghelia și văzând din ea că cel mai mare prilej pentru desăvârșire este de a vinde averile și a le împărți fraților noștri săraci...”.6 Părăsește catedra de retorică din Cezareea, primește botezul, face o primă împărțire a averilor sale la cei săraci și pleacă să cerceteze atleții pustiei din Alexandria, Egipt, Palestina, Siria și Mesopotamia. În acest nou curs al vieții sale se realizează și primul act de filantropie (ajutorarea celor săraci).
La reîntoarcerea din această călătorie, Vasile își împarte și restul averii sale la săraci și se retrage în Pont unde pune bazele unei mănăstiri de monahi. Cele două împărțiri a averii sale constituie așadar începutul acțiunilor de filantropie ale Marelui Vasile.
Așezământul monahal din Pont își mărește numărul viețuitorilor prin faima lui Vasile. Pentru monahii din mănăstirea sa a întocmit reguli de viețuire: Regulile mari și Regulile mici, alături de alte lucrări ascetice, care vor ajunge reguli de viețuire pentru întreg monahismul ortodox. În mănăstire monahii trăiau conform conceptului „ora et labora” (roagă-te și muncește), iar cu veniturile provenite din munca lor se făceau acte de milostenie, se trimiteau colecte pentru ajutorarea unor comunități sau biserici, se asigura asistență medicală celor bolnavi și nevoiași. Putem spune că aceasta constituie a doua etapă în opera caritabilă filantropică a Sf. Vasile.
Opera sa filantropică și-o întemeiază pe trei argumente scripturistice:
- Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră ca forma cea mai concretă a dragostei dumnezeiești, deci motivul întrupării este marea filantropie a lui Dumnezeu: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, L-a dat ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică.”.7
- Spălarea picioarelor ucenicilor este considerată sinteza a ceea ce învață Domnul nostru Iisus Hristos despre misiunea de slujire a Bisericii în lume.
- Faptele milei trupești, ca aspect al slujirii, a cărei substanță este iubirea, dar și condiție a dobândirii Împărăției lui Dumnezeu.8
Reîntors în Cezareea, la cererea episcopului Eusebie, Vasile organizează pe credincioși pentru a preîntâmpina primejdia, respectiv erezia ariană promovată de însuși împăratul Valens. Mai face o nouă împărțire a averii sale la cei săraci, avere ce o moștenise la moartea mamei sale.
Dar acest mare om al Bisericii nu s-a mărginit numai să-și împartă averile sale la cei săraci, ci a lucrat cu toată ființa sa pentru alinarea suferințelor celor în nevoi. Acest lucru îl observăm în anul 368, când o mare secetă și foamete se abate asupra Capadociei. Prin cuvântările sale, Vasile a deschis hambarele celor avuți și prin îndemnurile sale a realizat spusele Scipturii „a împărțit pâine celor flămânzi”, a săturat cu pâine pe cei săraci, i-a hrănit în timp de foamete. Unul din îndemnurile sale erau: „Dă puțin și cucerești prin aceasta mult. Căci precum Adam prin mâncarea pierzătoare a moștenit păcatul, tot așa noi distrugem plăcerea păcatului când ne îngrijim de nevoia și foamea fraților noștri”. Cu același prilej, Sf. Vasile insistă și asupra altui aspect al filantropiei, care deși este foarte important, uneori este trecut ușor cu vederea. Chiar în timp de necesitate, ca cel al foametei din 368, adevăratul filantrop trebuie să se preocupe mai mult de semeni decât de el însuși. După Sf. Vasile, tocmai atunci se vede adevărata dragoste față de aproapele, când creștinul se lasă pe sine, asemenea văduvei din Sarepta Sidonului, pentru a ajuta pe cel cu mai mari lipsuri.
Prin cuvânt Sf. Vasile, îi sensibilizează pe ascultători să facă milostenie. Descrie în imagini plastice judecata din urmă, insistând asupra faptului că cei care au ajutat pe aproapele, sub orice formă, vor moșteni viașa veșnică. Dar îndemnurile sale nu se reduc doar la cuvinte, ci se caracterizează prin fapte și acțiuni. El a adunat pe cei bântuiți de foamete (bărbați și femei, copii și bătrâni, nenorociți de orice vârstă). „A strâns tot felul de alimente, care pot ajuta la potolirea foamei, oale pline cu legume și alte verdețuri. Apoi a imitat slujirea lui Hristos, Care încins cu un șorț nu S-a sfiit să spele picioarele ucenicilor Săi; tot așa și Vasile de-a valma cu slugile, care-i erau colaboratori, îngrijea de trupurile celor care aveau nevoie de ajutor, dar tot odată și de sufletul lor, dându-le odată cu hrana și cinstea cuvenită, ajutându-i cu alte cuvinte, din două părți”.9 În același context, Sf. Vasile mustră și condamnă pe cei ce nu practică milostenia, asemănându-i cu tânărul bogat, care deși avea multe virtuți, le lipsește milostenia. Aceasta este virtutea, în concepția Marelui Capadocian, care-l schimbă pe om și prin ea se luptă împotriva egocentrismului. Odată cu fapta de milostenie el se dăruiește pe sine, dăruiește, renunțând măcar la o parte din plinul său.
