Religia și cultura, două realități complementare

Istoria, civilizația, cultura și religia sunt fundamentele de la care pleacă cercetarea științifică modernă, cadre ce permit o bună evaluare a trăirilor omenești în timp și spațiu. Într-o perioadă cum este cea pe care o traversăm în care studierea hiperspecializată a faptelor istorice, civilizatorii și culturale fură acestora aura de mister și le face tot mai greu accesibile neprofesioniștilor, considerăm nu numai importantă, ci și necesară o abordare spirituală, menită să resuscite interesul pentru efigia tainică a acestora, cea care, de altfel, le dă măreția și perenitatea specifică. Prin urmare, în rândurile ce urmează ne propunem să punem în lumină relația organică dintre religie și cultură din perspectiva celor mai recente interpretări teoretice.

I. Religia – elemente și expresii

Religia relevă substratul ontologic al lumii și răspunde la întrebările ultime ale omului, recurgând la tradiții și la ordinea permanentă a lucrurilor, sau nu răspunde numaidecât în viața curentă¹. Ea evocă structura compozită a existenței, în care se exclud (hinduism, gnosticism) sau conviețuiesc tainic (mozaism, creștinism) spiritul cu materia, dezvăluind faptul că Nevăzutul nu este în căutarea unui nume, ci are deja un nume și că, prin ceea ce are mai profund în el însuși, omul nu este diferit, ci asemănător Lui.

Religia este comunitatea celor uniți prin aceeași credință, iubire și nădejde, în care și prin care Dumnezeu pătrunde în viața reală a oamenilor pentru a-i transfera într-o altă ordine de existență. Religia nu este o structură socială, paralelă sau suprapusă, nici un sistem filosofic; religia reiterează faptele lui Dumnezeu în istorie. Religia este un mod de viață după modelul divin. Ea este un fel de a fi, un instrument oferit omului de Dumnezeu pentru a preface existența banală în Viață autentică.

Preocuparea religiei este aceea de a permanentiza virtuțile (bunătatea, blânzenia, nevinovăția), pentru că prin asumarea lor, lumea să fie ferită de batjocora forțelor răului. Ea propune lumii o soluție alternativă: intrarea creației într-o altă ordine decât cea imaginată de diversele ideologii omenești. Prin tradiții succesive și prin amplitudinea mesajului ideatic, religia reușește să învingă durata cronofagă, ignoranța și uitarea firească sau premeditată.

Religiei se remarcă prin elemente inconfundabile, elemente care dau specificitate actului și faptului religios: Dumnezeu, lumea, omul cu credințele și manifestările sale cultuale.

Religia ni-L prezintă pe Dumnezeu ca pe o Entitate distinctă de lume – o Realitatea ce-și are ființa în Sine –, dar care participă la drama cosmosului. El se implică în creație, iubește universul și făpturile cărora Le-a dat viață; este chiar fascinat de creația Sa.

Creația nu este un joc pentru Creator. Divinitatea nu calcă legile instituite în univers și nici nu le suspendă efectul, ci își ajută creatura (omul) să-și croiască drum printre ele. Cosmosul stă în relație cu Cel ce este armonia însăși, cu Cel ce împacă antagonismele. (Teza este confirmată de astrofizică, unde dragostei i se dau denumirile de afinitate și atracție.) Deși ieșită din neant, creația nu este amorfă. Creația participă la Dumnezeu; ea se află mereu în durerile facerii², stare din care este ajutată să iasă prin intervenția protectoare și inovatoare a omului, ființă de fapt a cărei îndatorire constă în a transfigura materia, dar și de a demonta falsa opoziție: materialism-spiritualism.

Antropologia religioasă evocă originea divină a omului, condiția acestuia de imago Dei, de ființă prin care Dumnezeu comunică și se comunică. Omul e mister pentru că îl locuiește Divinitatea. El recapitulează cosmosul și conduce creația la recapitularea în Dumnezeu. Omul întreține o legătură vie cu toate elementele create și se raportează la alte persoane și are o funcție unificatoare în creație.

