Sfântul Vasile cel Mare, dascăl al vieții liturgice ortodoxe

Sfântul Vasile cel Mare (330-379) se impune în tradiția și spiritualitatea creștină ca o mare personalitate bisericească, ierarh, dascăl și apărător al doctrinei creștine ortodoxe, reformator și părinte al monahismului răsăritean, al filantropiei creștine instituționalizate și al vieții liturgice.

Sfântul Vasile cel Mare, alături de ceilalți doi mari ierarhi, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur nu numai că au definit secolul al IV-lea în care au viețuit ca „veacul de aur” al istoriei Bisericii, ci exercită, de atunci și până în prezent o influență normativă asupra gândirii și vieții creștine.

S-a născut în Capadocia la anul 330 într-o familie vestită pentru noblețea spirituală și credința profundă, ce vor definii profilul duhovnicesc-moral al marelui nostru Părinte. Doi dintre frații săi au devenit episcopi, asemeni lui: Grigore de Nissa și Petru al II-lea de Sevasta (Armenia) iar sora sa, Sf. Macrina cea Tânără a ajuns un model de viață ascetică. Studiază la Cezareea Capadociei, la Constantinopol și Atena devenind, în anul 356, profesor de retorică dar pentru scurt timp. Înclinat spre asceză îmbrățișează monahismul, pe care îl concepe ca o viață comunitară (cenobitică). Împreună cu Grigore de Nazianz va alcătui „Filocalia”, colecție de texte despre „frumusețea divină” din scrierile lui Origen. În anul 365 este hirotonit ca preot, consacrându-se problemelor pastorale și sociale, iar în 370 este ales ca arhiepiscop de Cezareea Capadociei care astfel va intra în istorie datorită personalității marelui ei ierarh. Trece la cele veșnice mult prea devreme, la 1 ianuarie 379, la vârsta de doar 49 de ani. Opera Sfântului Vasile cel Mare este considerabilă și ocupă în Patrologia Migne patru volume, 39-42.

În încercarea de a contura profilul spiritual și intelectual al Marelui nostru Părinte, trebuie să reținem și descrierea portretului său fizic, de mare importanță documentară, pe care îl găsim în Mineiul pe ianuarie, la sfârșitul Sinaxarului din slujba Utreniei (1 ianuarie) și care, după opinia unor liturghiști, s-ar datora lui Simeon Metafrastul (sec.X)¹: „Și era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat și drept ca o făclie; uscățiv și slăbit de ajunare și de veghe, oacheș la față, dar obrazul îngălbenit, nasul lunguieț, sprâncenele cercuite, crețe și plecate, asemenea omului gânditor; fruntea încrețită, umerii obrazului ieșiți, tâmplele adâncite; cam pleșuv la păr, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate...”². Încercarea de reconstituire a portretului fizic al Sfântului Vasile are la bază date autentice, chiar dacă sumare, oferite de Sfântul Grigore de Nazianz care dă mărturie cu privire la marea admirație a contemporanilor pentru Părintele nostru, încât unii încercau să imite chiar și unele particularități ale înfățișării sale exterioare: ”paliditatea, barba, mersul, felul lui de a vorbi, fără grabă și rar, cu aer gânditor și meditativ”³. Cu siguranță că aceste informații au fost valorificate în conturarea artistică a Sfântului Vasile, așa cum este redat chipul său în pictura murală și iconografică, descrisă de Erminiile bizantine folosite de zugravii din vechime și de pictorii bisericești.

Sfântul Vasile cel Mare a fost nu numai un strălucit teolog și cărturar, un distins ierarh al Bisericii, un mare apologet și filantrop, ci și un credincios cu o profundă pietate și simțire religioasă, prin respectul față de cele sfinte, prin demnitatea și credința cu care slujea la altar, prin căldura rugăciunii și râvna în împlinirea datoriei de principal săvârșitor al cultului divin public. Așa se explică faptul că tradiția ortodoxă consideră pe Sfântul Vasile cel Mare, ca de altfel și pe Sfântul Ioan Hrisostom, autori ai formularului celor două Sfinte Liturghi care le poartă numele, fără însă să credem că ei ar fi redactat în totalitate rânduiala liturghiei și textul rugăciunilor ei, așa cum se prezintă astăzi.