Un alt aspect pe care-l prezintă Sf. Vasile cu referire la foametea din 368, este nepracticarea milostivirii. El ne arată că avem datoria de a ne iubi aproapele, iar aceasta se concretizează prin săvârșirea actelor de milostenie. În viziunea sa, milostenia este un adevărat act de pocăință. Pedeapsa cu foametea este cu atât mai grea cu cât creștinii nu fac milostenie și nici nu-și plâng păcatele lor. Pentru a fi mai concludent, Sf. Vasile vine și dă exemplul din Vechiul Testament, hrănirea poporului ales în pustie cu mană cerească. În Capadocia, pămâmtul nu a rodit aproape nimic pentru hrană unei populații mult mai mică în număr, ca pedeapsă pentru îndepărtarea de Dumnezeu, prin nesocotirea aproapelui.
Milostenia în viziunea Sf. Vasile, are efecte pe două direcții: pe de o parte iartă păcatele și aduce har de la Dumnezeu, iar pe de altă parte elimină consecințele negative ale nepracticării ei: minciună, certuri, războaie și moartea. Când îndemna pe cei bogați să facă milostenie, Marele Vasile argumenta că Însuși Dumnezeu este milostiv. El arată că tot ceea ce avem se datorează lui Dumnezeu, filantropiei Lui și de aceea și noi avem datoria să manifestăm filantropie față de aproapele. Ca o paranteză și Sf. Vasile, ca și toți Părinții Bisericii, consideră bogăția ca pe ceva indiferent, nici bun nici rău. El o numește chiar „fără valoare”. Din această perspectivă el condamnă luxul, arătând că fiecare om trebuie să stăpânească atât cât îi este necesar.
În anul 370, scaunul Cezareei Capadociei a rămas vacant prin moartea episcopului Eusebie, și este ocupat de Sf. Vasile. Ca episcop, Sf. Vasile a luptat cu fapta, cu cuvântul și cu scrisul. Am văzut că grija pentru cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, ușurarea suferințelor celor bolnavi și îmbunătățirea vieții celor mutilați din naștere și din împrejurări nenorocite, a fost grija permanentă a întregii vieți a Sf. Vasile. Ca tânăr a împărțit întreaga sa avere oropsiților soartei, ca preot a dat hrană celor flămânzi în timpul secetei și foametei cumplite din 368, iar ca episcop și-a lărgit acțiunile sale filantropice, pe de o parte dând dispoziție horepiscopilor săi să înființeze în eparhiile lor așezăminte filantropice permanente, iar pe de altă parte a ridicat în apropierea Cezareei un mare complex filantropic care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case pentru străini.
Sf. Vasile este primul care pune bazele filantropiei practice într-o provincie. El a construit lângă orașul Cezareea un alt oraș, pe care poporul l-a numit cu numele întemeietorului Vasiliada. Sistemul de îngrijire medico-social cuprindea case de îngrijire a săracilor, un cămin pentru străini, un spital pentru leproși și alte anexe. În acest așezământ își desfășurau activitatea: doctori, infirmieri, brancardieri, supraveghetori, oameni de serviciu. Prin amploarea și diversitatea activităților lui, acest așezământ era de neobișnuit pentru acea vreme, căci însuși prefectul provinciei era tulburat, neștiind ce măsuri să ia.