Mintea, „inima”, acel adânc, mai adânc decât noi înșine, este locul unde sălășluiește chipul divin. Din acest motiv, gândirea nu poate fi înțeleasă de către ea însăși. Mintea nu poate ajunge niciodată la adevărul divin. În schimb, ea poate trage concluzii din premizele revelate. Ea este „ochiul” prin care omul „vede” și „este”. „Nimic din cele văzute – scrie un Părinte al Bisericii – nu se poate vedea decât prin intermediul celor nevăzute. Uite, ochiul tău percepe tot ce are trup, și totuși nici chiar ochiul trupesc n-ar putea să vadă ceva corporal dacă un lucru incorporal nu l-ar stimula pentru a vedea. Înlătură spiritul nevăzut și zadarnic se mai deschide ochiul care vedea odinioară. Smulge sufletul din trup: ochii vor rămâne, fără nici o îndoială, deschiși. Așadar, dacă prin ei se vedea, de ce, îndepărtându-se sufletul, nu mai văd nimic? Conchide deci din asta că înseși cele văzute nu se pot vedea decât prin intermediul celor nevăzute”³.

Religia ne atrage atenția că Divinitatea nu poate fi cunoscută printr-un proces pur intelectual, ci doar atunci când se află în comuniune cu omul. Pentru aceasta făptura umană e datoare să revină la condiția sa naturală, la condiția sa premergătoare căderii în timp. Starea în discuție poate fi atinsă prin transcenderea de sine. Procesul implică purificarea întregii ființe, detașare ascetică și progres moral. Iar simțirea inimii corespunde cu îndumnezeirea. La atingerea acestei performanțe e necesar să conlucreze toate funcțiile sufletului: mintea, voința și simțirea. Un episod biblic din Vechiul Testament în care este redată confruntarea nocturnă dintre patriarhul Iacob și o ființă necunoscută este revelator în acest sens⁴: Dumnezeu îl iubește pe Iacob pentru că în lupta dintre Divinitate și om, Iacob vrea să fie învingător, tinde, altfel spus, spre o nouă condiție existențială.

Atingerea de Divinitate implică nu numai o deschidere a omului spre Dumnezeu, ci și o obligație a omului față de întreaga creație. Natura dublă a omului (trup și suflet) nu este doar o juxtapunere statică a două elemente eterogene; ea reflectă funcția dinamică a omului ca intermediar între Dumnezeu și creație. Mintea, nous-ul este elementul care leagă omul atât de Dumnezeu, cât și de cosmos. Pentru a-și înțelege corect funcția sa în lume, ființa umană e datoare să depășească cele cinci polarități perturbatoare despre care vorbea altădată un Părinte creștin (Sfântul Maxim Mărturisitorul): Dumnezeu și creația, mintalul și senzorialul, cerul si pământul, raiul și lumea, masculinul și femininul. Numai eliminarea polarităților permite omului o așezare potrivită în mijlocul creației.

Din perspectivă religioasă, omul este însă o ființă fragilă, plăpândă. „Omul este doar o trestie – scria, într-un alt veac, călugărul de la Port-Royal – cea mai firavă din natură, dar e o trestie care gândește. Pentru a-l zdrobi nu e nevoie ca întregul univers să se înarmeze: un abur, o picătură de apă ajunge să-l ucidă. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare și ce avantaj are universul asupra lui, dar universul nu știe nimic”⁵. Omul este efemer și neputincios în fața morții și este devorat de o luptă adâncă între rațiune și pasiune, de minciună în raport cu sine și cu alții.

Cunoașterea Divinității este posibilă datorită prezenței elementului divin în natura umană. De fapt, a-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L recunoaște. Cunoașterea lui Dumnezeu pornește de la El și se întoarce la El. Ea este epifanică, este însoțită de prezența evocată. Procesul cunoașterii pune în joc ființa totală a omului, toate facultățile sufletului. Deși antinomic – „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”⁶ sau: „Fericiți cei curați cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”⁷ – procesul cunoașterii lui Dumnezeu este facilitat de actul revelator.