Din epoca celor doi Părinți provine elementul originar al Liturghiei de astăzi, de proveniență siriană și capadociană, cuprinsă între lecturile biblice și Rugăciunea amvonului. Celelalte elemente ale Liturghiei așa cum o avem în prezent s-au adăugat în secolele următoare, reprezentând dezvoltări ulterioare ale ritului liturgic bizantin. Potrivit tradiției consemnată de patriarhul Proclu al Constantinopolului (437-446) în lucrarea „Despre predania dumnezeieștii Liturghi”, cei doi Părinți, Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur au prelucrat și sistematizat vechea Liturghie a Sfântului Iacob, de origine apostolică, folosită în acea epocă în orientul creștin⁴. Liturghia Sfântului Iacob (cel Tânăr), fratele Domnului și primul episcop al Ierusalimului a fost cea mai răspândită dintre Liturghiile vechi în secolele IV-V aproape în tot orientul creștin și apoi în Grecia⁵.

Canonul 32 al Sinodului Trulan o recunosc ca fiind o liturghie de uz în Răsărit, alături de cea a Sfântului Vasile cel Mare⁶. Din această liturghie au derivat cele două Liturghi mai noi, respectiv ale Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Ioan Gură de Aur (Liturghiile bizantine) care de prin veacul al XII-lea o vor înlocui treptat fiind mai scurte, ca extensiune. Din formularul actual al liturghiei cei poartă numele, aparține sigur Sfântului Vasile anaforaua euharistică sau Rugăciunea Sfintei Jertfe, partea ei cea mai veche, centrală și esențială, adică rugăciunile citite în taină de către preot pentru sfințirea Darurilor: rugăciunea de laudă și de mulțumire de la început sau marea rugăciune euharistică „ Cel ce ești, Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Părinte atotțiitorule cel închinat, vrednic cu adevărat...” și „Cu aceste fericite Puteri, Stăpâne, Iubitorule de oameni”; anamneza: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, moartea Mea veți vesti...”; epicleza: „Pentru aceasta, Stăpâne Preasfinte și noi păcătoșii și nevrednicii robii Tăi... ” și dipticele:”Încă ne rugăm Ție, pomenește, Doamne, sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică... ”⁷. Din aceste formulare liturgice din care am citat sumar transpar ideile teologice, expresivitatea stilului și personalitatea marelui nostru Părinte încât creația sa reprezintă o adevărată culme a genului liturgic răsăritean.

În Biserica veche exista tradiția ca anafora euharistică să fie prelucrată, după tema tradițională, de către fiecare ierarh, motiv pentru care în Bisericile vechi orientale necalcedoniene (ritul liturgic alexandrin-egiptean, ritul liturgic al sirienilor monofiziți-iacobiți și ritul liturgic armean) există o mulțime de astfel de anaforale (aproximativ 87), care pentru o mai mare autoritate sunt atribuite unor apostoli sau unor mari ierarhi și teologi, deși nu toate provin de la aceștia.

Sfântul Vasile cel Mare este chiar socotit autor a unor astfel de anaforale folosite de unele Biserici Orientale necalcedoniene, cum ar fi Biserica Copților egipteni (monofiziți) din Patriarhia de Cairo, tradusă în limba coptă și arabă fiind încadrată în Liturghia numită a Sfântului Chiril al Alexandriei⁸. Această anafora a fost tradusă și în limba etiopeană fiind în prezent folosită alături de alte 14 anaforale de schimb în Biserica etiopeană⁹. De asemenea, în liturghia Sfântului Iacob din ritul liturgic al sirienilor monofiziți-iacobiți, două dintre cele 64 de anaforale vechi euharistice folosite ca piese de schimb în această liturghie sunt atribuite Sfântului Vasile cel Mare. Una dintre acestea este mult prețuită, fiind folosită și în prezent¹⁰. În același rit, cel sirian, în vechime erau folosite patru formulare ale unei Liturghi a Darurilor mai înainte Sfințite. Dintre acestea, una era atribuită Sfântului Vasile cel Mare¹¹.

În Biserica armeană, dintre cele 11 anaforale folosite în trecut și redactate în limba armeană, una era atribuită Sfântului Vasile cel Mare. Aceluiași sfânt este atribuit, tot în Biserica armeană și un vechi formular liturgic ce intra în componența unei Liturghi a Darurilor mai înainte Sfințite oficiată în vechime¹².