Din cuprinsul Scrisorii 94 adresată guvernatorului provinciei Capadociei, aflăm pe de o parte amploarea Vasiliadei, iar pe de alta grija deosebită a Bisericii pentru cei nevoiași, alături de personalitatea marelui, ierarh: „Poate spune, oare, cineva că aducem vreo vătămare ordinii de stat, când înălțăm Dumnezeului nostru o biserică, zidită măreț, iar împrejurul ei locuințe dintre care una este pusă la dispoziția căpeteniei provinciei, iar altele mai mici, împărțite după rang slujitorilor bisericești, care pot fi folosite și de demnitarii și însoțitorii voștri? Pe cine nedreptățim dacă zidim case pentru cei care sunt în trecere pe aici, case pentru cei care din pricina bolilor au nevoie de îngrijiri, dându-le acestora ajutorul necesar: îngrijitori de bolnavi, doctori, animale de jug și căruțași? Aceste construcții au nevoie de meșteri și de lucrători care să procure celor ce locuiesc în ele cele de trebuințăvieții și tot ce le poate ușura viețuirea, au nevoie apoi și de alte clădiri proprii pentru ateliere. Toate aceste construcții sunt o podoabă pentru locul în care se găsesc, iar pentru tine, guvernatorul nostru, un semn de laudă, aducător de slavă.”.10
În așezămintele Vasiliadei, fiecare boală, fiecare fel de suferință, își avea compartimentul și locul potrivit cu îngrijire deosebită. Astfel filantropia practică și asistența socială a bisericilor au fost însuflețite.
Trebuie să remarcăm mai multe aspecte: Vasiliada se caracterizează ca centrul filantropic al Bisericii. De aceea, Biserica ocupă locul principal, fiind în centru. În jurul ei se află casa episcopului (căci Sf. Vasile dorea să locuiască lângă bolnavii și săracii săi), clădirile destinate diferitelor trepte și ranguri ale clerului. Aici avea rezervate apartamente și prefectul provinciei. Apoi urmau clădirile pentru pelerini și călători, ospicii pentru bătrâni, spitale pentru bolnavi, spitale pentru leproși, locuințele medicilor, ale infirmierilor, ale oamenilor de serviciu, apoi celelalte dependențe (grajduri, staule, ateliere de tot felul, chiar și ateliere de artă). Sf. Vasile cere guvernatorului Ilie să-i aprobe școli de artă și meșteșuguri pentru orfanii susținuți de Biserică.
În cuvântul rostit de Sf. Grigorie de Nazianz, la moartea prietenului său Sf. Vasile, descoperim importanța filantropiei practice și ce a însemnat și va însemna pentru Biserică Vasiliada. „Ieși puțin în afara orașului și privește noul oraș, casa de provizii a evlaviei, comoara comună a proprietarilor în care surplusul bogăției, chiar necesitatea bunurilor este anulată din spiritul de jertfă, dar din îndemnul lui Vasile se depun în el chiar unele din cele de neapărată trebuință, pentru că acolo sunt ferite de molii și apărate de hoți, neatinse de pizmă și scutite de stricare și învechire. Privește locașul în care boala se suferă cu răbdare, nenorocirile sunt adesea binecuvântate, iar milostivirea se găsește din belșug. În comparație cu aceste oraș, ce însemnătate mai poate avea Teba cu cele 7 porți ale sale sau Teba din Egipt, zidurile Babilonului cele mari și frumoase, colosul de aramă din Rodos sau templele cele mari și frumoase, care acum nu mai există...și care nu au adus decât puțină glorie?...Și Vasile este acela care ne-a convins pe toți ca, fiind oameni, să nu disprețuim pe oamenii aceștia (bolnavi de toate categoriile și nenorociți) și să nu necinstim pe Hristos, singurul cap al nostru, al tuturor, prin neomenia ce-am arăta-o față de dânșii, ci când vedem nenorociri străine, să ne silim a plasa bine avuțiile noastre, să împrumutăm lui Dumnezeu mila, de care și noi vom avea nevoie cândva. Apoi acest bărbat nobil și de bună familie, cu un nume așa de strălucit, nu se sfia de a cinsti chiar cu buzele sale această boală (lepra), ci săruta pe bolnavi ca pe niște frați.”.11
Întregul complex Vasiliada a marelui capadocian, reprezintă viziunea clară despre filantropie și arată importanța deosebită pentru ceea ce a constituit el în sine la nivel teologic și social. Vasiliada a fost modelul după care Biserica fie în imperiul bizantin, fie mai târziu în cele naționale, va implementa filantropia ca slujire practică. În cele prezentate am creionat într-un mod cât mai sintetic viziunea asupra filantropiei la Sf. Vasile cel Mare. Fără a greși putem afirma că el este cel mai mare filantrop între Sfinții Părinți și cel care deschide în modul cel mai clar această funcție socială a Bisericii, rămânând modelul demn de urmat pentru cei de după el.
Abstract
Saint Basil the Great was one of the most active clergymen of primeval Christianity, responsible for the first significant charity project in the history of the global church, opening hospitals, asylums, leper houses and guesthouses. With his sermons, this great Teacher of the Church managed to convert to the new religion many public and influential figures and transformed selflessness into a philosophy of life.