Incomprehensibilă, incognoscibilă și inaccesibilă, Divinitatea totuși se descoperă omului. Prin revelație, Cel „cu totul altul” își semnalează prezența și îl provoacă pe om. La rândul lui, omul, în calitatea sa de ființă creată, are capacitatea de a-și trimite gândul spre zona Misterului. Asumarea revelației este un proces liber și responsabil.

În actul revelator Dumnezeu nu încetează a fi Mister. Cu toate acestea, revelația naturală nu este o activitate pur umană, de proiectare în imaginar a unor conținuturi subiective, dar nici o prezență nemijlocită a Absolutului în sfera empiricului: viața și lumea sunt construite pe, cu și în sisteme. Nimic nu poate ființa dacă nu are la bază un sistem anume, un anume sistem de sisteme. Dumnezeu nu se obiectivizează în revelația naturală. Chiar și atunci când, în mod miraculos, prezența Lui ar transforma natura realităților date, modificarea respectivă nu se confundă cu Divinitatea.

Religia creștină este corolarul revelației, Iisus vorbind despre Dumnezeu, ca Dumnezeu. Revelația creștină este o formă de participare a persoanei umane la ceea ce se vrea exprimat prin intermediul ei de către o altă Persoană, care-Și realizează scopul printr-o evidență ipostatică. Fiind centrată în jurul persoanei lui Hristos, revelația neotestamentară livrează umanității adevărurile fundamentale pentru mântuire.

Omul experiază actul religios ca răspuns la o chemare preliminară și tot ceea ce interpretează este de fapt rezultatul unei întâlniri prealabile cu Divinitatea: „Nu M-ai căuta – afirmă Pascal –, dacă nu M-ai fi găsit”⁸. Dar omul religios nu se rezumă la experiența trăită; mișcat de ea, el devine factor revelator, proiectând excelența celor descoperite în universul său spiritual în cotidian.

Un exemplu în acest sens sunt nenumăratele teonime prezente în lexicul religios. Studiate cu atenție, numele divine relevă procesul de condensare de către om a maiestății divine într-o expresie accesibilă în actul devoțional, de convertire în „obiect” a recunoașterii, recunoștinței și încrederii umane în divin⁹. De asemenea, teonimele relevă fenomenul de reificare sau de densificare a unui simbol¹⁰, dar și dorința omului de a arăta că Divinitatea nu este o construcție abstractă și îndepărtată, ci o Realitate apropiată și implicată în destinul nostru istoric¹¹. În plus, reprezentările naive ale Divinității nu O înlocuiesc, ci-I semnalează evidența copleșitoare, chiar dacă idolatrul în loc să se dedice printr-un gest de încredere totală celor întrezărite, se mărginește în a încremeni divinul într-o obiect, insensibil la cerințele sale cotidiene¹².

Tot despre dimensiunea revelatoare a trăirii religioase vorbește și ritualul religios. Dincolo de faptul că ritualul este o expresie a devoțiunii omului față de Divinitate, el este și factorul mediatic, prin care temele credinței sunt socializate. Validată de conștiința individuală și colectivă, expresia cultuală reiterează gesturile utilizate de Divinitate illo tempore¹³, resuscită atomii sacrii infuzați din natura divină în structura lucrurilor¹⁴, dar mai ales îl ajută pe omul credincios să progreseze spiritual, să asimileze sacralitatea desăvârșitoare.

Așadar, prin mituri, doctrine și rituri omul imaginează scenarii care ilustrează și fixează în realitate întâlnirea sa cu Divinitatea. El înscrie sacrul într-un ansamblu de modele ușor de interiorizat și de transmis mai departe, asigurând o comunicare socială în jurul acelorași credințe și comportamente. Transpunând cele legate de Transcendent în povestire și fapte, omul dă naștere unui discurs despre forța supraumană a Divinității, dar și despre modalitățile de întâlnire cu Aceasta¹⁵.

II. Cultura – iradierea religiosului

Așa cum am arătat mai sus, religia este o realitate fundamental-umană, cu o prezență profundă și fecundă în existența noastră cotidiană. Pornind de la această remarcă, în continuare vom insista asupra irizărilor subtile ale religiosului în universul cultural uman, nu înainte de a prezenta, succint, atitudinea omului modern și contemporan față de cultură.