Multe dintre vechile anaforale s-au impus, de-a lungul timpului, prin profunzimea lor teologică și expresivitatea literară, cum au fost cele atribuite Sfântului Vasile cel Mare, dând numele autorilor lor Liturghiei întregi în care erau folosite, deși Liturghia în ansamblul ei este o operă colectivă și anonimă a Bisericii, care s-a format printr-o evoluție progresivă și îndelungată și nu reprezintă opera unei singure persoane.

Opera liturgică a Sfinților Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur constă în sistematizarea, în viziune personală, a vechii anafore din liturghia Sfântului Iacob. Vechimea și autenticitatea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare este confirmată atât de contemporanii săi cât și de documente posterioare epocii lui.

Într-un panegiric redactat la scurt timp după trecerea la cele veșnice a Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nazianz, scria că fostul său prieten a compus „formulare de rugăciuni și rânduieli ale altarului”¹³. În lucrarea Istoria națiunii armene (cartea V, cap. 28), istoricul Faust din Bizanț citează, pe la anul 392, un fragment din textul rugăciunii de mulțumire de la începutul anaforalei din liturghia Sfântului Vasile¹⁴.

Într-o scrisoare adresată de către Petru Diaconu și alți călugări din Scythia Minor (Dobrogea), pe la anul 520, unui grup de episcopi africani exilați în Sardinia, între care episcopul Fulgențiu, aceștia citează un text din dipticele anaforalei Sf. Vasile cel Mare, care, susțin ei, este folosit în tot Răsăritul creștin¹⁵. Și istoricul Leontie din Bizanț, pe la anul 531, reproșa nestorianului Teodor de Mopsuestia că „a întrăznit să compună și el o anafora...care se deosebește mult de cea a Marelui Vasile”¹⁶.

Existența și folosirea Liturghiei Sf. Vasile cel Mare este mărturisită și de: Sf. Ioan Damaschin în Dogmatica sa¹⁷, actele sinodului 7 ecumenic (787)¹⁸, Codicele-Evhologhiu Barberini (sec. VIII)¹⁹ precum și de alte manuscrise de mai târziu.

Tradiția iconografică bizantină îl înfățișează zugrăvit pe absida altarului pe Sf. Vasile cel Mare ca autor al liturghiei ce-i poartă numele. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare a fost de prin secolele VI-VII Liturghia de uz în Biserica Răsăriteană, înaintea celorlalte două Liturghi. Cu timpul, din pricina lungimii excesive a anaforalei ei, Liturghia Sfântului Vasile a fost înlocuită, de prin secolele IX-X cu Liturghia Sfântului Ioan, care este mai scurtă. Săvârșirea Liturghiei Sfântului Vasile a fost limitată la un număr restrâns de zile din cursul anului bisericesc (de 10 ori pe an).

Datorită autorității sale de mare creator de formulare liturgice, în evul mediu i-au fost atribuite și alte creații liturgice: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (a cărui autor este considerat de către cei mai mulți liturghiști, așa cum știm, Sfântul Grigore cel Mare sau Dialogul, episcopul Romei (+ 604) unele comentarii (tâlcuiri liturgice), cu mare circulație în aceeași epocă, cum ar fi Descrierea bisericii și tâlcuirea tainică a Liturghiei²⁰.

Primele ediții tipărite ale Liturghiilor bizantine (inclusiv a Sfântului Vasile cel Mare) apar în limba greacă, la Roma și la Veneția, în anul 1526. La noi, călugărul Macarie tipărește prima ediție a Liturghierului ortodox în limba slavă, la Târgoviște sau la Mănăstirea Dealu, în anul 1508. În limba română, Liturghierul este tipărit la Brașov, în anul 1670 de către diaconul Coresi, apoi la Iași, în anii 1679 și 1683, în vremea mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Mitropolitul Antim Ivirianul retipărește Liturghierul în limba română, la Râmnic, în anii 1706 și 1713, ce vor înlocui edițiile tipărite de către Coresi și mitropolitul Dosoftei.

Sfântul Vasile cel Mare s-a remarcat și prin pietatea față de cultul martirilor pe care la dezvoltat prin cunoscutele predici panegirice rostite cu prilejul aniversării lor anuale prin adunări liturgice în care le elogiază virtuțile, îndemnându-i pe credincioși să le urmeze credința. Ne sunt cunoscute panegiricile Sfântului Vasile consacrate diferiților martiri, cum sunt: Sfânta muceniță Iulita, martirizată în timpul persecuției lui Dioclețian, la anul 303, în Cezareea Capadociei; Sfântul mucenic Varlaam, martirizat în anul 304, tot în timpul persecuției lui Dioclețian, dar în regiunea Antiohiei; Sfântul mucenic Gordie, martirizat în anul 314, în timpul persecuției lui Liciniu și mucenicul Mamant, martirizat în timpul persecuției lui Aurelian (247-276), amândoi în Cezareea Capadociei, precum și la cei 40 de mucenici din Sevasta Armeniei, originari tot din Cezareea Capadociei și care au fost martirizați în vremea persecuției lui Liciniu (314)²¹.