Din perspectiva conceptualizărilor recente, cultura este modul total de viață împărtășit de membrii unui grup, de o comunitate umană; este suma produselor spirituale și materiale transmise de oameni de la o generație la alta; este o cale, un curs, un proiect specific uman, o manieră caracteristică a omului de a trăi și de a acționa¹⁶. Cultura este un exercițiu prin care ființa umană poate atinge condiția genialității, un act prin care omul se exprimă ca persoană distinctă în plan social. Axa în jurul căreia gravitează cultura este rațiunea umană, funcție a spiritului pe seama căreia sunt puse toate realizările istorice ale umanității. Preocupările culturii moderne vizează respingerea gândirii abstracte și ancorarea meditației în concretul existenței individuale și colective, respectiv concentrarea atenției asupra problemelor limită ale vieții, fără concursul judecăților etice¹⁷.

Exercițiul cultural este redus astfel de către teoreticienii vremii noastre la un simplu proces psihologic, la un act de obiectivizare polivalentă a funcțiilor sufletului în orizontul lumii sensibile. Tehnica, politica, filosofia, literatura, muzica și religia sunt considerate tot atâtea forme de exprimare a dialogului omului cu sine și cu lumea. La rândul lor, operele culturale sunt receptate drept reacții la constrângerile exercitate asupra omului de factorii socio-economici sau ca tendințe de sublimare a unor pulsiuni sexuale. Valorile religioase sunt discreditate și catalogate drept reziduuri ale unor superstiții conservate de memoria colectivă.

La acestea adăugăm intenția culturii contemporane de a elimina sacrul din realitate pentru a pune în locul lui maiestatea umană, pe considerentul că lumea este un mecanism autonom, fără tangențe cu vreo Cauză misterioasă, precum și teza despre nonsensul postulării unei Supraexistențe, orice prezență de acest fel nefăcând altceva decât să constrângă libertatea și să minimalizeze demnitatea umană¹⁸. La aceste mai adăugăm opinia potrivit căreia limbajul însuși se face vinovat de persistența iluziei sacre, deoarece cuvintele și structurile limbii sunt puse în locul a ceea ce ele s-ar cuveni să desemneze și sunt tratate ca și cum ar fi realități propriu-zise. Prin urmare, căutarea sensului existențial nu ar fi decât un artificiu de limbaj; în realitate, ceea ce vorbește prin noi este specificul nostru genetic, cod generat de aceleași procese care funcționează la nivelul întregului cosmos.

Este evident faptul că post-modernismul se impune printr-o accentuată acțiunea de planificare a cunoașterii și de transformare a relațiilor sociale într-o rețea de conștiințe, care ființează în sine și pentru sine¹⁹. În ceea ce privește problema culturii, post-modernismul plasează în centrul problemei ideea de ruptură între vechi și nou²⁰, îndemnând omul să devină dumnezeu, un dumnezeu fără Dumnezeu. În altă ordine de idei, post-modernismul pledează în favoarea organizării unei lumi potrivit paradigmelor rațiunii umane. Revolta spiritului urmează să sfârșească prin neantizarea valorilor tradiționale, fapt ce va duce la naștere vidului de idei, așa încât, eliberat de orice obsesii religioase sau stări conflictuale de ordin conceptual, spiritul să treacă la alcătuire unui univers cultural nou²¹.

Privite din perspectivă religioasă, imaginea și sensul culturii se înfățișează cu totul altfel. Cultura este o prelungire a cultului, o proiecție a sentimentelor, a interogațiilor și a acțiunilor voite prin care sufletul încercă să transcendă existența dată și tragicul vieții.