Cinstirea sfinților martiri ocupa un loc important în spiritualitatea creștină a veacului al IV-lea și nu numai. Fiecare centru creștin dorea să aibă moaște ale martirilor, motiv pentru care sfinții martiri îngropați în afara cetăților erau mutați prin mari procesiuni și depuși în noile biserici din incinta orașelor sau în bisericile martyrion, construite special pentru aceștia. Sfântul Vasile a trimis la Milan, în anul 375, la rugămintea sfântului Ambrozie al Milanului, osemintele sfântului Dionisie, fost episcop al Milanului și predecesor al său, care a fost îndepărtat din scaun și exilat în Capadocia unde a și murit, din ordinul împăratului arian Constantin, pentru că a apărat ortodoxia niceeană.

Sfântul Vasile cel Mare s-a ocupat și de situația creștinilor din alte regiuni, îndepărtate de Capadocia, precum Scythia Monor, geto-daco-romanii din Dacia Carpatică precum și de goții creștini din estul Munteniei și sudul Moldovei. Arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului îl informează pe Sfântul Vasile despre opera misionară a unui conațional al său, misionarul Eutyches din Cezareea Capadociei, printre geto-daco-romanii și goții de la nord de Dunăre, după anul 350²². În scrisoarea de răspuns adresată Arhiepiscopului Tesalonicului, Sfântul Vasile cel Mare se bucură pentru succesul misionar al conaționalului său, pe care-l apreciază:”...Căci nimeni dintre ai noștri nu se aseamănă cu Euthyches...” ²³.

Cu siguranță că și alți misionari creștini din provinciile sud-dunărene ale Imperiului roman și din Asia Mică făceau misiune creștină, în secolul al IV-lea, printre geto-daco-romanii de la nordul Dunării. Dar Sfântul Vasile avea informații despre creștinii din Scythia Minor și din Dacia Nord-Dunăreană din corespondența purtată cu ruda, prietenul și conaționalul său, Junius Soranus, guvernatorul militar al provinciei romane Dacia Pontică (Dobrogea) care cunoștea situația creștinilor și de la nordul Dunării, din Dacia Carpatică. Așa se explică faptul că Sfântul Vasile îl roagă pe Junius Soranus să-i trimită la Cezareea Capadochiei moaștele Sfântului Sava Gotul, care era probabil de origine capadociană, martirizat în răsăritul Daciei Carpatice, fiind înecat în râul Buzău, la 12 aprilie 372, în timpul persecuției contra creștinilor declanșată de gotul păgân Atanaric²⁴. Moaștele sale erau însoțite de „scrisori” ce descriau împrejurările în care a fost martirizat Sfântul Sava Gotul, așa cum rezultă din scrisoarea 164 adresată de Sfântul Vasile, compatriotului său, Arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului²⁵. Moaștele au fost trimise Sfântului Vasile la Cezareea Capadociei pe la anii 373-374 și erau însoțite de o lungă Scrisoare în limba greacă, una dintre cele mai importante documente istorice referitoare la răspândirea creștinismului în Dacia Carpatică, în a doua jumătate a veacului al IV-lea, având un titlu lung: „Biserica lui Dumnezeu care locuiește în Gothia către Biserica lui Dumnezeu care se află în Capadocia și tuturor comunităților Sfintei Biserici universale”²⁶. Autorul anonim al acestei scrisori care constituie de fapt actul martiric al Sfântului Sava Gotul oferă informații prețioase despre viața Bisericii din Gothia nord-dunăreană²⁷.