De pildă, studiate cu atenție, miturile antichității, consemnate de Homer și Hesiod, de poeții anonimi inzi, sau de teologii egipteni, ori mesopotamieni, arată că izvorăsc din dorința omului de a lua cunoștință cu gesta zeilor, dar și cu geneza istoriei noastre, încărcată de tenebre. Ele sunt complementul experienței sacrului, oferind o elaborare figurativă și schematizată a nucleului de semnificații suprasensibile²². Memorând datele profunde ale conștiinței prin personificări, prin actori, miturile, dincolo de faptul că dezvăluie funcția creatoare și ordonatoare a imaginației, relevă, cu pregnanță, și dimensiunea epifanică a acesteia. Miturile sunt o expresie culturală care ne introduce în universul sacru, făcându-ne cunoștință cu substratul transcendent al spiritului uman.

În altă ordine de idei, miturile sunt tot atâtea câmpuri de absorbție și iradiere a maiestății, forței și înțelepciunii Transcendentului, tot atâtea locuri de intersectare ale omului cu Misterul, tot atâtea mărturii despre efervescența ontosului uman în vecinătatea Celui ce Este. Ele relevă prezența inobiectivă a divinului în sufletul omenesc – teoforismul uman –, capacitatea omului de a semnala modulațiile tainice ale sacrului, dar și caracterul hierofanic al corpusului lumii²³. În plus, ele vin să arate că omul s-a considerat un deivotaton, că pentru înaintașii noștri nimic nu era profan și că întreaga viață era traversată de o intenție religioasă, care mai mult decât uimea, liniștea!²⁴ Ele apar ca un remediu împotriva acțiunilor memoriei istorice (asociată lui Kronos), generatoare de suferință și moarte, pledând în favoarea memoriei primordiale (asociată lui Kairos), producătoare de bucurii întregitoare.

O analiză succintă îndreptată asupra efortului civilizator al umanității pune în lumină aceeași strădanie a spiritului de a opune timpului și spațiului atemporalul și aspațialul, într-un cuvânt: Suprexistențialul. Astfel, organizarea de cetăți (în antichitatea precreștină sau în medievalitatea creștină) și de orașe (în perioada modernă), pe lângă importanța strategică sau politică, poate fi înțeleasă ca o acțiune prin care omul, asemenea Divinității, încercă să dea un conținut valoric vieții și lumii sale. La fel stau lucrurile cu priceperile omenești, măiestria olarului, sculptorului, pictorului, scribului etc., fiind tot atâtea mijloace prin care spiritul reușește să surprindă știința mișcării lucrurilor (ek-eis)²⁵, a iradierilor Logos-ului în verbul uman.

Documentele în discuție arată că actul cultural este un dat, o prezență criptică, înscrisă în codul genetic al omului²⁶. Deși nu este în sine esența existenței, ci o formă prin care Divinitatea se îmbie conștiinței umane, cultura relevă cu prisosință neliniștea ontologică a spiritului nostru. Ea evocă tensiunile interioare ale conștiinței apărute pe fondul încercării omului de a descifra tainele lumii, dar și dorința acestuia de a comunica și imortaliza bucuria sacră a cunoașterii. Cultura este un dinamismul sisific, niciodată astâmpărat de axiome reductive.

Din perspectivă creștină (răsăriteană), cultura este un fenomen hieratic, dată fiind întruparea Logos-ului într-un mediu cultural anume (iudaic) ²⁷. Ea este mijlocul de difuzare a revelației divine, precum și vehiculul indispensabil călătoriei omului spre mediul de viață divin.

Centrată în jurul revelației divine, cultura creștină evocă întruparea Fiului lui Dumnezeu ca temei al faptului că Logos-ul poată fi gândit și învățat. Actul și faptul de cultură apar astfel ca încercări de adaptare a gândirii umane la adevărul revelat și la expresiile lui cultuale, dar și ca încercări de prelungire a acestor conținuturi în noi construcții imagistic-explicative. Prin ceea ce întreprinde, cultura creștină vizează deplasarea omului spre starea veacului ce va să fie și configurarea unei viziuni asupra a ceea ce este dincolo de istorie, deplasând eshatologia în clipa prezentă. Pentru atingerea acestor obiective, ea este preocupată de capacitatea persoanei uman de a performa pe plan spiritual, coroborând facultățile sufletului (cognitivă, volitivă și afectivă) cu lucrarea transfiguratoare a Duhului Sfânt.