Datorită autorității și prestigiului Sfântului Vasile cel Mare, tradiția îi atribuie numeroase rugăciuni ce intră în componența serviciului liturgic ortodox. Prima și a șasea rugăciune din cele 11 ce alcătuiesc Rânduiala împărtășaniei precum și primele două din cele cinci de mulțumire de după împărtășanie sunt atribuite Sfântului Vasile²⁸. De asemenea, Molitvele²⁹ (rugăciunile) de exorcizare (Blestemele Sf. Vasile pentru cei ce pătimesc de la diavol) ce se citesc în biserică în ziua de 1 Ianuarie, după Sfânta Liturghie, fiind continuate de cele numite ale Sfântului Ioan Gură de Aur, cu prilejul pomenirii sale, sunt de asemenea atribuite Sfântului Vasile cel Mare. În Regulile monahale, mari și mici, în special Regula mare 37, Sf. Vasile reglementează viața și activitatea monahilor din mănăstiri stabilindu-le ca principală activitate rugăciunea și munca manuală și intelectuală. El precizează chiar programul cotidian al ceasurilor de adunare pentru rugăciunea în comun cu indicarea tipicului, a temeiurilor biblice, a rostului și simbolismului fiecărui oficiu liturgic pentru spiritualitatea creștină. Pe lângă adunările de cult zilnice aflate în uz în acel timp și anume, rugăciunea de seară, din care se va dezvolta ceea ce noi numim Vecernia, cea de dimineață, respectiv Utrenia și cea de la Ceasurile 3, 6 și 9, pentru prima dată, Sf. Vasile menționează și stabilește în pravila de rugăciune zilnică a călugărilor, rugăciunea din amurg în cadrul căreia se citeau diferiți psalmi, între care psalmul 90, ce va devenii Pavecernița de mai târziu. De asemenea rugăciunea de la miezul nopții, respectiv Miezonoptica și rugăciunea din zori, din care se va dezvolta Ceasul 1. Diferite rugăciuni din Ceaslovul ortodox sunt puse pe seama Sfântului Vasile cel Mare, cum ar fii de pildă: rugăciunile de la sfârșitului Ceasului al VI-lea și al IX-lea, Mijloceasurilor I, III, VI, IX și una dintre rugăciunile Pavecerniței Mari ³⁰. Tot Sf. Vasile îi este atribuit (în Liturghierele slave de odinioară și în Liturghierul grecesc de azi) un Cuvânt de povățuire către preot, în care este îndrumat cu privire la pregătirea pentru oficierea Sfintei Liturghi și la atitudinea în timpul slujirii, ce sunt și în prezent actuale. Sf.Vasile învață cum trebuie făcută rugăciunea particulară, necesitatea și foloasele ei, precum și modul în care trebuie să ne împărtășim cu Sfintele Taine. La generalizarea serviciului Laudelor bisericești, a tainelor, ierurgiilor și a cultului creștin în general, o contribuție majoră l-a avut mediul monahal, organizat de Sfântul Vasile cel Mare, prin Regulile sale pentru viața monastică³¹, care prin adaptări și dezvoltări ulterioare, specifice evoluției cultului creștin a fost preluat și la nivelul bisericilor de parohie. Tradiția liturgică vasiliană a fost adoptată și dezvoltată mai târziu de mănăstirile savaite (sec.VI-VII), de cele studite (sec.VIII-IX) și de cele atonite (începând cu sec. al X-lea).

Sfântul Vasile cel Mare a fost admirat, respectat și prețuit de contemporani și de posteritate, pentru sfințenia vieții sale, pentru creațiile sale liturgice și pentru ardoarea cu care a apărat dreapta credință de ereziile timpului său. Asemenea celorlalți sfinți din epoca primară a creștinismului, cultul Sfântului Vasile cel Mare a apărut spontan, fără să fie impus de conducerea Bisericii, ca expresie a pietății credincioșilor având, la început un caracter local (regional), răspândindu-se și generalizându-se apoi în Orient și în Occident. În panegiricul redactat de prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz, la scurt timp după trecerea sa la cele veșnice, acesta îi acordă epitetul de „cel Mare”, mărturisind că „era mult venerat, cum nu știu să mai fi fost alt ascet din vremea noastră”³². Acest apelativ a fost preluat, generalizat și mult prețuit de întreaga Biserică creștină. 1 ianuarie s-a consacrat în calendarul creștin ortodox ca zi de pomenire și cinstire anuală, deci de cult a Sf. Vasile, chiar la finea veacului al IV-lea, cum rezultă din Panegiricul Sf. Grigore de Nazianz precum și din biografia redactată de Amfilochie din Iconiu (+403)³³, prieten al Sf. Vasile. Pentru a nu coincide cu Sărbătoarea Tăierii-împrejur a Domnului, din veacul al IX-lea, sărbătoarea Sf.Vasile a fost mutată în calendarul apusean, la 14 iunie. Canonul 32 al sinodului Trulan din 692 recunoscând liturghia Sf. Vasile cel Mare ca fiind în uz în Răsărit, mărturisește că „renumele lui s-a răspândit în lumea întreagă”³⁴. Autori și creatori ai poeziei imnografice bizantine au compus imnele ce au îmbogățit serviciul liturgic în cinstea Sf. Vasile, în ziua sa de pomerire, 1 ianuarie și care sunt cuprinse în Mineiul pe luna ianuarie. Așa cum rezultă din Minei, Sf. Gherman al Constantinopolului și Sf. Ioan Damaschin au compus stihirile în cinstea sfântului de la Doamne, strigat-am...; Anatolie, patriarhul Constantinopolului (sec.V) a compus stihirea de la Mărire...(Doamne, strigat-am); Gherman al Constantinopolului a alcătuit stihirile de la Litie iar Vizantie, Vasile Monahul și Ioan Monahul, pe cele de la stihoavnă, toate la Vecernie. Nu cunoaștem autorii imnelor de la Utrenie, cu excepția canonului, compus de Sf. Ioan Damaschin³⁵. În pietatea ortodoxă românească, Acastistul Sf. Vasile a fost compus, în trei redacții diferite: două mai vechi, de către arhimandritul Gherman Ionescu de la Tazlău, la 1879 și cântărețul Efrem Ilarion de la mănăstirea Căldărușani, la anul 1893, și una mai nouă, de către preoții Dumitrache Stamate și Hristofor Manolescu din Botoșani, la anul 1932. Toate aceste imne și cântări liturgice valorifică în forme artistice viața și personalitatea Marelui Dascăl al vieții liturgice, apărător al credinței ortodoxe și filantrop al celor defavorizați și marginalizați social. Cu siguranță că toate aprecierile elogioase ale contemporanilor și posterității cu privire la Sf. Vasile cel Mare au constituit sursa principală de inspirație a imnografilor și melozilor ce au înfrumusețat slujba din ziua sa de pomenire. În cultul ortodox, ca și în cazul celorlalți sfinți și Sf. Vasile este pomenit și prin alte forme de cinstire, cum ar fii: zidirea de biserici cu hramul său, singur (1 ianuarie), dar mai ales împreună cu ceilalți doi mari ierarhi (30 ianuarie), precum și prin adoptarea numelui său ca nume de botez. Popularitatea de care se bucură Sf. Vasile este reflectată și în folclorul nostru religios, având în vedere și coincidența sărbătorii numelui său cu începutul anului civil.

Pentru a pune capăt disputelor la Constantinopol între credincioșii admiratori ai Sfinților Trei Ierarhi în timpul împăratului bizantin Alexe Comneanul, care prețuiau mai mult pe unul în dauna celorlalți doi, episcopul Ioan al Evhaitelor propune împăratului, pe la anii 1081-1084, instituirea unei sărbători comune în cinstea celor Trei Sfinți Ierarhi, la 30 ianuarie. Slujba noii sărbători a fost alcătuiră de către episcopul imnograf Ioan al Evhaitelor, ctitorul sărbătorii, care în scurt timp devine singura sărbătoare cu ținere în Biserica Ortodoxă față de celelalte sărbători individuale ale celor Trei Ierarhi exceptând sărbătoarea de la 1 ianuarie, închinată Sf. Vasile cel Mare.

Trecut la cele veșnice în puterea vârstei, la doar 49 de ani, Sfântul Vasile cel Mare rămâne peste timp modelul neîntrecut al preoției creștine, cu o contribuție decisivă la dezvoltarea și afirmarea cultului și a spiritualității creștine.

Abstract

In the main stream of the Christian Tradition, Saint Basil the Great (330-379) is a prominent ecclesiastical personality, hierarch, teacher, defender of the Orthodox Faith, reformer, father of the Eastern monasticism, of the institutionalized Christian philanthropy and of the liturgical life.

The monastic world, as organized and by Saint Basil the Great through his Rules ..., have had an important influence on the development of the liturgical service. Adapted to the parochial context, this was eventually consecrated throughout the whole Church. The liturgical tradition of Saint Basil the Great was then developed also in many other monastical traditions, such as: Saint Sabba’s (VI-VII cent.), Studion (VIII-IX cent.) and H. M. Athos (beginning with X cent.).