Cultura creștină nu este străină nici de sensul criptic al existenței. Ea încercă să releve specificul dinamic al Divinității, apropiindu-se de toate domeniile cercetării științifice care vorbesc despre siajul Nevăzutului în peisajul real. Definitorii însă pentru ea rămân invocarea și preamărirea Creatorului (desigur, potrivit registrului specific) și comuniune cu Dumnezeu, proces în care nu uită că, deși inițiativa aparține Divinității, răspunsul din partea omului se impune a fi pe măsură.

Gravitând în jurul lui Hristos Domnul, Creatorul și Mântuitorul întregii creații, cultura creștină se adresează întregii umanități, dar și fiecărei națiuni în parte; este universală și particulară, este unitate în diversitate. Cultura universală și cea particulară nu constituie două realități separate și opuse între ele, ci două aspecte nedespărțite ale aceleiași realități; sunt realități înrădăcinate în constituția interioară a creației, după voia lui Dumnezeu Tatăl²⁸.

În ciuda izomorfismului, cultura, în general, nu contrazice teologia. Dacă „dogma” este neschimbabilă și morala comunitară urmează comandamente mereu egale cu conceptul de virtute, nici cultura nu face excepție de la „lege”. Ceea ce se schimbă în sfera culturii sunt imagistica, mijloacele de captare și de difuzare a conținutului ei ideatic. Chiar dacă există o pseudo-cultură, luciditatea rațiunii și pronia divină sunt factorii care conduc la cultura autentică – de altfel, orice nouă încercare de discurs cultural nu face altceva decât să prelungească plimbarea omului în lumea ideilor fie respingând mai departe Misterul, fie confirmând modul inepuizabil de a fi al Acestuia.

Așa cum rezultă din cele arătate până aici, dincolo de „legi”, „arii”, „prefaceri” și diverse „forme de expresie”, cultura este manifestarea spiritului uman, actul prin care omul pune în acțiune dinamismul creator, într-o lume multiformă, dar încremenită în însuși polimorfismul ei. Ea este pelicula pe care sunt înregistrate vârstele umanității, împreună cu atitudinile obiective și subiective ale omului în relația cu sine însuși, cu timpul, cu lumea din care face parte și cu Nevăzutul. Interogațiile spiritului uman cu privire la fenomenul existențial – „Ce a fost la început?”, „Ce se petrece dedesubtul curgerii formelor?”, „Ce se ascunde în străfundurile sufletului omenesc? – sunt mișcări gregare prin care gândul omului rătăcit în lume încearcă să explice, pe de o parte, fenomenul însingurării (eșecul ființei umane în existență), iar pe de altă parte, să indice mijloacele prin care se poate reveni la identitatea reală.

Așadar, viitorul spiritual al umanității depinde de modul cum va fi înțeleasă relația: religie-cultură. Acest raport poate pune în acord diferitele concepții culturale cu idealurile axiologice ale umanității, cultivate de religie. Persistența în opoziția dintre cultura „încremenită”, sau tradițională și „cultura germinativă”, sau cultura viitorului nu este o soluție pozitivă, fapt pentru care apreciem că recursul la valorile confirmate de experiența istorică poate feri spiritul uman de limitele nefericite ale discursului tautologic.

Résumé

L’incitation de la démarche antropoligique postmodernist est oriénté contre l’obsession religieuse .Dans notre étude nous essayons de montrer que la religion est une réalité fondamentalement humaine, avec une presence profonde et féconde à tous les niveaux de l’existence quotidienne. Grace a notre plédoyer nous essayons de montrer que les réalisations spirituelles sont des champs prodigieux d’abssorption et d’iradiation de l’imensité de la force et de la sagesse du transcendant, ainsi que du lieu d’intersection entre l’homme et le Mistère. De méme les témoignages en ce qui concerne l’effervescence d’ontos hummain du voisinage de „CE LUI qui EST” l’homme est un deivotaton, une epesce qui est pénétré d’une tendance religieuse, qui ne cess d’étonner ,d’illuminer et d’apaiser !